Introducere
Prezenta lucrare va aborda modalitatea recunoscută de lege organizațiilor minorităților naționale de a participa în procesul electoral și limitele exercitării funcției de legiferare în Parlamentul României, în calitate de reprezentanți ai comunităților etnic reprezentate. De asemenea, va fi abordat și subiectul inadmisibilității inițiativelor legislative în domeniile reglementate de art. 152 din Constituție, precum și obligația Curții Constituționale de a realiza din oficiu verificările de constituționalitate pentru inițiativele care urmăresc revizuirea de facto și de iure a Constituției. Partea finală este dedicată argumentelor mai mult sau mai puține juridice ale inițiatorilor proiectelor de lege privind autonomia Ținutului Secuiesc, a modului în care reinterpretează principiul subsidiarității și pe cel al autodeterminării, precum și invocarea anumitor prevederi de drept internațional deja transpuse în ordinea juridică din România.
1. Inadmisibilitatea unor inițiative legislative în domeniile reglementate de art. 152 din Constituție
Având în vedere multiplele inițiative legislative focusate exclusiv pe dobândirea anumitor forme de autonomie teritorială administrativă directă (Propunerile legislative PL.x 87/2004, nr. 295/19.07.2005, Pl-x nr. 670/2019) sau indirectă prin promovarea conceptului de autonomie culturală care ar implica noi autorități ce s-ar suprapune peste autorități existente similare, se impune clarificarea juridică a temeiului legal în baza căruia pot fi formulate anumite inițiative legislative, cadrul juridic aplicabil și limitele acestor inițiative. Este important de precizat că atât dreptul de asociere politică, cât și obligațiile corelative acestui drept, sunt clar reglementate prin Constituție și legile organice aplicabile, iar respectarea lor obligatorie.
Cu toate aceste, modalitatea de exercitare a drepturilor civile esențiale, conferite de legea fundamentală și modul prin care au fost ulterior completate prin legi subsecvente, au creat o anumită ruptură între scopul urmărit, aplicarea efectivă a legii în conformitate cu spiritul și litera sa, și exercitarea drepturilor conferite de către destinatarii acestor norme. Doar în acest fel poate fi explicată (dar și prin aplicarea principiului bunei credințe), insistența contrară legii, prin care anumiți aleși și partide sau organizații politice, continuă să se folosească de dreptul la asociere, în vederea atingerii unor scopuri interzise chiar de acest drept. Altfel spus, dreptul la asociere este în același timp exercitat, dar și încălcat prin felul în care este exercitat. Lipsa de constatare a acestui fapt juridic și sancționare efectivă permite încălcarea Constituției „în formă continuată” de către anumite organizații politice pe parcursul unei perioade de timp considerabile, fără să se întrevadă la orizont posibilitatea respectării legii.
Un exemplu în acest sens sunt inițiativele privind autonomia județelor Harghita și Covasna și o parte din Mureș, într-o nouă entitate cu atribuții de stat, numită Ținutul Secuiesc. Toate elementele acestui tip de inițiative întrunesc condițiile constitutive ale încălcării legii constituționale,( 1 ) iar acest lucru nu intră sub protecția opiniei politice care conferă imunitate parlamentară, conform art. 72 alin. 1( 2 ) din Constituție. Nu există imunitate parlamentară pentru inițiative legislative neconstituționale repetate, astfel după cum nu poate continua să existe legal un partid sau o organizație care se poziționează în afara Constituției.( 3 )
Ca urmare a lipsei de reacție cu privire la sancționarea inițiativelor neconstituționale, s-a creat un dezechilibru între norme constituționale egale ca valoare juridică, fiind discriminată aplicarea lor în funcție de calitatea juridică a inițiatorului. Cu alte cuvinte, există o diferență de tratament juridic și de control constituțional între inițiativele legislative inițiate de parlamentari și cele inițiate de cetățeni, conform art. 74 alin. 1( 4 ). După cum alin. 2 din același articol instituie anumite limite privind domeniul inițiativelor cetățenești, respectiv faptul că nu pot face obiectul inițiativei legislative a cetățenilor problemele fiscale, cele cu caracter internațional, amnistia și grațierea, și prin urmare procedura legală nu poate fi începută, același lucru se aplică mutatis mutandis și parlamentarilor și organizațiilor și partidelor politice atunci când vorbim despre dreptul lor la inițiativă legislativă și a limitelor aplicabile – ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est legis dispositio.
Rezultă astfel, inclusiv pentru parlamentari, că nu există juridic posibilitatea demarării unei inițiative legislative în domeniile expres excluse de la legiferare, respectiv inițiativele care sunt împotriva elementelor ce reglementează existența ca stat național, independent, unitar și indivizibil, precum și forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, sau limba oficială a statului român. Cu toate acestea, chiar dacă se propune o inițiativă care ar putea afecta domeniile interzise reglementării, aceasta intră automat sub incidența procedurii speciale privind inițiativele de revizuire a Constituției.
Conform acestei proceduri, înainte de supunerea la vot a proiectului de lege sau a propunerii legislative, care clar vizează revizuirea Constituției, acesta trebuie depus, însoțit de avizul Consiliului Legislativ, la Curtea Constituțională, care este obligată ca, în termen de 10 zile, să se pronunțe asupra respectării dispozițiilor constituționale privind revizuirea, urmând ca proiectul de lege sau propunerea legislativă să se prezintă Parlamentului numai împreună cu decizia Curții Constituționale conform procedurii imperative prevăzută în art. 19 și următoarele din legea CCR.
Astfel, nerespectarea procedurii (dar și Constituția și Legea nr. 47/1992, precum și alte legi aplicabile) în exemplul privind autonomia a fost realizată la fiecare propunere de acest gen, atât de către parlamentarii inițiatori, cât și de către Curtea Constituțională care deși are obligația auto-sesizării, conform art. 1, art. 3 și art. 11 din Legea nr. 47/1992, nu a făcut-o.( 5 ) Toate inițiativele legislative ce privesc autonomia teritorială depuse până în prezent, nu au fost analizate din oficiu de către Curtea Constituțională care avea această obligație legală, conform legii fundamentale și a propriei legi de organizare și funcționare. În același timp prin comparație, toate inițiativele cetățenești trec în mod obligatoriu prin filtrul de constituționalitate al Curții, conform art. 11, alin. 1, lit. B-d) ceea ce echivalează cu aplicarea legii numai inițiativei cetățenești, nu și celei parlamentare. În cazul în care Curtea va continua să ignore analiza acestor inițiative, va perpetua o diferență de tratament juridic (o discriminare constituțională) între inițiativele cetățenești și cele parlamentare, deși legea nu permite acest lucru. Consecința va rămâne dreptul nerecunoscut de lege al parlamentarilor de a iniția și dezbate proiecte legislative în domenii expres interzise, prin eludarea controlului garantului supremației Constituției – Curtea Constituțională.
Din analiza textelor incidente rezultă clar faptul că intenția legiuitorului a fost de a stabili un standard similar de verificare a constituționalității inițiativelor legislative indiferent de inițiator, Guvern, parlamentari sau cetățeni, deoarece are mecanisme de verificare a priori a tuturor inițiativelor legislative. Acest lucru presupune sesizarea din oficiu de către Curtea Constituțională în legătură cu orice inițiativă legislativă care ar avea un impact asupra Constituției, chiar dacă inițiatorii omit acest lucru. Ceea ce se întâmplă în practică însă, nu corespunde intenției legiuitorului sau legii aplicabile, deoarece în cazul proiectelor privind autonomia teritorială care presupune revizuirea Constituției, nu se respectă mai multe condiții de fond și de formă care ar putea să permită o asemenea inițiativă.
Inițiativele legislative pentru dobândirea autonomiei teritoriale și politice au un lung istoric.( )( 6 ) Singura constantă a acestor inițiative, pe lângă tensiuni politice, demagogie și creare a premiselor necesare apariției intoleranței etnice, este textul inițiativei propriu zise și acceptarea tacită în mod repetat a eludării prevederilor imperative prevăzute de Constituție și celelalte legi organice incidente.
2. Dreptul la asociere și limitele sale juridice
Dreptul la asociere este garantat prin articolul 40 din Constituție care precizează faptul că cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere. Acest lucru presupune posibilitatea asocierii politice a cetățenilor în vederea participării în mod liber la formarea și exercitarea voinței lor politice. Prin natura sa, dreptul la asociere conține două componente egale ca valoare juridică, respectiv consacrarea unui drept individual civic, precum și o măsură juridică a cărei aplicare este esențială într-un stat democratic, în care puterea de stat este exercitată de către cetățeni, prin asociere în partide politice (și art. 40 Dreptul de asociere din Constituție) sau prin exprimarea dreptului de vot (art. 36 din Constituție) a celor care s-au asociat (art. 37 Dreptul de a fi ales), în vederea guvernării.
Articolul 40 din Constituție este foarte important prin dimensiunea sa juridică deoarece consacră atât un drept civic individual, care poate fi exercitat independent de cetățean sau împreună cu alții, cât și limitele exercitării acestui drept, indiferent de forma de exercitare. Astfel, anumite categorii de cetățeni care deja fac parte din alte puteri sau structuri ale statului (judecătorească sau anumite categorii de funcționari publici care prin prisma funcției lor sunt apolitici, așa cum ar fi polițiștii sau militarii activi) nu pot exercita acest drept. Asociațiile cu caracter secret sunt interzise, iar partidele sau organizațiile care, prin scopurile or prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității, a integrității sau a independenței României sunt neconstituționale. Această formă de interzicere constituțională expresă a oricărei forme de asociere care prin scopurile, discursul sau activitățile sale derulează sau urmărește rezultatele de mai sus, subliniază importanța pe care legiuitorul constituțional a pus-o pe valorile sociale protejate astfel. Condițiile de exercitare a dreptului la asociere, au aceeași valoare juridică, ca și dreptul în sine. Nerespectarea oricărei condiții, înlătură dreptul conferit ab initio.
În acest sens, obiectivul istoric al Uniunii Democrate a Maghiarilor din România precum și inițiativele legislative repetate în domeniul restricționat constituțional pentru reglementare ce ar putea aduce atingere valorilor statale esențiale, reprezintă o activitate care încălcă limitele prevăzute de art. 40 alin. 2. Având în vedere că același articol indică și sancțiunea ce intervine în cazul încălcării sale, și anume că acel partid este neconstituțional, este evident faptul că prin aceste acțiuni anumiți reprezentanți poziționează uniunea în contradicție cu legea fundamentală. Acest lucru rezultă inclusiv din Statutul UDMR unde este specificat faptul că unul dintre scopurile uniunii, îl reprezintă promovarea autoorganizării comunității maghiare a cărei reflecție juridică și continuitate programatică transpare în inițiativele recurente privind autonomia Ținutului Secuiesc. Există o legătură de cauzalitate indiscutabilă a înțelegerii organizației privind metoda implementării și conceptul avut în vedere prin termenul de autoorganizare. Revenirea în limitele legii este posibilă doar în urma înlăturării obiectivului autonomiei teritoriale și a imixtiunii neconstituționale constante în domenii de reglementare care excedă protecției drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale.
Propunerile legislative privind Statutul de Autonomie al Ținutului Secuiesc se află în contradicție cu Constituția, iar inițiatorii proiectelor încalcă prevederile constituționale și organice aplicabile reprezentanților aleși ai poporului român. Suveranitatea națională este exercitată de către aleși, deputați și senatori, care au îndatorirea de a acționa în interesul întregii națiuni și al locuitorilor din circumscripțiile electorale pe care le reprezintă, respectiv al cetățenilor aparținând minorităților naționale, pe care îi reprezintă, în conformitate cu Constituția și legile țării. Reprezentanții organizațiilor minorităților naționale (dar și organizațiile) au o obligație legală atât față de persoanele ce constituie respectiva minoritate etnică, cât și în fața întregii națiuni, în special când aceste organizații sunt asimilate partidelor politice, în cadrul procesului electoral.( 7 )
Prin urmare, conform Legii nr. 14/2003 a partidelor politice, republicată, pot funcționa ca partide politice (i) numai asociațiile cu caracter politic, constituite potrivit legii, și care militează pentru respectarea suveranității naționale, a independenței și a unității statului și a integrității teritoriale (ii) fiind interzise partidele care prin statutul, programele, propaganda de idei ori prin alte activități pe care le organizează sau pentru care militează incită la separatism teritorial, suveranitatea și integritatea țării.( 8 )
Astfel, continuând analiza, anumite prevederi din Statutul UDMR (unde identificăm conceptul auto-organizării materializat subsecvent prin promovarea autonomiei teritoriale și politice)( 9 ), programele (unde identificăm un limbaj de natură să îngrijoreze destinatarii mesajului prin promovarea unei situații de discriminare continue a minorității maghiare)( 10 ), propaganda de idei (limitată exclusiv la comunitatea maghiară, deși odată cu asimilarea organizației culturale UDMR cu cea a unui partid politic, responsabilitatea acesteia este extinsă la întreaga națiune română), precum și celelalte activități pe care le organizează (și care contravin legilor în vigoare, astfel după cum identificăm și cu ocazia analizei simbolurilor organizației care corespund unui stat străin, acest lucru fiind interzis prin art. 5 alin. 3 din Legea partidelor politice)( 11 ) sau pentru care militează prin utilizarea funcțiilor publice deținute (fidelitatea față de țară), în calitate de reprezentanți aleși ai poporului român, aflați în exercitarea suveranității naționale (respectiv inițiativele legislative inadmisibile privind crearea și autonomia Ținutului Secuiesc), rezultă încălcarea normelor legale constituționale și organice în vigoare. Redefinirea organizării administrative interne naționale, crearea de organe de stat locale alternative statului național, limitarea suveranității teritoriale, economice și sociale, introducerea unor limbi oficiale străine, promovarea unor măsuri prin care anumite categorii de cetățeni să fie discriminate, reprezintă acțiuni împotriva suveranității și a integrității naționale, precum și restrângerea drepturilor și libertăților persoanelor și a garanțiilor acestora, fiind redusă unitatea poporului și egalitatea între cetățeni. Discursul public, dar și cel identificat în anumite programe și inițiative ale organizației, nu corespunde principiilor legale și valorilor naționale și europene.
Proiectele de autonomie teritorială introduse prin inițiative legislative și respinse în diferite perioade de timp, corespund fidel textului primei inițiative respinse și conțin aceleași prevederi neconstituționale. Continuarea utilizării instrumentelor legislative ale Parlamentului României, în vederea încălcării Constituției, însoțită de mesaje și activități publice interne și internaționale de natură să promoveze și să asigure succesul proiectului autonomiei teritoriale a comunităților maghiare în Bazinul Carpatic, inclusiv prin stabilirea de legături interzise de lege( 12 ) în calitate de organizație asimilată unui partid politic românesc, reprezintă un factor de îngrijorare cu implicații atât pe plan intern, cât și pe plan extern. Rezoluția privind politica externă – Securitate juridică de nivel european pentru comunitatea noastră( 13 ) a UDMR prin care sunt incluse ca obiective ale organizației activități cu impact internațional, în colaborare sau prin afiliere cu alte organizații interne sau externe, inclusiv statul maghiar, în vederea atingerii obiectivelor acestuia din urmă, prin activități cu potențial impact negativ asupra suveranității României, dar și pentru alte state din Bazinul Carpatic, depășesc mandatul unei organizații românești asimilate unui partid politic românesc sau cea de reprezentant public al statului român. Aleșii români nu pot acționa în interesul unor state străine.
3. Inaplicabilitatea instrumentelor interne și internaționale invocate în vederea susținerii autonomiei teritoriale a Ținutului Secuiesc
Inițiativa privind autonomia Ținutului Secuiesc înregistrată Pl-x nr. 670/2019 adoptată tacit de către Camera Deputaților și respinsă de Senat în 29.04.2020, reprezintă continuarea eforturilor de autonomie teritorială prin invocarea acelorași instrumente juridice internaționale care aparent ar reprezenta temeiul juridic care ar justifica legal inițiativa. La o simpla analiză a propunerii legislative observăm faptul că aceasta nu aduce nimic nou față de celelalte două inițiative similare respinse în 2004 și 2012. Inițiatorii au depus în esență același proiect care fusese deja respins anterior de două ori. Lăsând deoparte argumentele juridice constituționale interne indicate mai sus și care nu au fost luate în seamă nici la momentul pregătirii inițiativei inițiale (nici la momentul copierii celor două dinainte și care ar fi permis înțelegerea inadmisibilității inițiativei pentru motivele deja indicate), dar nici la momentul depunerii ei, inițiatorii nu fac nicio referire la admisibilitatea sau legalitatea inițiativei conform legii fundamentale, însă fac anumite referiri în Preambulul proiectului la o serie de principii inaplicabile, ca reprezentând temeiul legal al inițiativei. Anumite aspecte din preambul nu mai sunt de actualitate fiind cel mai probabil o scăpare care s-a făcut în procesul copierii textului inițiativei din 2004 respectiv 2005, fără să se țină cont de trecerea timpului și evoluțiile înregistrate până în prezent, inclusiv statutul de membru UE al României. Alte mențiuni inaplicabile menționate ca temei juridic în inițiativă, așa cum ar fi de exemplu, implementarea și realizarea efectivă a principiului subsidiarității, care ar fi unul dintre principiile fundamentale ce trebuie respectate în vederea integrării europene, dreptul la autodeterminare internă a comunităților a cărui origine sau existență juridică este necunoscută (existând un drept colectiv de autodeterminare al popoarelor), sau respectarea drepturilor dobândite prin Carta Europeană a Autonomiei Locale,( 14 ) au fost copiate și incluse de către inițiatori ca reprezentând temeiuri juridice care ar justifica o autonomie teritorială celei descrise. Cu alte cuvinte, continuăm să vorbim despre o inițiativă legislativă constituțională recurentă inadmisibilă, cu premise incorecte, juridic nefundamentată și social-istoric desuetă.
Toate inițiativele se bazează pe principiul subsidiarității, dreptul la autodeterminare internă a comunităților și Carta Europeană a Autonomiei Locale. Expunerea de motive a inițiatorilor invocă (i) practica in domeniul autonomiei teritoriale fără să indice utilitatea exemplelor sau care este relevanța lor, (ii) Documentul Consiliului pentru Securitate și Cooperare in Europa de la Copenhaga (1990) și CSCE de la Geneva (1991), (iii) Recomandarea 1201/1993 a Consiliului Europei, (iv) Rezoluția Parlamentului Europei din 21.11.1991 cu privire la cetățenia Uniunii Europene, (v) Carta Europeană a Autonomiei Locale, (vi) Rezoluția 1334/2003 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la experiențele pozitive ale regiunilor autonome în rezolvarea conflictelor din Europa, (vii) Declarația de la Alba Iulia din 1918.
3.1 Principiul subsidiarității
Principiul subsidiarității presupune faptul că deciziile trebuie luate cât mai aproape de cetățeni. Scopul general al principiului subsidiarității este de a garanta un anumit nivel de independență unei autorități inferioare în relația cu o autoritate superioară ierarhic, sau a unei autorități locale în relația cu autoritatea centrală și presupune astfel împărțirea puterii între mai multe niveluri de autoritate, fiind un principiu care formează baza instituțională a statelor federale.( 15 ) Statul compus sau federativ are următoarele caracteristici: – pe teritoriul statului se regăsesc mai multe formațiuni statale și una rezultată din unirea lor; – mai multe constituții – câte state există – și o Constituție a federației; – populația are dublă cetățenie; – parlamentul federal are două Camere, dintre care una reprezintă Federația, iar cealaltă statele membre, acestea participând la luarea deciziilor; – subiect al dreptului internațional este numai federația.( 16 ) Subsidiaritatea eliberată de interpretările ei istorice, ideologice și religioase pare sa fie o invitație la regândirea relațiilor sociale în contextul unei autonomii sporite și a unei căutări constante înspre identificarea unui echilibru între libertatea individului și diversele entități (autorități locale și regionale din cadrul statului național, statelor în societatea internațională și, în particular, a grupurilor regionale) și autoritatea de supraveghere necesară a Statului care este în mod natural responsabil pentru securitate, coeziune socială și reglementarea generală a economiei.( 17 )
Cu alte cuvinte, putem spune că principiul subsidiarității a evoluat de la un concept care reprezenta strict baza instituțională specifică unei organizări statale federative, înspre un principiu al cărui scop este înțelegerea limitelor optime de intervenție în viața socială pentru realizarea bunăstării comunității, la nivel local și central, indiferent de forma de organizare statală. Metodele actuale de realizare a acestui scop diferă în funcție de elementele constitutive ale unei societăți și istoria acesteia. Astfel, deși principiul subsidiarității va comporta valențe diferite în funcție de organizarea statală la care este aplicat, iar în cazul statelor federale, uniunilor de state sau a statelor unitare, principiul subsidiarității va avea o consacrare legală diferită, scopul va rămâne același, eficiență administrativă publică. Această evoluție a principiului și abordare este confirmată și de către Consiliul Europei prin Carta Europeană a Autonomiei Locale art. 4 alin. 3 (ratificată de România) conforma căruia: „Exercițiul responsabilităților publice trebuie, de maniera generală, să revină, de preferință, acelor autorități care sunt cele mai apropiate de cetățeni. La atribuirea unei responsabilități către o altă autoritate trebuie să se țină seama de amploarea și de natura sarcinii, precum și de cerințele de eficiență și economie.”
De asemenea, Tratatul privind UE, prevede în Preambul faptul că membrii: “HOTĂRÂȚI să continue procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile să fie luate cât mai aproape posibil de cetățeni, în conformitate cu principiul Subsidiarității”. Acesta a consacrat competențele UE în baza principiului atribuirii, conform căruia Uniunea intervine doar în ariile atribuite prin tratate de către statele membre pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Exercitarea efectivă a acestor competențe este supusă principiilor subsidiarității și proporționalității. Astfel, Uniunea nu își poate depăși atribuțiile intervenind în domenii care nu sunt de competența sa exclusivă( 18 ) decât dacă obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii. Această intervenție poate fi realizată doar prin respectarea principiului proporționalității conform căruia acțiunile Uniunii, în conținut și formă, nu depășesc ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.( 19 ) Aplicat în cadrul Uniunii Europene, principiul subsidiarității servește drept criteriu ce reglementează exercitarea competențelor neexclusive ale Uniunii și prin urmare exclude intervenția Uniunii în cazul în care o chestiune poate fi reglementată eficient de statele membre la nivel central, regional sau local și legitimează exercitarea competențelor Uniunii în cazul în care statele membre nu sunt în măsură să îndeplinească în mod satisfăcător obiectivele unei acțiuni preconizate, iar acțiunea la nivelul Uniunii poate aduce o valoare adăugată.( 20 )
În cazul UE, principiul subsidiarității a fost reinterpretat și extins înspre consolidarea dreptului de intervenție al Uniunii în domeniile în care poate să intervină doar dacă acțiunile sale ar fi mai eficiente decât cele naționale. Prin metoda de legiferare a subsidiarității statele membre UE au conferit Uniunii o legitimitate instituțională de intervenție supranațională similară statului național sau autorității sale centrale atunci când intervine în rezolvarea anumitor probleme locale care în mod normal ar trebui soluționate de către autoritățile locale. In domeniile atribuite în baza principiului subsidiarității, UE are aceleași prerogative de autoritate publică ierarhic superioară autorităților locale, respectiv a statelor membre, similară statului unitar sau federal în relația cu autoritățile publice locale proprii. Aici, principiul subsidiarității are două dimensiuni în cadrul Uniunii, una la nivel de Uniune ca și organizație suprastatală și una la nivel de stat membru al Uniunii, indiferent de forma de organizare, unitară sau federală. Scopul principiului este același.
Astfel, se pare că există o diferență fundamentală între abordarea Consiliului Europei și cel al CEE (UE), unde cea din urmă trebuie să găsească un echilibru între obiectivul politic al Uniunii și puterile inițiale ale statelor (iar în unele cazuri și ale elementelor lor constitutive, astfel după cum au subliniat și landurile germane) pe când cea dintâi are simpla sarcină de a promova și de a răspândi ideile de auto-guvernare regională și locală cât mai mult posibil, fără nicio imixtiune în afacerile interne ale membrilor săi.( 21 ) Observăm faptul că o consacrare expresă a principiului subsidiarității de către o organizație internațională (Consiliul Europei) este focusată înspre promovarea ideilor și a principiului subsidiarității pe o axă orizontală la nivel de state membre, astfel după cum a evoluat de-a lungul timpului – realizarea eficienței administrative publice – prin adoptarea Cartei Europene a Autonomiei Locale versus consacrarea de către o organizație supranațională, aplicarea activă și implementarea la nivel de Uniune și stat membru, atât pe axa orizontală instituțională, cât și pe cea verticală.
Deși putem constata o diferență de reglementare a principiului subsidiarității, scopul acestuia rămâne același – eficiența administrației publice. Acest lucru nu presupune crearea de entități sau autorități locale distincte de cele existente, ci asigurarea autorităților locale existente cu toate instrumentele necesare satisfacerii obiectivelor lor fără sa depindă în mod nerezonabil administrativ sau economic de către autoritățile centrale. Codul administrativ reglementează principiul subsidiarității și transpunerea sa legală în dreptul intern în cadrul constituțional prevăzut pentru un stat unitar, în care competențele puterii de stat aparțin unui singur palier de autoritate publică.( 22 )
Astfel, principiul subsidiarității nu poate fi aplicat în sensul și forma indicată în proiectul de autonomie deoarece contravine atât Constituției și legilor interne, cât și însăși scopului principiului subsidiarității invocat de către autori. Acest principiu și instrumentele legale interne și internaționale prin care a fost legiferat, nu prevăd vreo obligație de federalizare sau fracționare a instituțiilor existente ale unui stat pe criterii etnice sau de altă natură, în vederea respectării sale. Introducerea unui nou aparat de stat, format dintr-o putere executivă (Președinte, Comisia de Autoadministrare, Comisie Scaunală), legislativă (Consiliul de Autoadministrare, Consiliul Scaunal) și judecătorească (noi autorități și competențe judiciare), pe criterii teritoriale (149 autorități locale), etnic-lingvistice (etnie maghiară și obligativitatea cunoașterii limbii maghiare de către toți funcționarii, magistrații, polițiștii, etc.), istoric-culturale, precum și prin implementarea simbolurilor unei națiuni străine (Prezentul Statut garantează folosirea liberă a simbolurilor naţiunii maghiare, precum şi ale comunităţilor naţionale în minoritate numerică în Ţinutul Secuiesc) reprezintă atributele unei structuri statale distincte de aparatul de stat central ale cărui legi nu pot fi aplicate în teritoriul delimitat, deși există constante referiri la faptul că autoritățile autonome vor respecta Constituția și legile sale, lucru imposibil atâta timp cât prezumția unei posibile viitoare respectări ar avea la baza încălcarea efectivă a Constituției, în domeniile indicate ca fiind respectată, iar legea autonomiei teritoriale ar avea o valoare juridică superioară Constituției, astfel după cum rezultă din aceasta (ultimul articol prevede abrogarea oricărei prevederi contrare autonomiei teritoriale)( 23 ).
Este important de precizat că toate măsurile privind dreptul de utilizare a limbii materne sau participarea la guvernare la nivel central și local sunt deja implementate în legislația națională existând măsuri legale de protejare a identității tuturor persoanelor aparținând minorităților naționale.
Astfel, toate măsurile și forma propusă prin proiectul de autonomie echivalează cu enclavizarea și segregarea unui număr de cetățeni români de către restul națiunii și alipirea politică și teritorială de facto a celor segregați la o altă națiune, destabilizând ordinea juridică internă și internațională, creând premisele unor conflicte etnice pe care inițiatorii spun că doar în acest fel le putem preveni. În realitatea inițiatorilor există un conflict mocnit constant între românii de etnie maghiară și toți ceilalți români, iar crearea autonomiei ar fi singura măsură capabilă să ne ducă înspre “o reală reconciliere româno-maghiară”.( 24 ) Această poziție nu corespunde realității obiective sau celei juridice interne și internaționale. Orice posibilă interacțiune socială de natură să creeze posibile tensiuni etnice între majoritate și cetățenii români de etnie maghiară, rromă, ucraineană, etc., trebuie soluționate prin utilizarea mecanismelor legale existente și al căror număr este semnificativ, regimul protecției drepturilor și libertăților persoanelor aparținând minorităților naționale fiind consacrat prin Constituție și legile țării, inclusiv prin tratele internaționale la care România este parte și a căror aplicare va prevala în caz de neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile (art. 20 alin. 2 Constituția României).
3.2 Dreptul la autodeterminare internă a comunităților
Inadvertențele juridice și de interpretare continuă în textul inițiativei și în expunerea de motive fiind mult mai profunde decât principiul subsidiarității și felul în care este acesta înțeles și coroborat cu prevederile constituționale existente. Prin invocarea dreptului la autodeterminare internă a comunității autorii invocă o formă de drepturi colective recunoscute numai popoarelor ca parte din procesul lor de autodeterminare națională, nu și minorităților naționale. Drepturile persoanelor care aparțin minorităților naționale sunt drepturi individuale, deoarece ele fac parte integrantă din categoria mai largă a drepturilor omului (sunt o specie a drepturilor omului) – unanim recunoscute ca drepturi individuale.( 25 ) Astfel, dreptul la autodeterminare nu este recunoscut unei minorități naționale care nu este subiect de drept internațional deoarece actele internaționale incidente au consfințit protecția persoanelor aparținând minorităților naționale prin intermediul drepturilor omului, respectiv al drepturilor individuale versus ale colectivității. Pe lângă motivele de stabilitate internațională politică și juridică care au dus la consacrarea acestei abordări în principalele documente internaționale, respectiv menținerea păcii și a ordinii internaționale, un alt motiv îl reprezintă abordarea internațională unanimă a comunității internaționale de a consacra și de a-și focusa eforturile înspre protecția drepturilor individuale ale persoanei indiferent de limbă, etnie, religie sau cultură.
În acest sens regăsim această consacrare în Carta Națiunilor Unite, Pactul internațional cu privire la drepturile civile şi politice,( 26 ) Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale, ( 27 )precum și alte documente internaționale, unde drepturile omului și respectarea lor obligatorie reprezintă scopul principal al documentului, iar autodeterminarea popoarelor scopul secundar. Utilizând metoda interpretării juridice teleologice a documentelor, rezultă intenția clară a legiuitorului de protecție a drepturilor omului indiferent de forma de organizare sub care se află, fie că ne referim la indivizii dintr-o societate aflată într-o formă de organizare pre-statală, națională consacrată, sau în curs de emancipare națională (din perioada colonială). În toate cazurile scopul este obligativitatea respectării drepturilor omului. Pe lângă acest scop, statele semnatare au recunoscut și obligația pozitivă a statelor de a recunoaște dreptul la autodeterminare internă a individului, respectiv o dimensiune internă de a-și stabili liber modul de dezvoltare economică, socială și culturală fără vreo imixtiune din afară (materializată prin regimul drepturilor omului), dar și dreptul la autodeterminare externă a popoarelor, respectiv o dimensiune externă a dreptului popoarelor ca și colectivitate de a-și stabili liber statutul politic și locul lor în comunitatea internațională (materializat prin dreptul de a nu fi opresați).( 28 ) Astfel, rezultă faptul că acest drept la autodeterminare al popoarelor poate fi invocat doar de către popor ca și colectivitate unitară aflată sub dominație, subjugare sau exploatare străină.
În concluzie, acest principiu nu poate fi invocat pentru susținerea unei autonomii teritoriale care nu ține cont de legile țării și instrumentele internaționale incidente.
