O butadă al cărei autor nu mi-l amintesc spune cam așa (citez aproximativ): o dramă plus timp egal comedie. Aristofan, Ioan Luca Caragiale sau Eugen Ionescu ar putea explica mult mai bine decât mine cum anume putem lua dramele în râs peste timp; ceea ce este sigur însă, aproape la simțul comun, e că nu ne-am putea împăca cu istoria și faptele noastre din trecut dacă n-am putea, la un moment dat, să le luăm în râs.
Trecând grosier și puțin neelegant la drama zilelor noastre, vreau să spun încă de la început că ar fi cu adevărat tragic să nu înțelegem împreună – oameni politici, economiști, înalți funcționari și decidenți în stat, cercetători și antropologi, educatori și profesori, oameni simpli și lideri religioși – că modul în care reușim să trecem prin criza medicală și economică de astăzi ne va eticheta în istorie ca ridicoli ori demni de ispravă. Iar de judecata istoriei nu știu să fi scăpat cineva până acum.
ETERN-MĂRUNTELE NOASTRE MIZE
Națiuni mai mici decât a noastră, în istorie, au reușit să se facă remarcate prin modul excepțional în care, prin efort colectiv, au reușit mereu să rămână cuplate la marile evenimente universale. Nouă nu ne-a ieșit o astfel de aliniere la curentul universal decât în rare momente istorice, motiv pentru care dăm impresia că ne place saltul și nu punem mare preț pe efortul colectiv cu care să ne confruntăm destinul.
Ca să fiu și mai clar, iau exemplul nu de mult trecutei crize financiare din anii 2008 – 2009, care a afectat puternic și România, dar nu atât de dramatic ca în cazul altor națiuni, și pe care am depășit-o cu un sacrificiu impus (care s-a dovedit în timp a nu fi fost unul colectiv și nici măcar parțial autoasumat): în timp ce unii au trebuit să accepte o curbă de sacrificiu, alții au profitat din plin.
Criza financiară mondială a fost gestionată pe plan național, pentru cine-și mai aduce aminte, folosind instrumente dureroase: tăieri de salarii și pensii, restructurări și șomaj, împrumut de asistență pentru reechilibrarea finanțelor statului de la Banca Mondială, FMI și Uniunea Europeană; reluarea bunăstării și a creșterii economice fiind posibile abia după cinci ani de eforturi care ne-au costat inclusiv exodul a cel puțin 2 milioane de români (cei mai mulți calificați și bine pregătiți) peste hotare.
Ca într-o comedie de moravuri, în ultimii 3 – 4 ani au ajuns să gestioneze excelentele premise ale creșterii economice (“saltul” despre care vorbeam?) o serie de personaje politice aproape total lipsite de viziune și extrem de mult atașate propriilor interese, ori intereselor de grup. Indiferent câte atenționări au venit din spectrul onest al societății (specialiști, publiciști, chiar și oameni politici), mizele mici au fost mai importante și am risipit în buzunare obscure și pe programe fără perspectivă mai toată bruma efortului și sacrificiului național din ultimii zece ani.
Criza sanitară și medicală ce a căzut din senin odată cu pandemia provocată de un coronavirus nou, care provoacă un tip de SARS și se răspândește cu viteză foarte mare, a prins România cu: un guvern susținut minoritar în Parlament și o majoritate care a susținut politici expansioniste fără perspective, predispusă la jocuri politicianiste și mize mărunte; un buget aproape neputincios, instituții ale statului politizate, trezoreria statului aproape goală, fără stocuri de materiale sanitare pentru situații de urgență și multe legi care obligă la cheltuieli publice viitoare fără sursă de finanțare. Enumerarea poate continua, dar mă opresc aici.
Trecând mai departe, putem observa cu toții că avem un guvern care gestionează pandemia SARS CoV 2 în România doar pentru că niciuna din celelalte forțe politice nu a fost dispusă să o facă. În schimb, aproape fără excepție, toate celelalte forțe politice care nu participă la guvernare țin să transmită către proprii simpatizanți mesaje critice față de modul în care este gestionată criza medicală, căutând să-și sporească capitalul politic, profitând de nemulțumirea unei societăți claustrate – ca exercițiu impus și mai puțin autoasumat.
În aceste condiții ne punem întrebarea cum vom putea să găsim calea cea mai potrivită de a traversa criza economică globală (a cărei amploare se anunță mai importantă decât cea din 2008 – 2009)? Care sunt la acest moment dezbaterile cheie din spațiul public românesc? Păi, să trecem în revistă câteva teme:
(i) Românii care au plecat să culeagă sparanghelul în Germania și autoritățile care nu s-au îngrijit de protecția lor sanitară și de drepturile lor la protecție adecvată în străinătate. Trenul care trebuie să transporte forță de muncă în Austria, sau avioanele care trebuie să facă același lucru pentru Marea Britanie. Românii, sclavii agricoli ai Europei. Ministerul afacerilor externe este convocat la Parlament pentru explicații.
(ii) Guvernul PNL nu are soluții și nu a prezentat un program pentru relansarea activității economice în România, pe fondul crizei provocată de încetinirea/inversarea trendului creșterii economice globale. Majoritatea parlamentară vrea mai mulți bani pentru felurite proiecte de lege populiste, născute în Parlament și fără surse de finanțare, fără a fi interesată de capacitatea limitată a bugetului, care este treaba guvernului.
(iii) Aprobarea tacită în Camera Deputaților a unui text de lege care transformă Ținutul Secuiesc în stat în stat, sub pretextul autonomiei. Acuzele președintelui Iohannis față de majoritatea parlamentară, care ar fi bătut palma cu UDMR, cu medierea oamenilor lui Viktor Orban, pentru a face posibilă aprobarea tacită, la schimb cu voturile pentru trecerea unei moțiuni de cenzură împotriva guvernului PNL. Iohannis este acuzat că a transmis în spațiul public mesaje antimaghiare și s-au formulat plângeri la CNCD. Șefii serviciilor de informații sunt convocați la Parlament pentru explicații.
(iv) Majoritatea parlamentară acuză guvernul că a gestionat ineficient criza pandemică. Majoritatea parlamentară a anunțat că nu va mai vota prelungirea stării de urgență. A cerut Curții de Conturi să verifice toate achizițiile publice de urgență (deși cu o conducere asigurată de domnul Mihai Busuioc nu este clar dacă verificările vor ajunge și la baronii locali ai majorității parlamentare). Ministerul Afacerilor Interne este acuzat că recurge nejustificat la forță în cazurile în care nu sunt respectate Ordonanțele Militare; de altminteri opinia majorității parlamentare este că respectivele ordonanțe sunt neconstituționale.
În acest noian de preocupări mărunte și de acuze reciproce, despre revenirea din criză vorbesc pe ici și colo antreprenorii, BNR și unul sau doi miniștri. Opoziția parlamentară vorbește despre criză pe larg, mai ales în dezbaterile organizate în studiouri de televiziune, mai ales pentru a justifica o moțiune de cenzură la adresa guvernului Orban. Soluții? Aceleași cu cele care ne-au lăsat în decembrie 2019 cu visteria goală.
STĂ MAI BINE EUROPA?
Răspunsul este și nu, și da. Așa cum afirmam într-un articol precedent, trăim în plină și amară comedie a Turnului Babel în Uniunea Europeană: nimeni nu are încredere în nimeni, sunt mulți cei ce vorbesc, dar puțini cei care ascultă. Factorul pozitiv, integrant și care netezește asperitățile sunt instituțiile comune europene, marele câștig care astăzi își dovedește imensa utilitate.
Întâlnirea membrilor Consiliului European de joi, 23 aprilie 2020, nu s-a încheiat cu un consens, dar s-a stabilit de comun acord că Statele Membre vor analiza Planul de susținere a economiei Unionale pe care Comisia Europeană îl va prezenta la jumătatea lunii mai. Împreună cu Agerpres, concluziile privind negocierile din Consiliul European și propunerea de Plan pot fi astfel trecute în revistă:
“Acest plan ar urma să includă o propunere bugetară pentru perioada 2021-2027, inclusiv un fond pentru redresarea economiei europene după măsurile de izolare adoptate pentru a stopa pandemia Covid-19.
Conform președintei CE Ursula von der Leyen, planul ar urma să fie prezentat în ‘a doua sau a treia săptămână a lunii mai’.
Președintele francez Emmanuel Macron a recunoscut că nu s-a ajuns la un ‘consens’ între țările UE privind transferurile către ‘regiunile și sectoarele’ cele mai afectate de criza economică declanșată de pandemie.
Foarte pornit în ultimele săptămâni împotriva ‘egoismului’ țărilor nordice, prim-ministrul italian Giuseppe Conte a salutat totuși realizarea unor ‘progrese mari, de neconceput până acum câteva săptămâni’. ‘Cele 27 de țări recunosc nevoia de a introduce un instrument inovator, care să fie lansat de urgență, pentru a ne proteja economiile și pentru a asigura o redresare europeană care nu lasă pe nimeni în urmă’, a adăugat Conte, Italia fiind, alături de Spania, țara cu cele mai multe decese provocate de Covid-19.
Ministrul spaniol de externe Arancha Gonzalez Laya, deși a salutat sprijinul pentru crearea fondului de redresare, a admis că nu există încă ‘suficientă convergență’ în ceea ce privește înțelegerea modului în care va funcționa acest fond, dacă va fi vorba de împrumuturi sau de subvenții, Madridul preferând a doua variantă.”
Negocierile de joi, 23 aprilie ac., nu au adus repoziționări semnificative ale Statelor Membre și nici nu au redus foarte mult din diferențele de viziune între statele din nordul și cele din sudul Uniunii. Propunerea Comisiei Europene rămâne în continuare aceea că baza susținerii revenirii economiei unionale va trebui să o reprezinte Bugetul multianual al Uniunii Europene (2021 – 2027), căruia i se va asocia un Plan de redresare (în ultima variantă Comisia Europeană acreditând pentru Fond dimensiunea de 1000 miliarde de euro; deși au fost discuții ce vizează chiar și o dublare a acestei valori).
Problema, așa cum sublinia Pierre Gramegna, ministrul de finanțe al Luxemburgului, este că a lega prea strâns Fondul de redresare de un acord pe tema Cadrului Financiar Multianual (așa numitul ‘MFF’) ar fi un demers riscant, din cauza recentei incapacități demonstrate de lideri în privința impulsionării unor dezbateri mai ample despre buget. El a întărit astfel propunerea Franței, ca Fondul să fie susținut printr-o pârghie din afara MFF.
În esență, oricum va arăta propunerea Comisiei Europene de la mijlocul lui mai, Statele Membre ar trebui să fie de acord cu marja din bugetul Uniunii care să-i permită să facă împrumuturi pentru a finanța Planul de redresare bazat pe investiții. Aceasta ar implica mărirea distanței între plafonul maxim pe care Uniunea îl poate primi din partea Statelor Membre și cheltuieli, care ar permite Comisiei să facă niște împrumuturi suplimentare. Banii acumulați prin refinanțarea MFF ar putea fi folosiți la creșterea investițiilor în statele membre, care s-ar face simultan cu sumele alocate de la buget.
Statele nordice al Uniunii, care s-au pronunțat deja împotriva ideii emiterii de corona-bonduri, sunt favorabile variantei care stabilește dreptul Comisiei de a face împrumuturi (prin MFF), chiar dacă la o scară mai largă decât anterior. Ceea ce este sigur, statele nordice nu agreează ca Planul de redresare să fie finanțat prin unificarea datoriilor, așa cum susțin Franța, Italia și Spania, de exemplu.
Președintele francez pledează în schimb pentru un Plan de redresare care să includă nu numai mecanismul de împrumuturi (bazat pe MFF) ci și transferuri financiare. Planul ar trebui să aibă dimensiunea a 5 – 10 % din PIB-ul unional (800 – 1.600 miliarde de euro), dimensiune asupra căruia există un acord de principiu între toate Statele Membre.
Emiterea de corona-bonduri implică, în viziunea Franței, emiterea de datorii cu garanție comună, pentru a finanța transferuri bugetare către o regiune sau un sector din Uniune deosebit de afectate, cu reguli și guvernare foarte clare și acceptate de întreaga Uniune. În viziunea Parisului, acest mecanism fortifică argumentele Pieței Comune: adică permite susținerea regiunilor mai puțin dezvoltate, dar care pot produce, prin transfer tehnologic și cu finanțarea necesară, pentru întreaga Uniune (1).
DACĂ NU PUTEM DEPĂȘI MIZELE MICI, NE AFUNDĂM ÎN RIDICOL
Vrem un Plan de redresare și pentru economia României? Îl putem avea. Dar împreună, nu separat. Nu putem avea un plan al guvernului și unul al majorității parlamentare. Unul al PSD și altul al USR, Pro România ori PLUS. Nu putem avea un plan al antreprenorilor români și un altul al organismelor de cooperare ale investitorilor străini, unul al industriei, altul al turismului și un altul al agriculturii.
Trebuie să înțelegem că inclusiv o economie încă slab dezvoltată și fragilă ca cea a României este plină de interdependențe și integrată cu cea a Uniunii și a diverselor State Membre, așa încât niciun Plan de redresare nu poate fi viabil dacă nu este corelat cu cel unional și nu ține cont de interdependențele create; interdependențe care ne-au permis ca, la finele anului 2019, să avem:
- o cifră de afaceri zilnică la nivel de economie națională de 1 miliard de euro, adică circa 360 de miliarde de euro pe an;
- un PIB de circa 220 miliarde de euro, 5,2 milioane de angajați, 5 milioane de pensionari, un salariu mediu de 750 de euro pe lună și un salariu minim de 250 de euro, cu media națională la cea mai redusă diferență față de media UE de la integrare, adică 33% (cu circa 6 zone din țară la media UE și regiunea București – Ilfov peste media Uniunii Europene).
Este cu siguranță menirea politică a actualei majorități parlamentare aceea de a încerca să profite de context și să provoace căderea guvernului prin moțiune de cenzură, în încercarea de a prelua din nou puterea în stat; întrebarea pe care ne-o punem este ce rezolvăm prin acest gest politic și în ce măsură ne ajută să traversăm mai bine pregătiți criza economică? Sau, altfel spus: se rezolvă criza economică provocând a cincea sau a șasea criză politică din ultimii trei ani?
Ca să nu fiu bănuit de simpatii sau antipatii politice, pentru că nu este cazul, am să-mi explic dubiile creionând în câteva tușe și modul prin care văd eu abordat un plan, orice plan integrat de depășire a crizei economice în România; implicit va rezulta de aici serioasa neîncredere pe care mi-o trezește abordarea majorității parlamentare, pe care continui să o suspectez de mize mici și interese particulare.
În primul rând, așa cum se vede și din dezbaterea europeană, România are dificultăți structurale, iar economia sa este marcată de dezechilibre serioase între sectoare și pe regiuni. Bugetul național este slab, statul nu reușește să-și colecteze veniturile nici în perioadele normale, iar acum o va face cu atât mai puțin. Deci primul pas și cea mai sigură resursă este stoparea risipei în cheltuirea fondurilor publice și îndreptarea lor cu preponderență spre investiții și, deci, spre dezvoltare.
Economii în cheltuirea banului public putem face în multiple moduri, pentru că am moștenit o plajă largă de capitole care provoacă cheltuieli ineficiente: un aparat birocratic supradimensionat, agenții și autorități nenumărate, unele cu un rol absolut incert, diferențe mari de salarizare, diferențe mari și nejustificate între pensii și între sistemele de plată a pensiilor, programe de susținere ale investițiilor locale fără mecanisme adecvate de control, o Curte de Conturi cu sisteme decizionale interne deformate și promovând instrumente de control vetuste, o legislație și un aparat fiscal situate total în afara realităților etc.
A doua resursă importantă este pentru România cea reprezentată de fondurile europene. În mod normal, după lecția altor State Membre ale Uniunii, ar trebui să fie prima, dar este dependentă de două foarte importante mecanisme naționale: existența unor proiecte acceptabile și cofinanțarea națională. Dacă nu le ai, nu poți atrage fonduri europene. Din nefericire, februarie 2020 ne-a surprins fără prea multe proiecte capabile să fie finanțate prin fonduri europene.
