Este una dintre noile religii seculare care ne modelează profund existența și ne fac vulnerabili, ca societate, în relația cu autoritățile
“Frica nu trebuie să ne paralizeze voinţa şi să ne întunece judecata. Nu trebuie s-o facem pe eroii, dar nici să transformăm prudenţa lucidă într-o spaimă iraţională“, scria recent profesorul Alexandru Călinescu într-un articol publicat în Ziarul de Iasi, Câteva cuvinte despre frică. Idee pe care o regăsim și într-un eseu al profesorului Mircea Miclea, fost ministru al educației, fondatorul școlii cognitive în psihologia românească, Boilere sau avioane? Care avertizează că “o nevoie firească, de a ne simți în siguranță, s-a transformat într-o religie!”
De la John Stuart Mill la liberalii moderni un obiectiv major al elitelor politice și intelectuale a fost eliberarea de sub ceea ce ei considerau a fi tirania religiei. Apărută în prima decadă a secolului 21 mișcarea “Noul Ateism”, din care făceau parte Richard Dawkins, Christopher Hitchens, Daniel Dennett și Sam Harris, s-a implicat extrem de activ în acest demers. Unul dintre cei patru, Sam Harris, un influent scriitor și podcaster american, autorul unei cărți de succes, “Sfârșitul credinței: religie, teroare și viitorul rațiunii“, scria pe blogul său în 2006 că “știința trebuie să distrugă religia” deoarece aceasta din urmă a devenit incompatibilă cu dezvoltarea unei societăți civile globale. “Diferența dintre știință și religie este diferența dintre o deschidere autentică față de fructele curiozității umane din secolul XXI și o închidere prematură față de un astfel de demers, ca o chestiune de principiu. Cred că antagonismul dintre rațiune și credință va deveni tot mai marcant și mai ireconciliabil în anii următori”.
Numai că, ce să vezi, pe acest teren ideologic desțelenit de astfel de “influențe nefaste” a apărut o sumă de religii seculare, de la cultul Schimbărilor Climatice și Religia Corectitudinii Politice pînă la cea menționată Mircea Miclea, Religia Siguranței. Ultima, spune Mircea Miclea, are toți mai mulți aderenți. “Unii, pentru că își pot justifica prin ea propriile spaime, alții, pentru că prin ea își pot vărsa ura și frustrările, iar alții, pentru că pot obține câștiguri frauduloase, dar fabuloase, de pe urma ei“. O alimentează un întreg, uriaș, aparat instituțional. De pildă la Bruxelles, mii și mii de funcționari lucrează neabătut la directive, coduri galbene și roșii, recomandări, al căror scop declarat este să ne apere de “relele” din jur, să anticipeze riscurile și să le elimine. Mai nou s-a inventat chiar o poliție a exprimărilor corecte care să prevină din fașă “riscul de ofensare”. În acest sens Parlamentul Canadian a și votat o lege care, între altele, reglementează modul în care trebuie să te adresezi transgenderilor. “Am devenit o cultură de adepți ai regulilor, instruiți să încadrăm fiecare soluție în termenii legii existente sau a riscului legal. Asumarea răspunderii este înlocuită cu precauția obsesivă. Atunci cînd ai îndoieli, oricît de mici, cel mai bine este să faci nu faci nimic”, scria juristul american Philip Howard într-un articol publicat în 2009 în Wall Street Journal. Această atitudine are costuri concrete, unele se măsoară chiar în vieți omenești, pentru că mulți medici aleg, de teama proceselor de malpraxis, să respecte ad literam indicațiile din ghidurile medicale deși sunt convinși că alte tratamente ar da rezultate semnificativ mai bune.
Această discuție este cu atît mai relevantă acum în situația stranie în care ne aflăm de cîteva săptămîni, cu oameni izolați în locuințe, cu o economie practic înghețată și mai ales cu o traumă socială în creștere, o combinație de teamă, frustrări, angoase. Întrebarea este dacă după ce vom ieși formal din regimul stării de urgență vom continua inerțial într-o stare de cvasi-paralizie sau ne vom putea totuși elibera de teamă și de obsesia eliminării tuturor riscurilor inerente care ne înconjoară, amplificate monstruos de pandemie. Un demers sortit din start eșecului. Pentru că atunci ne confruntăm cu un alt risc, “vom ajunge să ne protejăm, cu costuri tot mai mari, un mod de viață tot mai lipsit de valoare“, scrie Mircea Miclea. Care subliniază că relația dintre măsurile de siguranță și starea de siguranță este una non-liniară. După un anumit prag normal, decent, de precauții, costurile materiale și umane cresc galopant. Devin fie nesustenabile, așa cum riscăm acum în plan economic, fie incumbă alt tip de costuri. O societate paralizată de frică va accepta fără o mare opoziție dictatul statului, ingerințele acestuia în viața privată, impunerea unor restricții exagerate, în schimbul unor garanții de protecție, altfel mai mult decît discutabile, pe care acesta susține că le oferă.
Într-un cadrul mai larg chestiunea manierei în care ne raportăm la riscuri este una esențială. Ține de condiția, de valorile din societate, de capacitatea acesteia de a face față provocărilor. Marile realizări din istoria științei, din istorie în general, au fost posibile numai în contextul asumării unor riscuri, unele chiar considerabile. Marile descoperiri s-au făcut cu prețul unor greșeli repetate, uneori cu prețul ostracizării sociale sau chiar cu cel al sacrificiului suprem. Giordano Bruno (ars pe rug) sau Galileo Galilei sunt doar două exemple. Cu două sute de ani în urmă o călătorie din Marea Britanie pînă în orașul Perth de astăzi, fondat în 1829 de căpitanul James Stirling, care a pus bazele unei colonii în arealul din proximitatea rîului Swan, dura 6 luni. Cîți și-ar mai asuma astăzi astfel de riscuri?
Sau, mai aproape de zilele noastre, muzeele naționale din Noua Zeelandă, din Aukland si din Wellington, dedică un spațiu extins participării militarilor din Australia si Noua Zeelandă, alături de cei britanici, în cele două războaie mondiale. Cel din Wellington dedică chiar o întreagă secțiune bătăliei de la Gallipoli, din 1915-1916, cînd s-a încercat să se obțină controlul asupra Strîmtorii Dardanelelor, privită din unghiul dramei umane trăite de participanți. Războaiele provoacă enorme tragedii (la Gallipoli au fost aproape 50 de mii de victime din partea Imperiului Britanic și 70 de mii de soldați turci) și enorme distrugeri materiale însă documentele si fotografiile din muzee relevă faptul, dincolo de această crudă realitate, faptele de eroism, spiritul de sacrificiu, idea de onoare, de sentiment al datoriei, ale celor care au trăit acele momente. Sunt lucruri care răzbat din lectura unor scrisori personale trimise de soldații și ofițerii de pe front.
Cieste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
