Prin ce e deosebită situaţia de acum?
Mai exact, prin ce se deosebeşte ea de crizele, tot mai dese, ce ne lovesc de când a început mileniul? Ceea ce caracterizează perioada de după al Doilea Război Mondial (indiferent care e numele pe care îl dăm acestei perioade) este un consens universal asupra faptului că omenirea progresează şi motorul progresului îl reprezintăcreşterea economică. Orice încetinire, oprire sau cădere a creşterii economice produce, automat, un regres civilizaţional. Cât de departe se poate merge cu creşterea economică? Oricât, graţie inovaţiei permanente (care e – în felul acesta – e direct conectată cu progresul şi devine, dacă mă pot exprima astfel, “motorul” motorului). Viziunea istoriei proprie timpului nostru nu e una finalistă (în care fie am atinge pragul ideal de dezvoltare, fie am colapsa), ci una a dezvoltării permanente, bazată pe inovaţia ştiinţifică şi pe evoluţia tehnologică. Progresul ştiinţific şi tehnologic nu contituie doar nucleul economiilor contemporane, ci “tipul ideal” şi reperul dezvoltării sociale. Analog celor dintâi, regulile celei din urmă sunt: universalitatea, schimbarea (modernizarea), raţionalitatea şi eficienţa. Problemele lumii actuale – şi, în primul rând, cele legate de dezvoltare – nu se mai pun nici unei clase, nici unei rase, nici unui popor (sau federaţii de popoare); ele privesc omenirea în întregul ei. Principala problemă a lumii de azi este aceea a apdatării şi adaptării omenirii (care încă cunoaşte clivaje majore) la o lume care e opera ştiinţelor şi a tehnologiilor ce se schimbă permanent. Principala mutaţie e cea care (difuz sau organizat) se produce în mintea omenilor: e vorba de saltul de la înţelegerea “slabă” (căci parcelară şi subiectivă) a realului, ancorată în tradiţii, la modul de gândire ştiinţific – bazat pe raţionalitate – şi la cel care structurează tehnologiile moderne – având în centru eficienţa. În măsura în care se realizează acest salt, el antrenează trecerea de la pasivitate (ce vine din acceptarea unei logici de neînţeles), la activism (economic, dar şi civic). Ne place sau nu, trăim într-o schemă iluministă (sau poate – mai curând – scientistă), pe care tehnologizarea masivă a ştiinţei a radicalizat-o într-o manieră la care oamenii secolului XVIII nici nu se gândeau. Pe scurt, această înţelegere a lumii (în care ne aflăm şi la care – voluntar sau nu – contribuim cu toţii) are ca element principal o viziune unică a timpului (văzut sub semnul “dezvoltării permanente a mijloacelor de producţie”) al cărui indice e “creşterea permanentă a nivelului de trai” la scară planetară. Tot ceea ce frânează dezvoltarea şi creşterea – indiferent dacă la nivel local sau general (pentru că fiecare loc este conectat la întreg) – reprezintă o criză. Mai exact, dat fiind că am interiorizat logica dezvoltării economice şi pe cea a creşterii condiţiilor de viaţă şi considerăm aceste două lucruri orizontul firesc al existenţelor noastre, tot ceea ce se iveşte în calea lor (atât la scară individuală – o boală, un accident; cât şi la scară colectivă) ne surprinde, ne panichează şi constituie o criză.
Pandemia de coronavirus e criza prin excelenţă căreia avem a-i face faţă. Problema ei nu provine din faptul că e universală, căci – practic – la ora actuală, la fel ca inovaţiile ştiinţifice, şi crizele sunt, toate, universale (a se vedea războaiele ultimelor decenii). Cu atât mai puţin din faptul că a venit fără veste. Toate disfuncţiile (şi la scară individuală, şi la scară colectivă) ne surprind nepregătiţi, pentru că singurul lucru de care suntem pregătiţi (prin programarea raţională a timpului şi a activităţilor) este creşterea resurselor de care dispunem, dezvoltarea “personală” sau comunitară, într-un cuvânt: “mai binele”. Caracterul cu adevărăt tulburător – şi, tocmai de aceea, greu de înţeles – al acestei crize constă în lovitura pe care o dă unei axiome a lumii contemporane: eficienţa ştiinţei. De multă vreme acceptăm acest lucru ca atare, pentru că (mai) tot pare să îl confirme; astăzi, el ni se înfăţişează ca o problemă.
Tranşeele şi războiul de poziţii
Cea mai curentă referinţă la pandemia actuală (atunci când vrem să căutăm una în istorie) e “gripa spaniolă”, care a afectat o bună parte a lumii la finele Primului Război Mondial. Totuşi, în ciuda asemănărilor (prea) evidente, e o referinţă înşelătoare: pur şi simplu, pe vremea aceea, nu se ştia mare lucru despre virusuri (virusul gripei a fost izolat prima dată în anii ’30 şi a fost văzut – după inventarea microscopului electronic – abia la începutul anilor ’40), iar vaccinarea are – încă – în acel timp un caracter empiric (suntem la doar trei decenii după Pasteur) şi va deveni o practică de masă abia după al Doilea Război Mondial. De asemenea, tot atunci vor intra în uz şi antibioticele (descoperite în anii ’30). Venit de nicăieri, virusul care a lovit la finele Primului Război Mondial, va fi fost înţeles în epocă drept un efect al epuizării combatanţilor de pe linia frontului şi al slăbirii (ca urmare a penuriei) celor ce nu au participat direct la lupte. Sigur că pe vremea respectivă se ştia că gripa e cauzată de “microbi”, însă doar bacteriile putuseră fi observate şi, ca atare, mijloacele de rezistenţă la un flagel de origine virală erau erau “de modă veche”. Să nu uităm că ne aflam într-o lume încă “tradiţională”, în care rata mortalităţii (în primul rând cea datorată diverselor epidemii împotriva cărora noi avem vaccinuri) era mult mai mare decât cea de azi şi, prin urmare, exista un anumit fatalism – accentuat de drama războiului – cu care oamenii se raportau la victimele gripei. Şi, în egală măsură, faptul că atenţia publică era monopolizată de finele Marelui Război, de tratativele de pace, de revoluţia din Rusia, de dezintegrarea imperiilor, de războaiele civile şi de naşterea unei multitudini de ţări, iar media epocii (exclusiv scrisă) nu considera gripa ca fiind principala problemă a momentului. Ea venea în siajul atâtor catastrofe şi drame, încât faptul de a muri în propriul tău pat putea părea de-a dreptului un lux în raport cu măcelurile de pe nenumăratele fronturi ale acelui timp. “Gripa spaniolă” a trecut prin şi printre oameni ca o umbră; dezastrul Europei avea cu totului alte cauze.
De aceea nu ea îmi pare a fi reperul corect la care ne putem raporta, ci un eveniment petrecut cu patru ani înainte, la graniţa dintre 1914 şi 1915: îngheţarea războiului în tranşee (aşa-numitul “război de poziţii”). Să ne amintim cum a început totul: cu un entuziasm colectiv al intrării în război. Aproape în toate capitalele europene lumea iese în stradă, manifestă în faţa palatelor împăraţilor, regilor şi a preşedinţilor pentru a-i hotărî să declare război. Războiul era “barbarul” salvator din poezia lui Kavafis: cel care scotea din amorţire o civilizaţie care – de la războaiele napoleoniene – nu mai cunoscuse decât conflicte punctuale, cel care i-ar fi îndreptăţit pe toţi (mai întâi la laurii gloriei, apoi la schimbarea situaţiei sociale şi, în fine, la compensaţii teritoriale) şi, nu în ultimul rând, dat fiind progresul tehnic (vizibil cu ochiul liber la finele secolului XIX şi începutul secolului XX), războiul părea a fi “o afacere de copii”: intimidat de desfăşurarea de forţe a taberei “noastre”, orice adversar lucid ar fi capitulat imediat. Or, ceea ce descoperă deopotrivă conducătorii (politici şi militari ai) momentului şi simplii soldaţi e faptul că – universală fiind în esenţa ei – ştiinţa/tehnica i-a trădat: şi unii şi alţii, de-o parte şi de alta a frontului, au aceeaşi putere de foc. Mai mult, punând la bătaie toată economia (de atunci datează pe de-o parte militarizarea acesteia – ca apogeu al imperativului eficienţei – şi dispariţia diferenţei dintre combatant şi noncombatant /cei de acasă făcând, şi ei, “totul pentru front”/), puterea de foc a artileriei creşte cu valori similare în ambele tabere. Ca atare, nici unii, nici ceilalţi nu sunt în măsură să distrugă adăposturile adversarilor şi să spargă frontul. În faţa dezlănţuirii noii artilerii, vechile fortificaţii (de tip semiîngropat) nu mai fac faţă – aşa cum o vor descoperi apărătorii Verdun-ului –, drept care singurul lucru ce mai putea fi făcut era construirea de adăposturi subterane conectate prin tranşee şi apărate la suprafaţă de multiple valuri de sârmă ghimpată. Nici una din puterile combatante nu considera că aşa poate fi câştigat războiul; dar ambele alianţe credeau că în felul acesta rezistă pe poziţiile cucerite/apărate şi îşi menajează trupele (cu “pierderile colaterale” inevitabile) până când ştiinţa/tehnica va crea mijlocul de luptă care să repună în mişcare frontul. O ştim, acesta a fost tancul şi chiar dacă ofensivele bazate pe vehicule blindate nu au decis soarta Primului Război Mondial (unde mai curând numărul soldaţilor şi puterea economică de după intrarea Americii în conflict au înclinat balanţa), ele se vor dovedi decisive în cel de-al Doilea.
Trădarea ştiinţei
Omenii finelui de secol XIX credeau pasional în ştiinţă: mecanizarea (transporturilor, industriilor şi, în cele din urmă, a agriculturii) părea a-l elibera pe muncitor/ţăran de servitudinea milenară la care era supus. Graţie dezvoltării ştiinţei şi a aplicaţiilor ei tehnologice, condiţiile de viaţă ale oamenilor păreau infint ameliorabile. Tocmai de aceea, experienţa tranşeelor a fost şocantă: cei închişi în ele au descoperit că ceea ce părea a le oferi binele pe pământ poate – la fel de uşor – să îi condamne la infern. Că această ambiguitate a ştiinţei/tehnicii a fost – atunci – un şoc o putem vedea în “Furtunile de oţel” ale lui Ernst Jünger (prelungite, după război, în meditaţia asupra “Lucrătorului” şi a “Mobilizării totale”) şi, nu mai puţin, în celebra secvenţă a atacului cu gaze din “Lazăr sau oglinda de la hotarul ceţii” a lui André Malraux. Cumulată, experienţa a milioane de oameni prinşi în angrenajul unei tehnici distructive se va decanta în pasionalitatea “anilor nebuni” şi în “etica autenticităţii” (ce mizează pe gestul radical) opuse logicii cumulative a “Belle Epoque”-ului şi a ştiinţei a cărei ascensiune o întruchipa acel timp.
Semănăm noi – cei de azi – cu cei imobilizaţi în tranşeele Primului Război Mondial? Din prea multe puncte de vedere nu. Dar din câteva da. Căci, în fond – chiar dacă nu am mai cunoscut pasiunea omenilor de altădată, şi noi am fost purtaţi vreme de decenii de credinţa în progresul ştiinţei şi de fascinaţia faţă de derivatele ei tehnologice. Să nu uităm, principalul motiv al căderii comunismului nu a fost imensa tragedie umană pe care acesta a produs-o, ci incapacitatea lui de a crea mecanisme de decizie capabile să accelereze dinamica ştiinţei şi să “laicizeze” noile tehnologii într-o utilizare generalizată la scara societăţii, capabilă să creeze prosperitate. În egală măsură, fascinaţia faţă de China ultimelor patru decenii vine din felul în care marea putere din Est a ştiut să combine incompatibilele: centralizarea politică cu liberalismul economic (sub semnul “bunăstării pentru toţi”, chiar dacă inegal distribuită). Iarăşi, simultană cu prăbuşirea comunismului e “personalizarea” tehnologiilor inteligente (sub forma calculatorului şi a lap-top-ului), dezvoltarea internetului şi a telefoniei mobile. Dincolo de aceste lucruri accesibile fiecăruia dintre noi e un sistem satelitar complex (ce serveşte nu doar telefoniei şi GPS-urilor, ci şi agriculturii sau transportului maritim), perfecţionarea tehnologiilor medicale (care permit vederea în interiorul corpului) până la robotizarea unor operaţii, modificările genetice (cu ajutorul cărora poate fi hrănită populaţia în continuă creştere a planetei), tehnologia fracturării şisturilor bituminoase (care a eliberat economiile de spaima “sfârşitului petrolului”) etc.
Or, coronavirusul vine exact pe acest fond de creştere continuă a eficienţei ştiinţei. Cu câţiva ani în urmă erau în vogă teoriile manipulării viului, inclusiv faimoasa “editare genetică” (care permite înlocuirea oricăror secvenţe ADN cu altele – în funcţie de ce vrem a obţine), cele ale clonării (cu “reprogramarea celulară”), cercetările asupra telomerilor (şi a Reverse Aging-ului) şi, la intersecţia lor (şi a multor altora), se contura o ideologie transumanistă, a cărei idee era aceea a creării unei “noi umanităţi”, parţial degrevată de povara disfuncţionalităţilor pe care le presupune corpul biologic. Ba chiar o franjă a adepţilor Inteligenţei Artificiale (Tari) îşi propunea ca obiectiv suprimarea totală a poverii corporalităţii, fie prin “transferarea” minţii pe suport de siliciu, fie prin dematerializarea ei în universul virtual. Şi tocmai când posibilitatea unor atare lucruri părea a ieşi din ceţurile fanteziei, ne-a lovit un virus, adus – pare-se – de un liliac. Spre deosebire de începutul secolului XX, acum avem o ştiinţă numită virusologie, avem tehnologii de secvenţializare a genomului, avem posibilităţi de intervenţie în acesta, standarde de creare a vaccinurilor şi, totuşi, pare că nimic nu funcţionează. Soluţia adoptată (de China mai întâi), apoi de majoritatea statelor (la recomandarea OMS) seamănă mai curând cu retragerea în tranşee: ne izolăm la domiciliu, pentru ca virusul să nu se propage exponenţial în spaţiul public, adică să nu explodeze numărul de cazuri şi să nu punem spitalele într-o situaţie căreia nu i-ar putea face faţă. Chiar în spitale, celor în stare gravă nu li se oferă o terapie, ci – mai curând – o îngrijire paliativă, menită a reduce efectele infecţiei şi a le uşura suferinţa. O ştim de la Aristotel: cunoaşterea avizată – cea a omului de ştiinţă – e cea a cauzelor. Şi de la Bacon – cunoaşterea cauzelor e sursă de putere (adică de acţiune eficientă). Ceea ce e uimitor în evoluţia pandemiei de până astăzi e faptul că acest coronavirus pare a fi paralizat principala dimensiune inteligibilă a ştiinţei contemporane: eficienţa ei. Cu toţii am aşteptat ca oamenii de ştiinţă să facă ceva, să ne ofere vaccinul, antidotul; să vedem – ca o constantă stabilă – dimensiunea activă a ştiinţei. În loc de asta, am descoperit oameni ca noi toţi, măcinaţi de angoase, emiţând păreri (cu nimic mai bune decât ale politicienilor, sau ale oricui), anunţând “rezultate” doar pentru un pic de vizibilitate (şi, probabil, nişte fonduri “de susţinere”). Iar lumea – cu fiecare ţară în parte – a fost încredinţată regimului poliţienesc/militar, singurul ţinut a impune ordinea tranşeelor în care ne-am baricadat cu toţii.
Ştiinţa ininteligibilă
Evident, întrebarea e “ce e de făcut, acum?”, pentru că tuturor ne e limpede că izolarea pe termen lung nu doar că e catastrofală pentru o economie bazată pe conexiuni, ci şi antinaturală, dat fiind că omul e – în esenţa lui – o fiinţă socială. Deocamdată suntem prinşi în “războiul de tranşee” şi nu putem risca (căci riscând pentru noi, riscăm şi pentru ceilalţi) să ieşim din claustrare decât în ipostazele dematerializate ale conexiunilor on-line. Cu toţii aşteptăm “tancul”, adică invenţia care ne va scoate din adăposturi şi va repune omenirea în mişcare. Dar ea nu se anunţă în imediat. Puţinul pe care-l ştim – şi care ni se repetă prin Ordonanţele Militare – reprezintă pandantul la scară publică al colapsului eficienţei ştiinţifice: demobilizarea socială. Până acum am fost învăţaţi, în bună tradiţie umanistă, că depăşirea problemelor cărora avem a le face faţă presupune mobilizarea, adunarea (oamenilor şi a resurselor) şi acţiunea hotărâtă. Acum, pentru prima dată în contemporaneitate, ni se explică exact contrariul: trebuie “să stăm la locurile noastre” (adică acasă), să evităm orice adunare şi – cu excepţia celor ce asigură mentenanţa lumii în stare de urgenţă – să facem ce dorim (în perimetrul restrâns în care ne ducem existenţa). Atitudini umane fundamentale precum apropierea (unde-i faimosul “Rămânem aproape”?) sau călătoria şi instituţiile care le favorizează (de la şcoală şi teatru, la mijloacele de călătorie publică – inclusiv avionul) rămân suspendate sine die. Probabil că problema legitimităţii oamenilor politici e mai acută ca niciodată, acum când viaţa publică a încetat. În definitiv, în micul lui univers, fiecare se guvernează singur. Dacă cineva i-ar întreba, decidenţii ar răspunde că nu au făcut decât să urmeze consemnele oamenilor de ştiinţă. Iar pe aceştia nu prea avem ce-i întreba.
Căci – de câteva decenii bune – ştiinţa a devenit initeligibilă. Matematizarea (care, mai mult decât orice, exprimă ştiinţificitatea) tot mai accentuată, crearea unor matematici domeniale, “reducţia” la formule (matematice şi chmice) perfect coerente în arhitectura lor însă (cvasi)imposibil de exprimat în limbaj uzual şi în imagini intuitive, mijloace experimentale de scară colosală (acceleratoare de particule, proiecte genetice între ţări) tratamentul informatic al seriilor mari de date, miniaturizarea (până la scară atomică), interferenţa dintre domenii radical distincte (radiologie nucleară şi biologie celulară – în tratamente; cosmologie satelitară şi chimia “pământurilor rare” – în telefonie) şi multe altele au făcut ca ştiinţa contemporană să nu mai vorbească pe limba omului de azi. Un rol important îl are – din păcate – şi şcoala. Rămase în urmă cu (multe) decenii, programele şi manualele descriu fundamentele ştiinţei, cele care – la ora actuală – mai mult sunt presupuse decât manifeste în cercetarea efectivă. Iar această cercetare – între altele din cauza inaccesibilităţii (financiare a) experimentelor pe care le presupune – le rămâne străină elevilor din şcoli. Literatura de popularizare (cu rare şi notabile excepţii autohtone şi cu câteva – foarte puţine – edituri care susţin colecţii tematice) rămâne o rara avis, iar publicaţiile fie nu se distribuie, fie sunt peste posibilităţile de achiziţie ale elevilor (şi profesorilor) de rând. Morala acestei stări de lucruri, dublată de invazia “scurtăturilor” conspiraţioniste, este aceea că oamenii se diezinteresează de cercetarea ştiinţifică (la fel cum – iarăşi cu notabile excepţii – cercetătorii nu sunt interesaţi de vulgarizare, ci de obţinerea de granturi) şi singurul lucru care mai leagă lumea comună de cea a “halatelor albe” e eficienţa pe care aceştia – ca nişte magicieni – o generează atunci când sunt solicitaţi. Deşi se pretinde expresia însăşi a raţionalităţii, ştiinţa contemporană e – pentru un om oarecare, fără pregătire specială – mult mai iraţională decât o poveste conspiraţionistă abil ambalată. De aceea, mai mult ca niciodată, punerea în discuţie a eficienţei ştiinţei reprezintă – în fapt – un vot de neîncredere la adresa ştiinţei în ansambul său. Sigur, mi se va putea obiectiva că eficienţa e palpabilă (în definitiv, acest text e scris pe un calculator şi citit pe altul, sau pe telefon), însă mi se pare că – lipsite de inteligibilitate (în definitiv, câţi dintre noi ştiu cum funcţionează un telefon mobil?!) – aceste produse tehnice s-au naturalizat pentru majoritatea contemporanilor noştri. Asemeni casei, mesei, cărţii (care, şi ele, sunt făcute, nu născute) şi telefonul mobil sau lap-top-ul intră (tot mai mult) în registrul firescului, al lucrurilor naturale ce ne înconjoară. Tocmai pentru a ne aminti că toate acestea sunt subîntinse de o ştiinţă, tehnologia e nevoită să ofere pieţei alte şi alte invenţii.
Ce va urma?
Una din două: fie gripa va ceda, fie costurile (economice şi – de la un moment încolo – sociale ale) izolării vor fi prea mari şi se va renunţa (progresiv sau brusc) la ea. Oricât de paradoxal ar părea, ambele variante marginalizează ştiinţa medicală (căci imunizarea pe bază de vaccin nu pare a fi prognozabilă) şi iau în considerare doar statisticile din spitale şi deciziile autorităţilor administrative (dar cu o componentă militară). Odată trecută pandemia, accentul se va deplasa spre “relansarea economică”, ce va include schimbări substanţiale în anumite sectoare, ca o consecinţă a “protocoalelor de funcţionare” on-line stabilite – prin încercări – în timpul recluziunii. Relansarea aceasta va fi un proces schumpeterian în care o mulţime de lucruri vor fi înlocuite (iar comerţul cu desfacere va ceda, probabil, tot mai mult locul celui mediat de net, fapt care va duce şi la crearea unor standarde de garanţie şi a unor etici ale economiei virtuale). Lucrurile acestea, deşi probabil că nu vor fi lineare, sunt inevitabile. Mai interesant este ce se va întâmpla cu ştiinţa după ce virusul va fi relegat în peşterile liliecilor.
Eu unul văd două scenarii, complet opuse. Primul e cel al unei relaxări ştiinţifice: în definitiv, dacă nu a fost în măsură să acţioneze eficient în vremea crizei, ştiinţa/tehnologia nu e atât de semnificativă pe cum se autointitulează. Altfel spus: există viaţă şi dincolo de ştiinţă. Para-ştiinţele de tot felul au înflorit, inclusiv graţie internetului, în ultima vreme. Suspiciunea – erijată în armă împotriva establishment-ului (şi a narativelor lui) – poate să genereze o mulţime de discursuri care, contaminându-se cu literatura (şi mai ales filografia) SF şi fantasy, să creeze “spaţii sigure” (extensii ale mediului privat) pentru fiecare (şi ar fi, în fond, o continuare simbolică, a vieţii “de tranşee”, cu angoasele şi speranţele ei). N-ar fi exclus ca şi şcoala – confruntată cu provocarea on-line-ului – să cedeze parte din ultimele resturi ale educaţiei ştiinţifice, înlocuindu-le cu diverse teorii ale “dezvoltării personale” şi ale self-help-ului (utile – până la un punct – în vreme de criză). Evident, religiile abia aşteaptă să pătrundă pe o piaţă în care raţionalitatea (sau ruinele acesteia) le limita(u) înaintarea. Aşa ca nu e exclus să asistăm la proliferarea unui discurs spiritualist (opus materialismului tehnic) şi mirabilist (în contrast cu logica plată a ştiinţei) în care ştiinţa/tehnica să fie coborâte la nivelul unor instrumente într-un parcurs cu scopuri dinainte asignate. Mai mult sau mai puţin, ele se vor asocia şi cu “eticile autentiticităţii”, care vor proclama – cu fervoare juvenilă – faptul că “a trăi bine” nu se rezumă la prosperitatea materială. Deşi e greu de (pre)văzut ce anume – cu excepţia unor gesturi spectaculoase – vor propune în locul acesteia. Bunăstarea ultimelor decenii face deja parte din “codul nostru genetic” şi e puţin probabil să acceptăm diminuarea ei. Ca atare, chiar dacă suprafaţa istoriei va fi (un timp) spumoasă, cu “diversităţi” de opinii mai accentuate ca în trecut, cu un nou puseu de autenticitate şi, eventual, cu arta lui (toate menite a mai tempera angoasele şi nevrozele unei omeniri care nu mai are nimic de hotărât cu privire la propriul ei viitor, deoarece progresul e o fatalitate), “în adâncuri” – adică la nivelul deciziei şi al producţiei – va funcţiona tot raţionalitatea tehnico-ştiinţifică de factură clasică. Până la urmă ceea ce am înţeles din vremea coronavirusului este faptul că nu există nici o scădere a consumului. Consumul creşte constant şi, odată cu el, trebuie să crească şi producţia.
De aici a doua posibilitate: o accelerare a ştiinţei. E bine ştiut faptul că, în general, perioadele critice profită dezvoltării ştiinţei. Ambele războaie mondiale, Războiul Rece şi regimurile totalitare au dus la o dezvoltare exponenţială a ştiinţei şi a tehnicii (mai ales în sectorul militar, după care desoperirile au fost “laicizate” şi în mediul civil).
