Din analiza cronologică a evenimentelor care au avut loc în anul 1966, în relaţiile dintre România şi Republica Federală Germania, rezultă faptul că au existat acţiuni de dezvoltare a lor în direcţii convergente. În primul rând, este vorba despre evenimente oficiale, care au fost aduse la cunoştinţa celor două naţiuni şi opiniei publice internaţionale în perioada respectivă. Un exemplu în acest sens este vizita efectuată de Gheorghe Cioară în Republica Federală Germania (17-26 mai 1966). Ministrul Comerţului Exterior a onorat astfel invitaţia pe care Kurt Schmücker a trimis-o la 18 februarie 1966, printr-o scrisoare.
În documentul respectiv, ministrul Economiei al R.F.G. a precizat: „Spre a vă putea oferi o impresie asupra ţării noastre, sunt dispus, în cazul când o veţi dori, a vă prezenta câteva uzine germane şi a corespunde, după posibilitate, şi altor cereri de vizitare”. Drept urmare, Gheorghe Cioară a avut posibilitatea să discute, în cursul vizitei din luna mai 1966, cu reprezentanţi ai companiilor „Gutenhoffnungshütte”, „Schleeman”, M.A.N., „Grundig”, „Kirchfeld”, „Siemens Schukert Werke”, „Siemens Reiniger Werke”, „Klöckner Humbold Deutz”, „Salzgitter”, „Lurgi AG”, „Krupp”, „Höchst”, „Mannesmann”, „Hösch AG”, „Didier Werke”, „Wolf”, „Standard Übersee Handel”, „Movema”, „Ridelmiel-Humboldt-Bor”, „Ferrostaal”, „Bayerische Gesellschaft für Marktforschung und Internationalen Händel”, „AEG” şi „Fendlinger Optische Glaswerke”.
În cadrul acţiunilor de organizare a vizitei ministrului Gheorghe Cioară în Republica Federală Germania s-a implicat activ Berthold Beitz, un reprezentant al industriei vest-germane care, anterior, desfăşurase alte acţiuni asemănătoare în scopul încheierii de acorduri comerciale între cele două ţări şi pentru înfiinţarea de reprezentanţe comerciale în România (la Bucureşti) şi Republica Federală Germania (la Frankfurt pe Main).
În al doilea rând, în acel an au avut loc discuţii şi contacte între cele două părţi, care nu au fost aduse la cunoştinţa publicului, în cursul cărora s-au analizat stadiul de dezvoltare a relaţiilor reciproce şi modalităţile de îmbunătăţire a acestora. În cadrul acţiunilor respective au fost implicaţi diplomaţi din ambele state, ziarişti din R.F.G. şi membri ai aparatului comunist de propagandă din România.
În al treilea rând, în R.F.G. existau deja discuţii în cercurile politice privind stabilirea de relaţii diplomatice cu România. De aceea, putem să presupunem că ziariştii vest-germani care au ajuns în România, în 1966, erau conştienţi de rolul pe care îl puteau juca, în contextul liniei generale pe care guvernul de la Bonn dorea să o aplice în relaţiile lor cu autorităţile comuniste de la Bucureşti. Valorificarea unor informaţii confidenţiale de către jurnaliştii respectivi nu era condamnabilă deoarece, probabil, o parte dintre acestea au fost oferite cadou de anumiţi politicieni vest-germani – interesaţi să stabilească relaţii diplomatice nu doar cu România, ci şi cu alte state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.
Un prim exemplu în acest sens îl constituie vizita efectuată în luna martie 1966, în România, de o o echipă de filmare condusă de dr. Fritz G. Zeilinger – care lucra la programul 3 al televiziunii publice din R.F.G. Acesta îşi propusese să realizeze un film documentar şi a fost încântat de interviul pe care i l-a acordat directorul Uzinei „Tractorul” din Braşov. O opinie diferită a avut-o însă despre interviul realizat cu Titus Cristureanu, deoarece răspunsurile acestuia au fost prea generale. Fritz G. Zeilinger se aşteptase ca vicepreşedintele Camerei de Comerţ a României să prezinte concret rezultatele obţinute de autorităţile comuniste de la Bucureşti la exporturile de produse româneşti, în special în relaţiile comerciale cu R.F.G. – fapt ce nu s-a petrecut.
În cursul convorbirii din 29 martie 1966 cu oaspetele german, Petre Iosif a încercat să ofere o explicaţie pentru situaţia constatată de dr. Fritz G. Zeilinger. După ce l-a lăudat pe Titus Cristureanu, directorul adjunct al Direcţiei Presă din cadrul Ministerului Afacerilor Externe a afirmat că vicepreşedintele Camerei de Comerţ a României „a urmărit probabil să dea răspunsuri privind poziţia noastră principială faţă de problemele ridicate”. Explicaţia respectivă era greu de crezut deoarece secretomania autorităţilor comuniste de la Bucureşti domina relaţiile lor cu ziariştii din statele capitaliste dezvoltate. În acest spirit, oaspetelui vest-german nu i s-a permis „filmarea preotului [Keintzel] de la Biserica Neagră [din Braşov]; ziaristului să i se arate că hotărârea sa de a nu prezenta şi viaţa minorităţii germane din România (în filmul său documentar – nota P. Opriş) nu cere de fapt nici realizarea acestui interviu”.
În cadrul aceleiaşi întâlniri, Petre Iosif l-a convins pe dr. Fritz G. Zeilinger să renunţe la titlul noului film documentar pe care dorea să îl realizeze („Imaginea culturii germane în România”), să nu mai prezinte doar viaţa minorităţii germane existente în România şi să nu mai realizeze un interviu la sediul redacţiei ziarului minorităţii germane din România, „Neuer Weg”. Totodată, directorul adjunct al Direcţiei Presă din cadrul Ministerului Afacerilor Externe a propus ca în noul film documentar, planificat de dr. Fritz G. Zeilinger, să fie prezentată, în primul rând, viaţa culturală din România, iar operele reprezentative ale culturii germane din ţară să apară alături de cele româneşti şi de cele ale culturii universale.
Documentele descoperite până în prezent în arhivele din România nu ne dezvălui eventualele intenţii ascunse ale jurnalistului vest-german. Flexibilitatea sa faţă de propunerile de cenzură artistică făcute de Petre Iosif are însă o explicaţie: dr. Fritz G. Zeilinger ştia poziţia autorităţilor comuniste de la Bucureşti în conflictul ideologic existent între Republica Democrată Germană şi Republica Federală Germania, precum şi faţă de problema Berlinului Occidental. Dornic să realizeze un film documentar în care să menţioneze despre comunitatea germană aflată în România şi să ia contact cu membrii acesteia, jurnalistul vest-german a acceptat totuşi condiţiile comunicate de Petre Iosif şi, putem presupune, stabilite anterior de către autorităţile comuniste de la Bucureşti pentru cazurile în care ziariştii şi echipele de filmare din statele occidentale, capitaliste, veneau în România pentru a realiza filme documentare.
Din păcate, documentele din arhivele româneşti nu ne dezvăluie dacă dr. Fritz G. Zeilinger intuia sau ştia despre obiectivul urmărit de autorităţilor de la Bonn: stabilirea de relaţii diplomatice între R.F.G. şi România până la sfârşitul anului 1966. Cert este faptul că ziaristul german a acceptat propunerile făcute de Petre Iosif şi a afirmat că nu doreşte ca proiectele sale profesionale să afecteze relaţiile dintre cele două ţări. Dr. Fritz G. Zeilinger aştepta în acel moment aprobarea autorităţilor de la Bucureşti pentru a realiza un film documentar despre „România în cadrul economiei energetice europene”, iar următorul său proiect avea ca scop, aşa cum am menţionat, prezentarea culturii germane din România.
După o lună de zile de la audienţa acordată lui Fritz G. Zeilinger, Petre Iosif l-a primit pe Hans-Georg Otto (23 aprilie 1966). Redactorul publicaţiei săptămânale vest-germane „Handelsblatt” a prezentat atunci mulţumirile sale pentru faptul că Direcţia Presă din cadrul Ministerului Afacerilor Externe a organizat interviurile pe care le-a dorit cu Gheorghe Cioară (ministrul Comerţului Exterior) şi Anton Breitenhofer (redactorul-şef al ziarului „Neur Weg”, care se publica în România pentru minoritatea germană). Dialogul dintre Petre Iosif şi Hans-Georg Otto s-a desfăşurat mai departe conform canoanelor ideologice ale regimului comunist de la Bucureşti, fără răspunsuri originale din partea directorului adjunct al Direcţiei Presă a Ministerului Afacerilor Externe. Acesta doar a reamintit principiile politicii externe româneşti şi modalitatea în care erau aplicate.
Situaţia respectivă s-a repetat la 16 mai 1966, când Petre Iosif l-a primit în audienţă pe Harri Hamm, redactor la cotidianul „Frankfurter Allgemeine Zeitung”. Oaspetele vest-german a afirmat că existau discuţii la nivel politic în R.F.G., referitoare la posibilitatea stabilirii de relaţii diplomatice cu România şi la eventualele consecinţe negative pe care le-ar fi creat noua situaţie pentru autorităţile de la Bucureşti, în relaţiile lor cu Uniunea Sovietică. Directorul adjunct Petre Iosif a repetat atunci că românii nu se amestecau în situaţia politică a altor ţări, iar România era un stat independent şi îşi stabilea singură politica externă. Prin acest mesaj se încerca o abordare din interiorul alianţei politico-militare din care România făcea parte şi, în acelaşi timp, se afirma o autonomie prin menţionarea intereselor naţionale – care nu puteau să coincidă mereu cu unitatea de comandă şi de acţiune în cadrul blocului politic sovietic. Pe bună dreptate, autorităţile comuniste de la Bucureşti doreau să dezvolte relaţiile lor economice cu Republica Federală Germania (care se afla pe primul loc în schimburile comerciale ale României cu statele capitaliste), însă erau foarte atente şi la mesajele liderilor de la Moscova, pentru a nu pune în pericol unitatea alianţei politico-militare din care făceau parte.
O asemenea ambivalenţă în politica externă putea fi constatată şi în relaţiile dintre Polonia şi Republica Federală Germania. De exemplu, pe de-o parte, la Varşovia a fost semnat la 10 mai 1966 un protocol adiţional la acordul comercial polono–vest-german încheiat la 7 martie 1963 şi care era valabil până la 31 decembrie 1969. Prevederile din noul document aveau ca obiectiv creşterea cu circa 20% a schimburilor comerciale dintre cele două state, comparativ cu nivelul atins în anul 1965. Pentru Polonia, documentul respectiv a permis extinderea în R.F.G. a exporturilor proprii de utilaje, nave, motoare electrice, produse chimice, televizoare, aparate de radio şi diferite produse de uz casnic.
Pe de altă parte, autorităţile comuniste de la Varşovia nu acceptau, în acel moment, stabilirea de relaţii diplomatice cu Republica Federală Germania deoarece considerau că autorităţile de la Bonn trebuiau, mai întâi, să recunoască inviolabilitatea graniţei de vest a Poloniei – stabilită în vara anului 1945 la conferinţa de la Potsdam.
La rândul lor, autorităţile ungare au fost interesate să-şi dezvolte legăturile economice cu Republica Federală Germania începând din 1963, când guvernul de la Bonn a aprobat încheierea unor acorduri comerciale cu toate ţările socialiste din Europa – fără stabilirea de relaţii diplomatice. Drept urmare, exporturile ungare în R.F.G. au crescut şi aproximativ 60% din acestea au fost alcătuite din produse agro-alimentare în anul 1966. La rândul lor, autorităţile vest-germane au sprijinit schimburile economice cu Ungaria prin acordarea de credite, pe un termen maxim de 5 ani.
Deoarece autorităţile comuniste de la Budapesta doreau să dezvolte relaţiile cu R.F.G. prin creşterea schimburilor comerciale, în oraşul Győr a început în anul 1967 o operaţiune amplă de amenajare a unui spaţiu de producţie, pe o suprafaţă de 28.000 m2, unde s-au instalat echipamente şi utilaje moderne, vest-germane. Primele punţi pentru motoare, necesare autocamioanelor MAN, s-au asamblat doi ani mai târziu, sub licenţă, în acel spaţiu, iar până în 1973 au fost realizate 100.000 de punţi la uzina Rába din Győr. În paralel, începând din anul 1970 au fost fabricate în producţie de serie autocamioane MAN, echipate cu motoare Diesel de 215 CP – realizate în aceeaşi uzină. Pe parcursul a şase ani (1969-1975) s-au montat 50.000 de motoare, iar producţia de camioane şi propulsoare pentru acestea a continuat inclusiv printr-o cooperare cu uzina ROMAN din Braşov – care a livrat cabine de autocamioane în schimbul motoarelor şi punţilor fabricate la Győr.
Colaborarea în domeniul economic dintre Ungaria şi Republica Federală Germania nu s-a limitat la producţia de autovehicule sub licenţă MAN. În luna septembrie 1966, autorităţile de la Budapesta au aprobat ca reprezentanţii uzinei de autocamioane, autobuze şi motoare „Csepel” să încheie un acord de cooperare cu companiile vest-germane „Krupp” şi „Grundig”, în scopul fabricării în Ungaria a unor modele de strunguri cu comandă-program. Instalaţia electronică urma să fie livrată de „Grundig”, firma „Krupp” realiza o parte dintre piesele şi sculele necesare, iar partea ungară asigura postamentele pentru strunguri şi montajul final al lor.
Revenind la contactele din anul 1966, dintre autorităţile comuniste de la Bucureşti şi jurnaliştii vest-germani, putem remarca prezenţa inedită a lui Rüdiger Freiherr von Wechmar la activităţile oficiale organizate la reuniunea Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (Bucureşti, 4-6 iulie 1966). Acesta a ajuns în capitala României în calitate de corespondent special al postului vest-german de televiziune ZDF, în condiţiile în care îndeplinea funcţia de şef al biroului de la Viena al acelei instituţii de presă. Două săptămâni mai târziu, el s-a prezentat într-o audienţă la Victor Florescu, director adjunct al Direcţiei Presă din Ministerul Afacerilor Externe, pentru a exprima mulţumirile sale pentru sprijinul acordat de către autorităţile române la reuniunea respectivă.
Discuţia care a avut loc la 21 iulie 1966 cu oaspetele vest-german a fost marcată de o autovictimizare din partea lui Victor Florescu, specifică pentru autorităţile comuniste de la Bucureşti: „unii ziarişti străini caută să sublinieze în materialele lor doar aspectele negative, pentru care, de fapt, nu este vinovat regimul actual”. Drept urmare, Rüdiger Freiherr von Wechmar a afirmat că „el s-a străduit să prezinte obiectiv realităţile din România, iar dacă uneori în filmele sale au apărut aspecte care nu au fost pe placul părţii române, el le-a discutat la timpul potrivit”. Apoi, el a precizat că dorea să revină la Bucureşti în luna următoare, pentru a realiza un film documentar în care să includă câteva secvenţe de la demonstraţia care se organiza cu prilejul zilei naţionale (23 august), după care pleca în vacanţă pe litoralul românesc, împreună cu familia sa.
O nouă vizită a sa în România urma să aibă loc în septembrie, cu prilejul sosirii la Bucureşti, într-o vizită oficială, a lui Kurt Schmücker, ministrul Economiei al R.F.G. (4-7 septembrie 1966). Rüdiger Freiherr von Wechmar intenţiona să realizeze atunci un film documentar, apoi dorea să ajungă la Galaţi, în luna noiembrie 1966, pentru a-i filma pe specialiştii vest-germani care participau la operaţiunile de instalare şi punere în funcţiune a utilajelor şi echipamentelor cumpărate din R.F.G. pentru combinatul siderurgic „Gheorghe Gheorghiu-Dej”. Filmarea s-a încheiat la începutul lunii decembrie şi Rüdiger Freiherr von Wechmar i-a mulţumit lui Petre Iosif pentru colaborare, în cursul unei audienţe care a avut loc la 7 decembrie 1966, la Bucureşti.
Un alt contact al autorităţilor comuniste de la Bucureşti cu un reprezentant al presei vest-germane a avut loc la 12 iulie 1966. Acesta este important deoarece, în cursul discuţiei cu Mircea Bec şi Teofil Bălaj, Hans Werner Kettenback a menţionat că „stabilirea de relaţii diplomatice între România şi Republica Federală Germania este numai o problemă de timp. Se pare că totul depinde de problema Berlinului Occidental”. Discuţia redactorului-şef al ziarului „Kölner Stadt-Anzeigers” cu cei doi secretari III din Direcţia Presă a Ministerului Afacerilor Externe a avut loc în contextul în care, la Bucureşti, se desfăşuraseră consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (4-6 iulie) şi întâlnirea liderilor politici din statele membre ale C.A.E.R. (7 iulie 1966).
Hans Werner Kettenback a sosit la Bucureşti după încheierea celor două evenimente politice internaţionale pe care le-am menţionat. În anul precedent, acesta obţinuse titlul de doctor la Universitatea din Köln, cu o temă referitoare la teoria lui Vladimir Ilici Lenin privind imperialismul. În calitate de corespondent special al ziarului pentru care lucra din anul 1964, Hans Werner Kettenback a dorit să obţină un interviu în luna iulie 1966 cu un reprezentant de rang înalt al autorităţilor de partid sau de stat din România. Tema interviului pentru care s-a deplasat la Bucureşti se referea la propunerea liderilor ţărilor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia de a se convoca o conferinţă europeană, în cadrul căreia să fie discutate problemele privind asigurarea păcii şi securităţii în Europa.
Secretarul Mircea Bec i-a comunicat ziaristului vest-german, la întâlnirea din 12 iulie 1966, faptul că interviul solicitat nu putea fi realizat în acel moment deoarece liderii politici români erau foarte ocupaţi în acea perioadă de vacanţă. Răspunsul respectiv l-a nemulţumit pe Hans Werner Kettenback şi, drept urmare, autorităţile comuniste de la Bucureşti i-au aprobat un program de vizite şi întrevederi la câteva instituţii din ţară, inclusiv o audienţă la ambasadorul Corneliu Bogdan, directorul Direcţiei III Relaţii din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
În paralel, diplomaţii ambelor state erau mai activi în procesul de dezvoltare a relaţiilor româno–vest-germane. De exemplu, la 25 martie 1966, şeful ad-interim al Reprezentanţei Comerciale de la Bucureşti a Republicii Federale Germania a predat la Ministerul român al Afacerilor Externe o notă a guvernului de la Bonn, privind problemele dezarmării şi securităţii europene. Cu acel prilej, demnitarul vest-german a menţionat faptul că „la Bonn ar fi salutată o vizită a ministrului de Externe român în R.F.G. (subliniere în nota românească de informare)”.
Dialogul dintre reprezentanţii celor două ţări referitor la extinderea relaţiilor culturale s-a intensificat şi, la 13 aprilie 1966, şeful ad-interim al Reprezentanţei Comerciale a Republicii Federale Germania la Bucureşti a prezentat oficial propunerea guvernului de la Bonn privind încheierea unui acord cultural – de care erau interesate şi autorităţile române.
Secretarul de Stat Rolf Lahr a ajuns la Bucureşti în luna mai 1966 şi a abordat direct tema vizitei în R.F.G. a ministrului român al Afacerilor Externe. De asemenea, secretarul de Stat din Ministerul vest-german de Externe a dorit să cunoască opinia autorităţilor de la Bucureşti privind încheierea unui acord bilateral, în scopul plecării în R.F.G. a circa 50.000 de cetăţeni români de naţionalitate germană, în decurs de trei ani. În acest sens, guvernul de la Bonn era în măsură să acorde despăgubiri statului român pentru eventualele daune materiale pe care le-ar fi provocat plecarea cetăţenilor respectivi din România.
Autorităţile comuniste de la Bucureşti au tratat cu multă precauţie mesajul privind vizita în R.F.G. a ministrului român al Afacerilor Externe şi au hotărât să amâne un răspuns tranşant, în cazul în care reprezentanţii vest-germani reveneau la acel subiect şi prezentau inclusiv o invitaţie oficială pentru vizitarea Republicii Federale Germania de către Corneliu Mănescu.
În ceea ce priveşte răspunsul la cea de-a doua problemă abordată de Rolf Lahr, acesta a fost comunicat imediat: rezolvarea în mod pozitiv a cererilor de plecare se putea face doar în cazuri individuale şi numai din considerente umanitare.
