Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Învățământ online. Despre frustrări și alte lucruri, în contra părerii generale

de Mihai Badici     Contributors.ro
Joi, 30 aprilie 2020, 15:18 Actualitate | Opinii


Mihai Badici
Foto: Arhiva personala

Sunt, probabil, printre cei pe care pandemia i-a prins pregătiți, devreme ce lucrez de acasă de ani buni; e drept că nu aveam provizii de drojdie dar se pare că nu a fost o problemă chiar așa de mare în final.

Bineînțeles, fiecare meserie are specificul ei și unele sunt mai adecvate lucrului online decât altele. Despre IT-iști se spune că oricum sunt un pic antisociali, deci prezența la birou înseamnă doar niște cafea în plus din banii firmei.

Însă acum aș vrea să vorbesc un pic despre învățământ.

Învățământul e o activitate complicată; nu știu dacă v-ați pus vreodată problema în felul ăsta, dar practic învățământul este o refacere pe scurt a aventurii cunoașterii umane, de la origini până în zilele noastre. E o poveste a acestei călătorii, și, la fel ca la toate poveștile, contează și frumusețea intrinsecă dar contează și talentul povestitorului. Shakespeare jucat de actorii de la Național nu e chiar la fel ca cel jucat de elevii din clasa a noua de la liceul de engleză din Craiova (dacă există așa ceva). De asta sunt de acord că învățământul online, comparat cu cel „offline” e o pierdere.

Din păcate, nu suntem puși între a alege online și offline, ci online sau nimic.

Nu e o surpriză că, în ciuda nenumăratelor proiecte pe fonduri europene și nu numai, ajunse în buzunare pe care le cam știm, legate de metode moderne de învățare online, momentul zero al închiderii școlilor ne-a prins complet nepregătiți. Nu putea fi altfel, pentru că de fapt corpul profesoral în ansamblul său este un organism social extrem de conservator. Comparați numai programa de învățământ actuală cu cea din 1970 și veți vedea că în ciuda nesfârșitelor „reforme” programa a rămas identică și include până și experimentele nefericite ale epocii elanului ceaușist ( una din obsesiile mele este „teoria mulțimilor” introdusă la clasele mici în ciuda oricăror recomandări pedagogice)

Aici se impune o paranteză: în viziunea mea învățământul trebuie să fie un pic conservator, în ciuda opiniilor destul de răspândite. Tocmai pentru că elevul de azi e cetățeanul de peste 10-15 ani iar moda zilelor noastre e destul de probabil că va trece până atunci, cred că școala trebuie să se mențină la valorile universale și perene, în dauna celor moderne și trecătoare. Dar, ca de obicei, trebuie o măsură în toate.

Din cauza asta am văzut cumva acest moment ca pe o oportunitate. Cum am fost și eu acel tip de student care își scria lucrările în ultima zi, tipologia de „geantă latină” cea mai răspândită pe la noi, nu mă așteptam ca învățământul să se înhame la această sarcină decât de nevoie și în ceasul al doisprezecelea. Suntem în ceasul al doisprezecelea ( și un sfert) deci dacă suntem în viață, trebuie să ne facem temele.

Peste tot am văzut că preocuparea există ( chiar și la școala copiilor mei) chiar din primele zile ale carantinei. În mod neorganizat, profesorii s-au străduit să le trimită filmulețe, materiale, chiar fișe de lucru scanate. După un timp am început să sesizez și o formă de organizare, inclusiv solicitarea de liste cu posibilitățile elevilor ( au/n-au Internet, au/n-au computer,tabletă). Lucrurile par că merg cumva spre bine, în stil românesc. Nu sunt românii cei mai organizați din lume, dar cumva reușesc până la urmă; cum organizarea propriu-zisă ne va mai lua o sută-două de ani, trebuie să ne mulțumim cu acest ritm și eventual să facem și noi ce putem să îl grăbim.

Simultan au început „cârtelile”. Evident că e greu să te muți online, iar când o faci în asemenea condiții e și mai greu. Mai simplu e să demonstrezi că e imposibil.

Cea mai des invocată problemă, cel puțin în cercul meu de prieteni, dar și prin presă, e cea a excluziunii sociale. Evident, o parte din elevi nu au acces la Internet (adevărat), nu au calculator ( rar, dar adevărat) sau smartphone ( aproape fals).

Problema excluziunii este reală, chiar dacă s-ar putea ca într-un stat fost socialist problemele să se pună altfel. Însă reversul medaliei este că cei care nu au calculator s-ar putea să fie în mare parte tot dintre cei care provin din familii defavorizate, care nu ajung nici la școala „offline”. Practic ei erau excluși de dinainte de pandemie; excluziunea nu îi afectează cu nimic în acest caz. Iar dacă cineva se hotărăște să facă totuși ceva pentru ei, cred că ar fi potrivit să înceapă cu niște anchete sociale.

Am crescut la țară, într-o familie „favorizată” (părinții mei erau profesori. Fac abstracție de aspectele „luptei de clasă”, care mi-au afectat familia dar în ‘70 când am fost eu școlar nu prea mai operau). Din punctul meu de vedere, excluziunea (pentru că da, există discriminare între sat și oraș, iar în comunism era probabil mai mare decât acum) s-a petrecut cu totul altfel decât în acest scenariu. Eram un copil normal cu pasiuni normale. Una din pasiunile mele era electronica ( în general mi-a plăcut să meșteresc tot felul de lucruri, am mai povestit asta, nu reiau). Și cea mai mare frustrare era că magazinul din sat nu vindea piese electronice. Aveam prin pod o colecție de reviste „Racheta Cutezătorilor” ( revista își sistase deja apariția în anii când am început eu să meșteresc) cu tot felul de lucruri interesante, aeromodele ( am construit unul, aproape toate celelalte necesitau „lemn de balsa” care nici el nu se găsea la magazinul sătesc),rachete, și multe montaje electronice.

O a doua frustrare era că nu prea aveam cu cine discuta toate astea. Abia prin clasa a cincea am reușit să îmi fac un prieten care avea cât de cât preocupări comune ( venise de la o altă școală primară din sat). Cred că din generația noastră am fost singurii care au mers la studii superioare.

O a treia frustrare aveam să o înțeleg mai târziu, era lipsa profesorilor de limba engleză. Societatea românească din anii ‘70 începea să se deschidă ( de fapt deja începuse refluxul, dar pentru că fenomenele sociale sunt mai lente, noi încă percepeam deschiderea) și limba engleză începuse să înlocuiască limba rusă mai peste tot. Însă tot nu erau destui profesori, așa că practic lumea școlară s-a împărțit în „orășeni” și „țărani”: predarea limbii engleze s-a făcut mai întâi în orașe. Peste deficitul firesc de profesori a apărut și ideea predării a două limbi străine, care l-a accentuat și mai mult. De fapt la Mârșani aveam doar profesori de franceză, doar că era imposibil să găsești un vorbitor de engleză care să suplinească „a doua limbă străină”; cum în anii ‘50-60 se învățase rusă, singura soluție era să găsești un suplinitor pe rusă. Problema asta a durat atât de mult încât în anii ‘90, exasperați, părinții au plătit o profesoară din Craiova pentru a preda (suplimentar) elevilor din sat limba engleză. Poate să pară ceva mărunt, dar nu uitați că mai departe, și la liceu, și chiar la facultate grupele se alcătuiau pe criteriul limbii străine. Deci lipsa profesorilor de engleză la țară ( și prin cartierele mărginașe ale orașelor) a generat „clase de țărani” și „clase de orășeni’ și în liceu și în facultate. Ceea ce azi s-ar numi discriminare.

De ce am povestit toate astea? Pentru că mie învățământul online, și în general educația online mi se par, dimpotrivă, incluzive. Dacă aș fi copil, azi, mi-aș putea comanda piese electronice de la „Adelaida” din Craiova ( scuzați reclama, e dezinteresată, doar pentru culoare locală) și probabil aș avea cont pe „forumul electroniștilor”. Aș putea să particip online la niște cursuri de engleză, poate chiar de la Londra, fără să mă mai preocupe întrebarea fundamentală dacă Ada doma sau ne doma.

(deși nu am nimic principial cu limba rusă, dacă nu vă dăunează, învățați-o).

Da, desigur, cineva va rămâne în urmă. Asta e o problemă asupra căreia putem medita. Pentru că e ușor, dar neadevărat, să credem că doar condițiile economice sunt cele care determină excluziunea. Din punctul meu de vedere trăim într-o țară pe care au construit-o, cu tot ce are ea mai bun, niște copii de desculți. Dacă ei, care erau mai excluși decât e cel mai exclus copil contemporan, au reușit să treacă peste asta, înseamnă că pot și cei de azi.

Mi se pare mai ușor și mai ieftin să duci 20 de calculatoare într-un sat sărac și o celulă 4G ( o scutire de impozit modică pentru operatorii GSM ar rezolva treaba) decât să duci 4 profesori buni. Sigur, nu e la fel, dar e mai mult, mult mai mult decât nimic. (apropo, cam toate școlile au un laborator de informatică, acum stă nefolosit. Știu că probabil voi revolta niște contabili, dar calculatoarele astea ar putea fi oferite cu titlu de împrumut celor ce nu au. Sunt perfect conștient că o mare parte din ele nu se vor mai întoarce la școală, dar sunt la fel de conștient că dotarea laboratoarelor din nou, în toamnă, e o nimica toată.)



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















5502 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by