Pandemia prin care trecem a scos la iveală toate imperfecțiunile sistemului românesc de sănătate, iar asta ar trebui să pună serios pe gânduri toți decidenții după ce faza acută va fi trecut.
După ce episoade precum Giulești, Burnei, Colectiv, Beuran au evidențiat fisuri punctuale ale sistemului, pandemia COVID-19 vine și ne demonstrează că ele indicau, de fapt, înspre hibe sistemice în organizarea și funcționarea sectorului de sănătate românesc.
Slaba capacitate de administrare la mai toate nivelurile sistemului, lipsa protocoalelor sau ineficiența implementării lor, atitudinea frecvent defensivă sau de-a dreptul pasiv-agresivă a celor puși să ne treacă cu bine dincolo de pandemie – toate acestea trebuie să sufere o analiză “la sânge”, așa cum domnul președinte Iohannis promitea de curând în legătură cu sectorul spitalicesc.
În așteptarea acestei analize pe care decidenții politici vor trebui să o inițieze și implementeze, depolitizarea sănătății să profilează ca panaceu.
Acest discurs al depolitizării este o replică la îndemână în România, având în vedere că starea dezastruoasă a sistemului de sănătate din România se datorează în cea mai mare parte clasei politice. Numeroase cazuri recente de manageri de spitale, directori de direcții județene de sănătate publică, și președinți de variate comisii care s-au dovedit fie incompetenți, fie suspecți de corupție sunt legate prin firul roșu al influențelor politice în numirea sau menținerea lor în funcție.
Cum e la alții?
Înainte de orice altceva, trebuie să acceptăm ceea ce alții au acceptat demult, iar nouă ne este greu să o facem – sănătatea este o decizie politică.
În multe din țările pe care le admirăm, odată cu schimbarea unei administrații în urma alegerilor, pozițiile de top din instituțiile responsabile de realizarea politicilor de sănătate și luarea deciziilor majore revin unor experți care împărtășesc viziunea politică a administrației aflate la conducere.
Dificultatea de a accepta cu ușurință acest fapt în România este generată în mare parte de extreme. Unele persoane cu rol de conducere în sistem au ajuns acolo nu pe baza cunoștințelor și abilităților, ci exclusiv prin influențe politice. La cealaltă extremă, experiența recentei guvernări tehnocrate ne-a arătat dificultățile care apar când politicul și sănătatea sunt decuplate.
Depolitizăm sau nu?
Avem două probleme. Prima este că factorul politic aflat justificat la conducerea centrală a sistemului de sănătate dezamăgește pentru că nu știe sau nu vrea să își facă treaba în slujba și spre sănătatea cetățenilor care i-au votat să ajungă acolo.
A doua este că factorul politic exercită în mod nejustificat o influență malignă la nivelul acelor structuri în care ar trebui să conteze exclusiv nivelul cunoștințelor și competențelor manageriale – de la conducerile CNAS, CJAS-uri și direcțiil județene de sănătate publică până la manageri de spital, membri ai comitetelor directoare ale spitalelor și șefi de secție.
Cum ar arăta o depolitizare sănătoasă? Ar fi situația în care politicienii ar alege oameni competenți în poziții cu încărcătură politică legitimă, și respectiv nu s-ar atinge de numirile în sau concursurile pentru pozițiile care nu trebuie să fie influențate de factorul politic.
Pentru orice ocupant al unei poziții politice în Ministerul Sănătății sunt necesare expertiză, bune intenții, și susținere politică. De cele mai multe ori în ultimii 30 de ani ne-am cam procopsit cu miniștri și secretari de stat care bifau maxim unul din cele trei criterii (cel mai frecvent unul și același).
Pentru orice ocupant al unei poziții de management într-o instituție care implementează politicile de sănătate (fie că este vorba de un spital, o direcție județeană de sănătate publică, o casă județean de asigurări de sănătate sau altă structură), competența trebuie să fie criteriul exclusiv folosit în selecție.
Pe când rezultatele?
Cu riscul de a părea pesimist, bazat pe modul în care arată oferta politică în acest moment în România, nu consider că este realist să ne așteptăm la o schimbare sistemică în următorii 10-15 ani.
Pentru a avea oameni cu expertiză în pozițiile de management din sistem este nevoie de formarea acestora. Adunați numărul de membri din comitetul director al spitalelor publice (trei sau patru, după caz), șefi de secție, de laboratoare și înmulțiți rezultatul cu numărul de spitale publice (aproape 400). Apoi mai adăugați și posturile de conducere din direcțiile județene de sănătate publică și casele județene de asigurări de sănătate.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
