În ajunul celei de-a 50 aniversări a Zilei Pământului –un jubileu confruntat cu valori umane divergente– faimosul documentarist Michael Moore a lansatThe Planet of the Humans. Noul film a fost realizat de scenaristul și regizorul Jeff Gibbs -colaboratorul lui Moore la celebreleBowling for ColumbineoriFahrenheit 9/11și a devenit viral după numai o săptămână: peste 3,5 milioane vizualizări și peste 25.000 comentarii pe YouTube.
Ce s-a întâmplat? Noul documentar rupe tradițiile filmelor anterioare marca Michael Moore – critici puternice ale sistemului capitalist și establishment-ului politic republican din Statele Unite făcute de pe poziții de stânga. The Planet of the Humans nu a fost deloc mult așteptata exortație climatică prilejuită de Ziua Pământului, ci o bombă distrugătoare a mitului energiilor „verzi”, care, după ce se termină filmul, își merită pe deplin ghilimelele.
Surpriza celor care au vizionat (sau vor viziona) filmul a fost amplificată de faptul că Jeff Gibbs era cunoscut drept ecologist (ca și Michael Moore), sau, așa cum el însuși mărturisește de la început, era unul care „îmbrățișa copacii”. Pentru ca, puțin mai târziu, să se (ne) întrebe: „De ce suntem încă dependenți de combustibilii fosili?” Până aici, toate bune și pe placul ecologiștilor, care așteptau o nouă diatribă contra ceea ce ei consideră a fi cea mai mare piedică în realizarea visurilor lor „verzi” – o lume în care să nu se mai ardă cărbuni, petrol și gaze naturale.
Dar răspunsul lui Gibbs este surpriza surprizelor:
Energiile verzi nu ne vor salva! Este o iluzie pe care trebuie s-o risipim: ideea că energiile regenerabile vor putea menține în stare de funcționare civilizația industrială așa cum este în prezent și că aceste tehnologii sunt total „verzi”, când de fapt ele sunt încă distructive pentru ecosistemele terestre.
Wow! Sincer să fiu, nu mă așteptam ca Michael Moore, ale cărui poziții de stânga sunt răspicat afirmate în toate documentarele sale precedente, omul care recent l-a susținut pe Bernie Sanders în campania prezidențială (Transform our energy system to 100% renewable energy), să producă și să binecuvânteze The Planet of the Humans, o „blasfemie” împotriva căreia ecologiștii au trecut imediat la atac.
Criticile virulente pe care le adresează filmul vizează energiile solară, eoliană și cea obținută din arderea biomasei, precum și eco-combustibilii (etanol, bio-diesel, hidrogen). Dovezile prezentate de Jeff Gibbs indică fără putință de tăgadă că toate așa-numitele energii și tehnologii „verzi” nu pot exista fără aportul combustibililor fosili, începând de la faza de extracție minieră și transportul diverselor metale și nemetale, continuând cu clădirile, turbinele eoliene, instalațiile solare etc., mari consumatoare de ciment, oțel, sticlă, aluminiu etc., urmate de înlocuirea acelor instalații după perioade mai lungi sau mai scurte de funcționare. De aceea, energiile amintite mai sus sunt „verzi” doar pe dinafară, miezul lor fiind „negru” ca petrolul și cărbunii care le fac să funcționeze.
Aceste critici nu sunt noi. Am prezentat în mai multe articole marile baloane de săpun ecologist pe care le umflă diverse ONG-uri sau persoane. De exemplu, în 2016 și 2019, am criticat mitul autovehiculelor electrice ca soluție ideală pentru a lupta contra încălzirii globale antropogene: acele mașini generează externalizări ecologice considerabile (de exemplu, emisii de gaze cu efect de seră din folosirea electricității ne-regenerabile; poluarea rezultată din producerea și aruncarea la gunoi a bateriilor)i.
În film, la minutul 12, apare o dovadă indubitabilă a situației prezentate mai sus. Cu ocazia lansării modelului Chevrolet Volt (electric-hibrid) în Lansing, Michigan, regizorul o întreabă pe purtătoare de cuvânt a gigantului General Motors dacă știe de unde provine electricitatea cu care se încarcă bateria mașinii electrice. Doamna respectivă răspunde ezitant că ar implicați și „puțini cărbuni”. Un moment mai târziu, un fost oficial al orașului confirmă ceea ce multă lume știe: Rețeaua orașului este alimentată 95% de o termocentrală pe cărbuni.
Un nou studiu realizat de International Energy Agency (IEA) arată că o mașină electrică cu o autonomie de 400 km va trebui să circule 60.000 km doar pentru a achita emisiile de CO2 din procesul de producție. Asta înseamnă că o mașină electrică nouă, condusă în medie 12.000 km pe an, își va „achita” datoria de carbon abia după cinci ani. IEA speră că lumea poate ajunge la 130 de milioane de mașini electrice în 10 ani – o sarcină uluitoare, având în vedere că au trebuit zeci de ani pentru a ajunge la puțin peste cinci milioane. Chiar dacă am putea face acest lucru, emisiile ar fi reduse cu doar 0,4% din emisiile globale. În cuvintele directorului IEA, Fatih Birol, „Dacă credeți că puteți salva clima cu mașinile electrice, vă înșelați complet.”
Cu toate acestea, guvernele subvenționează din greu mașinile electrice. IEA estimează că fiecare autovehicul electric a costat 24.000 USD în subvenții, cercetare, dezvoltare și investiții suplimentare în infrastructură. Nu este de mirare că Curtea de Conturi a Olandei a decis recent că Olanda a irosit banii contribuabililor pentru subvenții, numindu-le „o glumă scumpă”.
Nici critica impacturilor ecologice pe care le generează fermele eoliene și cele solare nu este foarte nouă sau inedită. Anul trecut am atras atenția despre imposibilitatea asigurării consumului actual de energie al Statelor Unite de ~4 miliarde MWh cu ajutorul centralelor eoliene:
În locul celor 58.000 de turbine pe care le posedă acum, Statele Unite ar avea nevoie de aproximativ 14 milioane de turbine, fiecare cu o înălțime de 120 de metri și fiecare capabilă să genereze 1,8 megawați la capacitate maximă, când vântul suflă cu viteza corespunzătoare.
Presupunând o suprafață ocupată de cel puțin 6 ha, acele turbine ar necesita aproximativ 910.000 km pătrați! Aceasta este mult peste dublul suprafeței Californiei – fără a include liniile de transmisie! Milioanele de brațe ale turbinelor eoliene vor măcelări milioane de păsări răpitoare, alte păsări și lilieci, pe vaste întinderi ale Americii.
Fabricarea acestor turbine eoliene ar necesita ceva de ordinul a 4 miliarde tone de oțel, cupru și aliaje pentru turnuri și turbine; 8 miliarde de tone de oțel și beton pentru fundații; 4 milioane tone de pământuri rare pentru motoare, magneți și alte componente; 1 miliard tone de materiale compozite pe bază de petrol pentru învelișurile și palele turbinelor; plus cantități masive de piatră și pietriș pentru milioane de kilometri de drumuri de acces la turbine. Conectarea parcurilor eoliene și a orașelor americane cu liniile de transmisie de înaltă tensiune ar necesita și ele mai multe materii prime și mai multe milioane de hectare.
Toate aceste materii prime vor trebuie extrase din mine, prelucrate, topite, fabricate sub formă de produse finite și expediate în întreaga lume. Obținerea acestor materii prime va necesita extragerea a sute de miliarde tone de roci și concasarea a zeci de miliarde tone de minereu în sute de noi mine și cariere.
Fiecare pas în acest întreg proces ar necesita cantități masive de combustibili fosili, deoarece turbinele eoliene și panourile solare nu pot opera echipamente de deplasare și săpare a minelor și nici nu produc constant căldură suficient de mare pentru a topi siliciu, fier, cupru, pământuri rare sau alte materiale.ii
Ceea ce aduce nou (cel puțin, pentru unii) filmul lui Gibbs și Moore este evidențierea încrengăturilor dintre diversele ONG-uri ecologiste, anti-combustibili fosili și anti-fracturare (Sierra Club, 350.org, The Union of Concerned Scientists, Nature Conservancy), miliardari, care cu o mână donează mișcărilor ecologiste și cu cealaltă fac afaceri bănoase pe seama încălzirii globale (Michael Bloomberg, Richard Branson, Elon Musk, Vinod Khosla, Jeremy Grantham ș.a.), și grupuri de bănci și acționari, cu motivații financiare puternice.
Cel mai dezamăgitor personaj din film mi se pare a fi fostul vice-președinte Al Gore. După ce a negociat în 1997, aprobarea de către SUA a Protocolului de la Kyoto – un eșec monumental al ecologismului climatic -, Gore a fost încoronat cu Premiul Nobel pentru Pace datorită filmului și cărții An Inconvenient Truth (2006). Diversele prestații publice, pe care le-a performat ulterior (în)nobelizării, au trâmbițat apocalipsa climatică pe diverse tonuri și pe la diverse manifestări. În același timp, afacerile „la umbra schimbărilor climatice” i-au adus beneficii bănești de ordinul sutelor de milioane dolari, chiar dacă, așa cum clar reiese din film, au existat evidente conflicte de interese între cele două tipuri de activități.
Un alt aspect elocvent prezentat al ipocriziei activiștilor climatici este promovarea energiei „verzi” produse de biomasă, prin arderea copacilor în locul combustibililor fosili. Contrar pretențiilor eco-activiștilor, o astfel de energie nu este nici neutră din punctul de vedere al carbonului, nici regenerabilă, nici sustenabilă. Este doar o propagandă de prost gust, căreia, din păcate, unii oameni îi cad pradă.
Dar poate că cel mai dezgustător efect al filmului a fost reacția unui grup de activiști, condus de nimeni altul decât Josh Fox, regizorul și producătorul infamului film propagandistic Gasland. (Reamintesc cititorilor mai noi că seria celor 180+ articole pe care le-am publicat pe această platformă a început cu 6 ani în urmă cu Gasland sau puterea manipulării, în care am demontat impostura și tehnicile manipulatorii folosite de regizor). Josh Fox a cerut cu tupeu, și pentru scurtă vreme a obținut chiar, interzicerea distribuirii filmului The Planet of the Humans. Indignat de aceste practici staliniste, Michael Moore a decis să ofere gratis pentru 30 zile vizionarea filmului pe YouTube.
Pentru că tandemul Moore-Gibbs este, totuși, ecologist în esența lui, filmul celor doi conține poziții neo-malthusianiste. După ce demontează meticulos și perseverent mitul energiilor „verzi”, deplângând faptul că ecologiștii au căzut pradă iluziilor „verzi”, pariind totul pe biomasă, turbine eoliene, panouri solare și vehicule electrice, Gibbs ne spune în final:
Noi, oamenii, trebuie să acceptăm că o creștere infinită pe o planetă finită este sinucidere. Trebuie să acceptăm că prezența noastră umană este deja dincolo de sustenabilitate și tot ce această implică.
Mai concret, implicațiile ar fi că oamenii sunt o problemă, nu producția energiei. Și cu cât ar fi mai puțini oameni pe planetă, cu atât mai bine, pentru ei și pentru planetă, nu-i așa? Parcă am citi pe Thomas Malthus în 1798 sau pe Paul Ehrlich în 1968 (The Population Bomb, carte publicată de Sierra Club)iii.
Deși elefantul din cameră sunt combustibilii fosili, Jeff Gibbs nu face nici o aluzie la faptul incontestabil că progresul extraordinar înregistrat de humans în ultimii 100 de ani – trăim mai mult, mai sănătoși, mai bogați, mai alfabetizați – se datorează în primul rând folosirii combustibililor fosili pentru a produce electricitate, mașini și îngrășăminte agricole, medicamente, mase plastice etc., etc. A neglija să spui măcar o propoziție despre rolul fundamental al hidrocarburilor în înflorirea speciei umane din ultimul secol mi se pare suspectă. Ca și nemenționarea energiei nucleare – o adevărată energie verde, de care omenirea are nevoie dacă vrea cu adevărat să-și reducă amprenta de carbon.
Concluzii
Noul film documentar el echipei Jeff Gibbs – Michael Moore, The Planet of the Humans, pune o serie de întrebări incomode eco-activiștilor și demonstrează că așa-numitele energii „verzi” au o componentă „neagră” semnificativă, pentru că utilizează cărbuni, petrol și gaze naturale în diverse etape de producție.
1
1
