În filmul Speed (1994) – tradus, la noi, “Cursă infernală” – cu actorii Sandra Bullock si Keanu Reeves, un autobuz cu pasageri trebuia să mențină o viteză de cel puțin 80km/h pentru ca o bombă plasată sub el să nu explodeze. Autobuzul lovea din ce în ce mai multe obstacole și era din ce în ce mai avariat în încercarea menținerii vitezei respective.
Printre opțiunile analizate de protagoniști pentru rezolvarea situației se numărau și dezamorsarea bombei sau mutarea pasagerilor din mers într-un alt vehicul (aceasta din urmă fiind reușită în final în film, după o primă încercare eșuată).
Modelul socio-economic occidental seamănă cu acest film (pandemia COVID-19 având implicații complexe, dar neschimbând fundamente), chiar dacă sunt diferențe între regiuni.
Mai precis, capitalismul actual din fiecare țară este ca autobuzul respectiv, doar că unul „cu burduf” la mijloc, în care distanța dintre pasagerii din față și cei din spate se mărește la accelerare. La unele autobuze distanța respectivă se mărește mai mult ca la altele, dar la toate se mărește la viteză.
Mașina avansează mai repede decât ar trebui, cu ajutorul supra-creditării, tehnologizării motorului (nu și a restului) și specializării producției la nivel cvasi-global.
Acumulează derapaje și daune colaterale, dar – ca în scenariul de mai sus – riscă explozii la orice încetinire. La coada autobuzului, ciocnirile și virajele bruște se simt semnificativ mai puternic ca în față.
Precum în film, pentru că viteza peste posibilitățile normale generează regulat accidente, s-a încercat eliberarea unei autostrăzi doar pentru cursa unor astfel de autobuze, dar, după înlăturarea modelului comunist, s-a observat că viteza în sine suprasolicită unitatea mașinii și că riscul de explozie rămâne. Au apărut, oricum, pe traseu și versiuni „hibrid” de autovehicule (care și ele merg prea repede, prioritizând finalul sperat al cursei).
Motorul tuturor mașinilor mai avansate aflate în „cursa” globală este, de fapt, configurat similar. Partea hibridă privește aspecte nefundamentale pentru funcționarea mecanismelor de viteză.
Deși o parte au ajuns dependenți de viteză, din ce în ce mai mulți alți pasageri (mai ales cei din spate, care nu văd prin parbriz) au rău de mașină, sunt nemulțumiți de locul ocupat (destui stau în picioare) și s-au săturat de viteză, zdruncinături și stres și ar dori să treacă în alt vehicul. Doar că autobuzul de acest tip încă permite majorității să ajungă mai departe decât alte autovehicule. Nu este deloc clar nici cum arată alternativa și cum ar funcționa concret.
De asemenea, în pofida a ceea ce se crede îndeobște, cel puțin în Uniunea Europeană (iar în țările membre foste comuniste și mai mult), o bună parte din călători au, de fapt, biletul subvenționat, neacoperind costul călătoriei, iar un procent în creștere face de-a dreptul „blatul”.
Cei care se află, de facto, la conducere realizează că sunt probleme și că nu dețin în întregime controlul, dar estimează că o oprire pentru a urca în alt vehicul sau o trecere din mers poate genera o explozie majoră, toată lumea riscând să ajungă să meargă pe jos (în măsura în care s-ar supraviețui). Mulți ocupă locuri situate mai departe de bombă și care au și unele „airbaguri”.
Aproape nimeni nu mai înțelege tot mecanismul de funcționare al mașinii și ce ar trebui făcut exact pentru dezamorsare.
Se încearcă, practic, să se „cumpere” timp pentru a găsi alte soluții, costul detonării părând prea mare politic, social și economic. Speranța pare să se lege de următorul salt tehnologic, salt ce ar urma să genereze atât de mult confort încât am putea trăi cu toții în logica paradisiacă a contemplării.
Întrebarea este dacă mașina și combustibilul vor „ține” până acolo fără a face, chit că din mers, măcar unele reparații și repoziționări de locuri pentru un echilibru mai bun.
E un risc important să fie luate decizii inadaptate, mizându-se pe soluții care pot fi mult mai îndepărtate în timp decât se presupune. S-a ajuns parțial ca în povestea baronului Munchausen care încerca să se mențină la suprafață trăgându-se singur de păr în sus, în speță, cu infuzii de mii de miliarde pentru a câștiga timp, dar fără a schimba nimic. În viața reală, dacă te tragi singur de păr în sus, ridici doar părul.
Cred că unele modificări sunt chiar necesare. Este, însă, foarte important să analizăm echilibrat și să nu ne înșelăm cu privire la motivele pentru care s-a ajuns în această situație și să nu credem că ar exista deja „de-a gata” un alt model care ar putea reprezenta noul vehicul de avut în vedere global.
Mă voi referi mai jos doar la partea economică (despre motivele sociale, politice și umane mai largi ale situației actuale vom discuta poate cu o altă ocazie). Desigur, abordarea va fi foarte schematică, încercând, însă, să surprindă esențialul.
Se poate discuta din numeroase unghiuri, dar trebuie înțeles că, pe plan pur economic, modelul capitalist occidental a fost modificat în ultimii 50 de ani de cel puțin două categorii de factori foarte diferiți (chiar dacă se influențează reciproc până la un punct).
Pe de o parte, au apărut factori care au stimulat o supra-concentrare de bogăție la vârf și au redus, totodată, costurile greșelilor la nivel de corporații:
1. Un factor foarte important a fost natural – creșterea de bogăție din ultimii 50 de ani a fost generată, în principal, de progresul tehnologiei, nu de creșterea de productivitate a oamenilor ca atare. Oamenii nu mai pot în lumea actuală să-și crească relevant productivitatea odată ce au ajuns la maturitate profesională.( 1 )
Aceasta înseamnă că polarizarea economică în creștere la nivel global are și o puternică componentă obiectivă pentru că numeroși oameni nu reușesc, de fapt, să facă mai multe de la un an la altul, banii suplimentari fiind generați, în esență, de capitalul tehnologic (și de cei care-l dețin).
Dacă, în aceeași unitate de timp, un om realizează cu o mașină 10 piese și cu alta, mai performantă, face 30 de piese, e greu de spus că omul și-a crescut productivitatea de 3 de ori (și nu mașina).
Similar, dacă acum 100 de ani, un om care avea un cal era angajat să care lemne cu acesta, calul era de fapt plătit mai mult, doar că nu era evident pentru că proprietarul încasa prețul muncii amândurora. În prezent este la fel, doar că sunt proprietari de herghelii și mulți oameni fără cal propriu.
Cât din performanța calului altcuiva ar trebui să primească omul care doar folosește calul la muncă în folosul proprietarului calului este o problemă în principal politică. Pur economic, răspunsul nu favorizează omul. Dacă politicul exagerează, riscul este să fie stimulate încercări de coordonare a „cailor” altfel decât prin oameni (prin roboți).
Parlamentul European a decis să nu impoziteze încă tehnologia, probabil pentru a încuraja dezvoltarea acesteia, cu speranța saltului menționat (și pentru că nici alte țări nu au făcut-o).
Va fi în continuare dificil de găsit un echilibru potrivit între (a) nevoia de stimulare a dezvoltării printr-o impozitare mică (care dezavantajează concurențial pe cei care folosesc mai mult forță de muncă și mai puțin capital, dar permite competitivitate față de alte țări), (b) pierderea de locuri de muncă înlocuite de tehnologie și (c) dificultatea oamenilor de migrare rapidă spre activități (și) mai complexe.
2. Un alt factor care a favorizat concentrarea bogăției la vârf a fost artificial – Concepția neoliberalistă a stimulat o supra-concentrare de bogăție la vârful piramidei sociale și o reducere implicită a mobilității sociale prin unele modalități „forțate”. Aș puncta două:
a. Crizele economice regulate ale modelului capitalist (inerente modelului, după cum se cunoaște) au început să fie tratate de câteva decenii, de fapt, etatist, nu capitalist, prin cumpărări masive de active financiare pentru a se genera lichiditate în piață (quantitative easing).
Odată ce ai apucat să faci o dată-de două ori asta, devine dificil de procedat foarte diferit. Trebuie, însă, înțeles nu doar că se rostogolește un bulgăre din ce în ce mai mare (care are implicații diferite pentru numeroase state), ci că această soluție de moderare a efectelor crizelor favorizează mai mult pe cei deja foarte bogați (doar aceștia având active eligibile de magnitudinile respective).( )Practic, acestora li se cumpără (indirect) de către băncile centrale active financiare la prețuri cvasi-normale, dându-li-se bani cu care aceștia pot parțial cumpăra în final de la persoane pe alte paliere ale piramidei active la preț de criză (mai mic).( )( 2 )
Unele discuții actuale, în contextul pandemiei COVID-19, legate de granturi directe pentru IMM-uri, au legătură și cu insuficienta canalizare pe ruta obișnuită a lichidităților către cei mai afectați (dar nu pot rezolva decât marginal problema).
Efectul nu este doar un transfer artificial de bogăție către vârf, ci și o încurajare a unor comportamente speculative și de asumare de risc și între crize.
b. Supra-flexibilizarea regimului fiscal, mai ales aferent investițiilor financiare pe termen scurt. Acestea riscă să fie mai mult speculații decât investiții și să aspire artificial din productivitatea altora, ducând și la o sarcină fiscală împărțită dezechilibrat.
Pe de altă parte, s-au adoptat din ce în ce mai multe măsuri care (a) au influențat structura economiei, (b) au redus sarcina medie de lucru și (c) au dat gradual numeroase drepturi la nivel individual unor paliere extinse. Unele măsuri au ajuns să fie profund dezechilibrate sau speculative (mai ales în UE). Trebuie, astfel, avut în vedere că:
1. Procentul din populație care lucrează în Occident este relevant mai redus față de acum 40 de ani;
2. Ponderea populației active care lucrează în administrația publică a crescut notabil (în multe țări UE fiind în jur de 20%).
3. Desigur, acest lucru vine în destule state cu servicii publice mai bune, dar marea majoritate a costurilor sunt suportate, în final, din ceea ce reușește să facă sectorul privat;
Dintre cei care lucrează în sectorul privat în Occident, aproximativ 17-18% lucrează în producție, față de aproximativ 78% în servicii.
Nu e cazul tuturor serviciilor, dar majoritatea acestora au un potential foarte scăzut de creștere a productivității, neputând genera mai mult de la un an la altul (și nici nu pot fi exportate în altă țară ca atare).
De exemplu, dincolo de plusul adus de experiență, un frizer nu poate să tundă într-un timp mai scurt, iar un jurist nu poate să analizeze Monitorul Oficial mai repede, fără riscul afectării calității serviciului. De asemenea, un tur turistic, o lecție privată cu un meditator, un machiaj la un salon de înfrumusețare sau gătitul la restaurant etc nu prea pot fi grăbite.
Or, dacă ce poate face un om într-un an nu poate să crească, nici venitul nu poate să crească (decât dacă se mărește prețul unitar al serviciului sau numărul de ore lucrate).
Încetinirea creșterii economice vestice are legătură și cu această caracteristică a multor servicii (și cu ponderea de mai sus).
Partea de producție are o productivitate în continuă creștere – doar că, după cum menționam mai sus, în principal, datorită tehnologiei.
4. Majoritatea celor care muncesc o fac, în medie, semnificativ mai puțin decât generațiile anterioare (mai ales în Europa);
În primul rând, viața activă în economie începe în prezent în jur de 23-30 de ani și se termină în jur de 60-65. Prin urmare, aproximativ 50-60% din viață nu se muncește.
În al doilea rând, numărul de zile oficial nelucrătoare într-un an calendaristic este, în prezent, de peste 37% (104 zile de weekend, plus aproximativ 21-22 de zile lucrătoare concediu, plus aproximativ 10-15 zile, altfel, lucrătoare, în funcție de an, de sărbători legale).
În al treilea rând, programul de lucru zilnic este limitat legal (cum ar și trebui, dar nu a fost așa de la început), ceea ce înseamnă că o persoană poate face mai puține într-o zi de lucru decât în trecut.
Cu alte cuvinte, cei care lucrează o fac cam jumătate din viață, în anii respectivi, peste 37% din zile sunt libere, iar în zilele în care se muncește, se lucrează mai puține ore decât în trecutul industrial capitalist.
Mulți oameni nu realizează toate acestea din motive de genul descris de Konrad Lorencz, precum și pentru că surmenarea are mai multe surse în zilele noastre, iar sarcina de muncă nu este așezată echilibrat în societate (unele persoane muncind excesiv, iar altele mai puțin). În medie, însă, lucrurile stau conform celor de mai sus.
Nu este în niciun caz un exemplu de urmat, dar, pentru contrast istoric, prima lege care limita programul de lucru (în Anglia anului 1819)( 3 ) prevedea pentru copiii între 9 si 16 ani (doar pentru ei) plafonarea programului de lucru zilnic în fabricile și morile de bumbac (doar acolo)( 4 ) la ….16 ore pe zi. Nu se punea problema de sâmbătă liberă pe atunci, nici de concediu plătit, inclusiv medical.
5. Majoritatea statelor occidentale s-au angajat să asigure populației drepturi la pensii și îngrijiri medicale. Acestea nu însemnau inițial mare lucru ca durată de timp( 5 ), dar acum e foarte diferit. De exemplu, din anii 70” până în prezent, în mai toate țările dezvoltate s-au câștigat peste 10 ani la speranța de viață.
Din perspectiva costului mediu cu pensiile, nu e vorba de o creștere de aproximativ 13% (de la 70 la peste 80 de ani), ci de aproximativ 150-200%, sau mai mult, perioada de susținere a pensiilor de către stat crescând practic de cel puțin două ori, și uneori de trei-patru ori.
Pentru că anii astfel câștigați sunt, în general, de mai slabă calitate din punctul de vedere al sănătății, impactul asupra costurilor sistemelor de asigurări de sănătate a fost și el major. Costurile cu sănătatea în UE au depășit, în medie,10% din PIB în 2019 (România alocă 5%).( 6 )
În prezent, în destule țări vestice putem vorbi de o durată de aproximativ 20 de ani, în medie, pe care un adult îi trăiește după ce iese la pensie, cu nevoi, totodată, crescute în domeniul sănătății.
Discuțiile despre mărirea vârstei de pensionare sunt dificile în orice țară și sunt decalate față de saltul de speranță de viață înregistrat între timp. Sarcina economică a tot crescut.
Pandemia COVID-19 a mărit efortul și mai mult, așteptările devenind de cvasi-garantare a speranței naturale de viață. Este, desigur, ceva de dorit, dar care vine cu un cost.
6. Sunt și alte costuri care s-au adăugat progresiv (e.g, concediu anual plătit( 7 ), concediu medical plătit, indemnizație de șomaj, diverse scutiri și gratuități etc) sau au crescut structural, mai ales în UE;
7. Scăderea natalității în Occident (combinată cu creșterea speranței de viață) a agravat problemele economice, deteriorând raportul dintre oamenii în activitate și categoriile de susținut (e.g, pensionari).
8. Scăderea însemnată a ritmului creșterii populației la nivel global, după saltul de la 1 miliard la 7 miliarde din secolul trecut, a limitat impactul asupra mediului, dar a afectat semnificativ posibilitatea capitalismului de a mai putea beneficia și la nivel global de o evoluție în formă de „piramidă” cu unghi larg (supra-producția la nivel planetar necesitând cvasi-inerent aceasta).
Raportat la cele de mai sus, capitalismul occidental are probleme mari și în creștere (cu diferențe între SUA și UE), dar nu se descurcă deloc rău economic. Mai că este de mirare că nu se trăiește mult mai puțin bine.
Creșterea nivelului de îndatorare în Vest din ultimii 50 de ani are legătură cu cele de mai sus și nuanțează succesul modelului, dar nu modifică esența (o parte din țările occidentale fiind, de altfel, creditori neți la nivel global).
În ceea ce privește alte modele socio-economice, având în vedere situația actuală și perspectivele post-pandemie, Rusia va rămâne un jucător important și față de care trebuie manifestat echilibru, dar va ieși mai rău relativ decât Occidentul din criza actuală, iar modelul său nu poate reprezenta o alternativă la nivel global.
Dincolo de impactul pandemiei și acolo și de alte dificultăți, declinul prețului petrolului va pune o presiune enormă pe economia acestei țări în următorii ani,( 8 ) exportul de energie/hidrocarburi reprezentând peste 55% din exporturile Rusiei.( 9 )
Jocul său comunicațional va crește, la fel și cel de hărțuială de tip, de fapt, asimetric, neimplicând cine știe ce resurse, dar vor fi posibilități reduse pentru investiții în străinătate și pentru alte aspecte de hard power global stabil. Strategiile actuale nu par suficient de adaptate pentru a crește substanța radiației de putere.
Ca orice țară mai disciplinată, mai bine plasată decât majoritatea vecinilor, dens populată, care poate produce aproape orice și cu rezerve de valută mari, China va ieși mult mai puțin rău din pandemie decât numeroase alte țări, dar recuperarea ei în cursa globală pentru dominație va fi de fapt afectată de criza COVID-19, nu favorizată.
Din perspectiva atractivității modelului chinezesc pentru alte țări, ascensiunea Chinei din ultimii 30 de ani a fost deosebită și merită respect, dar trebuie înțelese câteva aspecte simple în esență:
a. A considera modelul economic chinez ca fiind unul preponderent socialist reprezintă o confuzie;
Cât timp China a avut o abordare cu adevărat etatistă și socialistă în economie, performanța sa a fost slabă. Doar când a implementat, practic, în mare măsură capitalismul în economie a început ciclul de dezvoltare accelerată al ultimilor 30 de ani.
În modelul economic chinezesc, statul controlează toate companiile strategice, dar aproximativ 80% din salariați țin de sectorul privat, condițiile de lucru ale multor lucrători au fost și rămân semnificativ mai exigente decât pentru omologii lor din Occident, iar beneficiile pentru cei care de fapt nu (mai) contribuie sunt limitate. Pensiile sunt încă mici proporțional față de ce este în Vest sau nu există.( 10 )
Aproximativ 10% din familii dețin 75% din economii.( 11 ) Numărul de miliardari chinezi (în dolari) este de două ori mai mare decât în Germania, de cinci ori mai mare ca în Franța și a ajuns la aproape 50% din numărul miliardarilor din SUA( 12 ).
Este vorba de un succes economic, dar și de o „polarizare” clar în creștere – pentru că vine la pachet cu modelul cvasi-capitalist (doar că e mai puțin vizibilă pentru că totul încă merge în sus, mass-media este discretă, iar statul este mai atent la acest aspect).
b. Este mai ușor să crești economic în faza de dezvoltare și mai dificil când ajungi la supra-producție
Deși rămâne semnificativ peste procentul din Vest, ritmul creșterii economice chineze este în scădere și aici sunt motive absolut obiective, statul neputând păstra media procentelor de creștere din ultimii 30 de ani. Din 2010 până în 2019, ritmul anual de creștere a scăzut de la 10,6% la 6.1%.
Dincolo de războiul comercial cu SUA, potențial relevant parțial pentru scăderea de la 6,7% în 2018 la 6,1% în 2019, cred că a început să conteze pur și simplul faptul că ponderea serviciilor în economia chineză este în creștere în defavoarea ponderii producției( 13 )( . )
După cum spuneam mai sus, productivitatea majorității serviciilor nu poate crește notabil de la un an la altul nici măcar grație tehnologiei, deci majoritatea au o contribuție anuală plafonată la bogăție. China încă are o pondere a producției în economie dublă față de Vest – motiv pentru care poate avea un ritm de creștere peste cel al Occidentului o vreme – dar ponderea respectivă a scăzut de la 46,2% la 39% în ultimii 10 ani. Ponderea serviciilor în aceeași perioadă (2009-2019) a crescut de la 43,4% la 53,9%.
O societate preponderent de servicii este mai bogată, dar mai sensibilă la șocuri și crește lent.
Criza COVID-19 va adânci pentru câțiva ani buni dificultățile în această privință pentru orice bloc net exportator (precum China) pentru că va reduce temporar încasările externe, va accelera robotizarea/tehnologizarea și va scurta unele lanțuri de aprovizionare, ducând la relocalizarea în afara Chinei a unor activități (nu așa multe cum se spune, dar relevant totuși). Pandemia poate facilita o vreme și un protecționism suplimentar și alte presiuni, motivate epidemiologic.
c. Independent de aspectul de mai sus, dacă toți factorii de protecție socială menționați în legătură cu capitalismul occidental (mai ales european) – de exemplu, ponderea pensiilor în costurile statului – ar fi aplicați în aceleași proporții în China, ritmul de creștere ar fi afectat.
d. Rezervele statului chinez sunt foarte însemnate – echivalentul a aproximativ 3400 de miliarde de dolari( 14 ), dar acestea trebuie puse în context. Pachetul de stimulare folosit de China cu ocazia crizei din 2008 a fost de peste 12% din PIB. Nu e clar încă ce va fi necesar pentru gestionarea crizei actuale, influențată de pandemia COVID-19, dar valoarea produsului intern brut al Chinei în 2019 a fost de 14 200 miliarde( 15 ) de dolari. SUA a considerat că are nevoie în prezent de un prim pachet economic de peste 2200 de miliarde pentru a trece mai ușor peste criza coronavirus( 16 )( . )
China se va putea, deci, mișca mai bine ca foarte multe țări, dar probleme acasă pot consuma rapid o bună parte din rezervele de mai sus și să lase insuficient pentru un joc cu adevărat global.
e. Îndatorarea Chinei a crescut notabil după criza din 2008, reducând marja de manevră, chiar dacă aceasta rămâne importantă. Datoria guvernamentală a crescut de la 33,7% din PIB în 2010 la 50,5% în 2018( 17 ), iar datoria totală spre 300% din PIB (nu prea departe de nivelul țărilor vestice).( 18 ) China este un creditor net global important, dar la niveluri relevant mai mici decât cifra rezervelor de mai sus (sub Germania, de exemplu).
f. Pentru că o lume în care să nu fie o singură putere dominantă este atractivă, de principiu, la nivel individual și China este pragmatică economic și ideologic, situația anterioară COVID-19 ajuta China mai mult decât cea actuală.
Deși criza care tocmai a început va permite și Chinei să-și crească influența proprie în unele țări, pe ansamblu, situația va favoriza relativ mai mult Occidentul (din motive de resurse agregate, număr de circuite anterioare care pot fi folosite, diferență de pondere a monedei în rezervele globale, origine geografică a virusului și specificități induse de pandemie).
Sumarizând acest aspect, modelul capitalist are probleme serioase și în creștere, dar încă produce o bogăție semnificativă. Prezintă trenduri similare în toate zonele în care a fost aplicat. În partea vestică, a devenit mai fragil și mai inabil pe partea de proiectare a soft power, dar încă nu pe cea de hard power. Problemele ar putea să apară mai mult din decizii eronate.
În Occident, mai ales în UE, ne aflăm, de fapt, într-un capitalism transformat – cu două exagerări principale. Una ține de o supra-concentrare economică excesivă la vârf (dar care are doar o parte din componente artificiale). Cealaltă privește, de fapt, un socialism ajuns dezechilibrat pe unele paliere.
