Criza sanitară reprezintă un exercițiu drastic de evaluare a maturității organizațiilor multilaterale europene. Timp de aproape șapte decenii, Alianța Nord-Atlantică (NATO) și Uniunea Europeană (UE) au emanat superioritate și excelență în coordonarea inter-statală și prozelitism în forjarea unității, esențiale pentru lărgirea spațiului lor de influență. Revendicând superioritate organizațională de-a lungul anilor, atât NATO, cât și UE au sporit, involuntar, costurile de imagine pentru fiecare episod de ineficiență. Aceste precondiții au facilitat o predispunere a publicului pentru decepție față de reacții tardive, insuficiente sau dezorganizate din partea organizațiilor respective. Refacerea imaginii lor este eclipsată de urgența restabilirii unei normalități sanitare, social-economice și de securitate publică elementare. Dar acest aspect a nimerit în vizorul adversarilor geopolitici estici, care examinează impactul pandemiei atât asupra rezistenței, cât și a legitimității organizațiilor occidentale. Există semnale clare că criza sanitară aduce cu sine provocări serioase nu doar pentru funcționarea economiei, dar și pentru rezistența ulterioară a democrațiilor de tip occidental.
Necesitățile generate de criza sanitară au evidențiat că statele membre UE pot apela cu ușurință la resursele derivate din apartenența la NATO. Sub umbrela Alianței există mecanisme de răspuns civil mai diverse, operaționale și respectiv mai eficace, decât instrumentele posedate în prezent de UE. Atât pârghiile instituționale ale NATO, cât și asigurarea platformei pentru cooperarea inter-statală, a permis emanciparea unei solidarități euro-atlantice semnificative. “Solidaritatea în acțiune”, după cum o denumește purtătorul de cuvânt al NATO, Oana Lungescu, a fost observată în multiple ipostaze, dar în lipsa unei mediatizări cuprinzătoare. Alianța are relevanță minimă în acordarea asistenței medicale, deși dispune de medici militari. Dar aceasta are capabilități de transportare, proceduri rapide de achiziție și coordonare a eforturilor statale mai avansate decât cele aflate în posesia UE. “NATO poate salva vieți” pe timp de pandemie, a remarcat șeful diplomației germane Heiko Maas, care vede în implicarea NATO posibilitatea de a “menține ineficiența la minim” (3 aprilie 2020).
Deficiențele decizionale sau limitările instituționale din interiorul UE și NATO sunt studiate cu atenție de Rusia. Aceasta utilizează situația existentă pentru a vedea cum o criză majoră poate impacta viabilitatea proiectelor integraționiste de tip occidental. Un asemenea interes a fost confirmat de către ministrul rus de externe Sergey Lavrov, care a dat de înțeles că pandemia permite o înțelegere mai bună a modului cum “gândesc, în particular, europenii despre UE și NATO”. “Diplomația sanitară” a Rusiei (descrisă în această analiză) desfășurată în Italia elucidează slăbiciunile temporare ale UE, dar, la fel de mult, vizează imaginea NATO. Chiar dacă instrumentele NATO de reacție civilă sunt considerate performante, intervenția rusească în Italia ține să înfățișeze o realitate opusă. Autoritatea Alianței este afectată, deoarece reziliența unui stat membru este atât de fragilă că ajutorul rusesc, indiferent de utilitatea sa reală, a devenit indispensabil. Prins într-o situație dilematică, Secretarul general al NATO Jens Stoltenberg a justificat deciziile Italiei apelând la dreptul “națiunilor de a decide”, lăsând sub tăcere avertismentele legate de substratul de spionaj al ajutorului transmis de Kremlin. Paradoxal, dar în timp ce partea italiană laudă Rusia, sunt publicate dovezi despre războiul informațional rusesc purtat împotriva NATO (NATO, Aprilie 2020). Concomitent, Jens Stoltenberg condamnă ferm agresiunea Rusiei în estul Ucrainei și îi cere explicit să “oprească luptele” (NATO, 2 Aprilie 2020).
NATO sau UE – cine are mecanism de solidaritate mai eficient?
Teoretic, abundența solidarității intra-europene reflectă proporțional puterea identității europene. Potrivit lui Monika Bauhr și Nicholas Charron, “sprijinul cetățenilor pentru redistribuirea [resurselor] în interiorul UE depinde de nivelul de identificare cu Europa”. Cu toate acestea, chiar și în lipsa unui suport identitar comparabil cu cel conferit de cetățenia UE (Tratatul de Funcționare a UE, Art. 20), NATO a stimulat statele membre la acțiuni de solidaritate, deasupra capacităților de mobilizare existente ale UE. De asemenea, ajunsă la o medie de 53% în 16 din 28 de țări membre, popularitatea NATO este sub cea acordată de UE (PewResearch, 2019). Conform Eurobarometrului din primăvăra lui 2019, încrederea în UE a atins un rezultat maxim din 1983 încoace – 68% din public vede beneficii în apartenența la Uniune. Aceste linii de comparație arată că, de fapt, altceva decât identitatea geopolitică sau popularitatea organizațională au declanșat o solidaritate tangibilă în interiorul Alianței Nord-Atlantice, slab sesizabile pe linia UE.
Deși UE a lansat măsuri financiare robuste, încă nepuse în practică, ca răspuns la efectele devastatoare ale pandemiei, sunt necesare măsuri politice pentru a restabili încrederea în “mecanismul european de solidaritate”. După cum s-a explicat anterior (în analiza IPN din 24 Martie 2020), solidaritatea europeană, la mod practic, rezidă în disponibilitatea statelor membre de a oferi ajutor reciproc. Deocamdată, instituțiile europene nu dispun de competențe exclusive pentru activa de sine stătător și umple cu conținut substanțial “mecanismul de solidaritate”. Niciodată asistența europeană inter-statală nu a eșuat în asemenea proporții, deoarece ajutorul viza regiuni limitate fie state individuale, inclusiv în exterior. Este o situație inedită când un șoc se răspândește deodată pe tot spațiul european. Răspândirea simultană a virusului la scară europeană a paralizat aplicarea bunelor practici de solidaritate. Afirmațiile Președintelui Consiliului UE Charles Michel - “cum este posibil să arătăm mai multă unitate, […]mai multă solidaritate […]?”– (15 aprilie 2020) – denotă o incertitudine presantă vizavi de idealurile esențiale ale UE, necompromise anterior atât de profund. Doar sporirea coordonării și agrearea unor concesii între Nordul și Sudul Europei pot rezulta într-o solidaritatea europeană exemplară, altfel spus, efectivă, împotriva pandemiei și ulterior acesteia.
Cât privește solidaritatea impulsionată de NATO, aceasta nu are la bază declanșarea Art. 5 despre apărarea comună. Lipsesc indiciile unui atac convențional asupra unui membru, iar riscul pandemiei este global. Deși, persoane precum Frederick Kempe, autorul cărții “Berlin 1961: Kennedy, Hrușciov, și cel mai periculos loc pe pământ”, sunt voci convinse de raționalitatea punerii în aplicare a Art. 5. Contrar acestei opinii, alte prevederi ale Tratatului NATO corespund mai mult parametrilor crizei actuale. Astfel, Articolul 3 invocă “reziliența de stat” drept obiectiv de securitate proprie și reciprocă. De fapt, NATO introduce o legătură de cauzalitate între reziliența individuală a statelor membre și “vulnerabilitatea NATO ca un tot întreg”. Din șapte obiective cuprinse în Articolul 3, cea mai apropiată de necesitățile pe timp de pandemie este măsura care prevede “reziliența sistemului de transport”. Anume datorită mobilității nestingherite a forțelor NATO, inclusiv a serviciilor civile, pe tot teritoriul Alianței, este posibilă transportarea facilă a echipamentului medical, medicilor și chiar pacienților infectați de Covid-19 dintr-o țară în altă.
Unii experți, precum Judy Dempsey de la Canergie Europe, suprapun eșecurile rezilienței NATO și UE, fără a face diferențe între două sisteme distincte de funcționare. Atât UE, cât și NATO dispun de mecanisme de răspuns civil - Mecanismul European de Protecție Civilă (instituit în 2001) și respectiv Centrul de Coordonare a Răspunsului la Dezastre Euro-Atlantice (EADRCC), operațional începând cu 1998. Dar diferența majoră între acestea este că UE, ca atare, a început să-și dezvolte propriile capacități de prevenire și pregătire pentru situații de criză, complementare la cel naționale, de abia începând cu martie 2019, denumită “rezerva de salvare (“rescEU” reserve). Implicarea acestui mecanism a fost practic invizibilă în cazul crizei sanitare. Parțial, prezența slabă este explicată prin resursele limitate ale statelor membre și necesitatea soluționării câtorva crize concomitent („criza migranților” sau Siria). Identic cu logica de funcționare a mecanismului european, cel euro-atlantic a rezultat, totuși, a fi mai eficient. În timp relativ scurt, NATO s-a specializat în coordonarea eforturilor anti-Covid-19, în spiritul afirmației Secretarului general al NATO, Jens Stoltenberg, despre faptul că “NATO a fost creată pentru a face față crizelor”. Așadar, în perioada 23 martie-17 aprilie, mecanismul NATO a reacționat cu disponibilitate de a ajuta la solicitări recepționate din peste 13 țări membre și partenere, inclusiv din Moldova (deși încă nevalorificată). În fond, solidaritatea trans-atlantică se menține pe un set de capacități logistice, care simplifică coordonarea transportului aerian, achizițiilor sau alocarea donațiilor inter-statale (Vezi Tabelul de mai jos).
Recent, UE a reușit să aranjeze achiziții centralizate de consumabile medicale pentru toată Uniunea. De asemenea, ea aplică “programul rescEU” pentru a achiziționa ventilatoare din China, dar și stimulează producția de echipament în interiorul UE. Aceste acțiuni necesită timp pentru a deveni tangibile și respectiv ușor de percept de către public, după cum se observă în cazul NATO.
Moldova – în așteptarea asistenței NATO
Atât țările membre pot beneficia de solidaritatea euro-atlantică exemplificată mai sus, cât și partenerii participanți la Parteneriatul pentru Pace, folosind mecanismul euro-atlantic de solidaritate – Centrul de Coordonare a Răspunsului la Dezastre Euro-Atlantice. Moldova se numără printre cei eligibili pentru asistența euro-atlantică datorită participării în Parteneriatul de Pace (din 1994). Solicitarea de ajutor din partea autorităților moldovenești a fost recepționată de Alianță pe 1 Aprilie. În acel moment, Moldova înregistra 423 de cazuri de infecție și 5 decese. Răspunsul NATO a fost publicat în ziua următoare (pe 2 aprilie 2020), care a transmis imediat apelul către toate statele membre.
Partea moldovenească a solicitat 30 de tipuri de ajutor – de la mănuși și medicamente până la termometre infraroșii și ventilatoare. Unele unități solicitate de Moldova numărau sute de mii sau chiar milioane de unități, cum ar fi costumele de unică folosință (1 milion) sau mănușile de examinare (14 milioane). Din demersul către NATO reiese că pregătirea Moldovei pentru criza sanitară este precară, fiind necesar un ajutor atotcuprinzător.
Totuși, în loc să accentueze necesitățile strategice, cum ar fi echipamentul pentru protecția medicilor, Chișinăul a formulat o solicitare abundentă, de aceea, în consecință – irealistă (NATO, 2 Aprilie 2020). Ucraina și Georgia care, de asemenea, au apelat la NATO pe 23 februarie și respectiv 4 aprilie au avut o abordare mai echilibrată. Acestea au cerut ajutor într-un volum fezabil (Ucraina – 10 tipuri de unități) sau au oferit coordonate bine definite (Georgia). Deocamdată, nici acestea și nici Moldova nu a recepționat asistența solicitată. Motivele pot deriva din nevoile ridicate, concomitente, în majoritatea statelor membre, dar și, din prioritizarea beneficiarilor. Adițional, în cazul Moldovei, după demiterea guvernului pro-occidental al Maiei Sandu (noiembrie 2019), Socialiștii și președintele Dodon au concentrat politica externă pe promovarea statutului de neutralitate, ca element al restabilirii relațiilor strategice cu Rusia. Prin urmare, scăderea calității dialogului politic Moldova-NATO este totalmente nefavorabilă pentru atragerea de simpatii univoce din partea aliaților euro-atlantici.
Calculele Rusiei – doar dezinformare?
Solidaritatea euro-atlantică nu a fost întreruptă de criza sanitară. Cu toate acestea, din datele publicate de Alianță, rezultă că statele membre și partenere au început să contacteze Centrul de Coordonare a Răspunsului la Dezastre Euro-Atlantice după a doua jumătate a lunii martie. Spre exemplu, Ministerul de Interne al Italiei (nu cel al Apărării) a declanșat mecanismul de abia pe 26 martie, la 4 zile distanță de la sosirea asistenței dubioase din Rusia (22 martie). Astfel, în doar câteva zile, pe solul italian au ajuns opt brigăzi mobile de medici și peste 100 de virusologi militari ruși (TASS, 24 Martie 2020). Anvergura ajutorului rusesc – “Cu Dragoste din Rusia” – a trezit imediat suspiciuni vizavi de sinceritatea lui, mai ales după ce jurnaliștii italieni au raportat despre utilitatea extrem de scăzută a ajutorului rusesc, chiar dacă aceasta conținea echipament sanitar utilizabil.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
