Motto: „Se interzice circulația tuturor persoanelor în afara locuinței …” (Ordonanța militară 3/23.03.2020)
Google Maps Timeline mă anunță, ca de obicei, pe unde am colindat în ultima vreme. Jucăria asta a tehnologiei e un fel de oracol care știe tot: știe toate pragurile pe care le-am trecut, toate punctele noastre de referință, orice loc privilegiat de noi. De pe Google Maps Timeline postmodernul din tine își află zeii (uneori camuflați); de aici afli dacă ești workaholic, ori shopaholic, ori altcevaholic. Invenția asta s-ar vrea ea însăși omniscientă: știe ce praguri ai mai trecut, ce uși ai mai deschis și ce axă ține laolaltă lumea în care și odată cu care te învîrți. Ciudat însă, Google Maps Timeline îmi spune că, în ultimele săptămîni, am călătorit neobosit din dormitor pînă la ușa apartamentului, de la ușă pînă la bucătărie, de la bucătărie – pe lîngă aceeași ușă – pînă în birou, de acolo – pe lîngă ușă – pînă la baie, de la baie – pe lîngă ușă – iar la birou, iar seara – pe lîngă ușa ferecată de trei săptămîni – în dormitor. Google Maps Timeline știe că ușa asta de la intrare are ceva special… În ultima vreme, ușa e un soi de axis mundi și deci un reper fix (în ciuda balamalelor, acum anchilozate deja).
Cu ușile închise
Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate! Asta se jură Dante că scrie pe ușa infernului. Și personajele lui Sartre stau fără speranță într-un hotel jalnic, ca într-un soi de carantină, cu ușile închise. Garcin se plînge că lipsesc ferestrele. Estelle este nemulțumită că nu are oglindă. Iadul personajelor lui Sartre e fără ferestre și fără oglinzi. N-ai cum să vezi ce e dincolo, nicio șansă de a transcende iadul, de a evada măcar cu privirea; nicio posibilitate de a te (re)cunoaște în vreo oglindă ori de a te reflecta, așadar de a-ți îmblînzi propriul eu. Personajele din Huis clos n-au decît ochi larg deschiși, fără pleoape funcționale, ca să vadă deplin și fără odihnă într-o lume închisă, fără ferestre, fără oglinzi. Și ce poate fi văzut într-o lume închisă, în afară de propriul suflet și propriile ratări?
Pînă la urmă, carantina, izolarea la domiciliu, interdicția de a ieși pe stradă și starea de urgență în general par manifestări ale iadului scăpat în actualitate. Desigur, evadăm cu privirea, prin ferestre și – mulțumită tehnologiei – prin ferestrele electronice.
Și totuși, unde e iadul? Aici sau afară? Stau în fața ușii de la intrare și știu că afară bîntuie molima și deznădejdea epidemiei; să treci dincolo de ușă înseamnă întotdeauna riscul de a nu mai reveni (sănătos) acasă și deci de a aduce cu tine o parte din infernul de acolo. În vremuri epidemice, ușile închise ne țin departe de iadul de afară.
Ușa lui Magritte
Și atunci cum trecem de ușa ferecată? O serie dintre picturile lui Magritte înfățișează o ușă în care este decupată o formă neregulată. Uneori, forma pare să fie silueta unui om sau conturul a două persoane îmbrățișate (chestiunea e nelămurită: oricare doi critici de artă au în total cel puțin două păreri!). Pictorul belgian se juca, firește, cu spațiile, iar jocul ăsta era perfect legitimat de logica lui suprarealistă. Interesant este că una dintre picturile lui René Magritte din această serie se intitulează Actul credinței (1960) și înfățișează o ușă decupată care deschide spre un dincolo, spre un altceva, mai precis spre un cer în faptul serii. Un cer mai albastru se revarsă din breșa ușii din pînza Marea dimineață (1942). Ai zice că, prin breșa neregulată decupată în ușă, va fi pășit cineva spre cer. Cerul albastru din Marea dimineață este un fel de chemare: „Veniți de luați lumină!”
Desigur, din fața ușii (mai exact din spatele ei) înțeleg că imaginația suprarealistă mă ajută doar să tematizez lumi posibile. Dar, pînă la urmă, ce anume zăvorăște ușile care duc spre infern și ce deschide ușa spre cer?
Sînge pe ușă!
Moartea pare să bîntuie pe stradă, la supermarket și pretutindeni în spațiul public. Iată un motiv să stăm în spatele ușii de Paști. Interesant este că primul Paște din istoria umanității – cel evreiesc – are de-a face cu o autoizolare a evreilor în casele lor în spatele ușilor ferecate, înainte de marea ieșire (exodul) din Egiptul în care erau sclavi. Legislatorul evreilor, Moise, își anunță poporul că faraonul egiptean îi va lăsa să plece după ce Iahve va trimite îngerul morții să-i lovească pe întîii născuți ai fiecărei familii; doar cei care, în noaptea anunțată, vor rămîne în case după ce își vor fi însemnat tocul ușii cu sîngele unui miel vor fi scutiți de pierderea copiilor lor întîi născuți: „După aceea să luaţi un mănunchi de isop şi, muindu-l în sângele strâns de la miel într-un vas, să ungeţi pragul de sus şi amândoi uşorii uşii cu sângele cel din vas, iar voi să nu ieşiţi niciunul din casă până dimineaţa; căci are să treacă Domnul să lovească Egiptul; şi văzând sângele de pe pragul de sus şi de pe cei doi uşori, Domnul va trece pe lângă uşă şi nu va îngădui pierzătorului să intre în casele voastre, ca să vă lovească” (Ieșirea 12, 22-23). Semnul sîngelui de miel vorbea de la sine: aici a murit altcineva în locul copilului întîi născut!
Peste timp, la primele Paști creștine, în loc de ușă mînjită cu sînge, avem o cruce însîngerată; în loc de mielul pascal, „Cristos, paștele noastre, a fost jetfit” (spune Sf. Pavel); în loc de autoizolarea în spatele ușii însemnate cu sînge și masa cu carne de miel, avem Cina de Taină (în tainița unei camere); în loc de mielul îngurgitat ritualic de evrei, un Isus ucis și ferecat în mormînt. În schimb, dacă ușile evreilor erau sigilate cu sîngele mieilor, n-a existat nicio iarbă a fiarelor care să desferece intrarea în mormîntul Mîntuitorului – niciuna, ci numai sîngele înviatului!
