Dilema prizonierului și încălzirea globală sau despre ceasuri și nori

de Constantin Crânganu     Contributors.ro
Luni, 13 aprilie 2020, 14:06 Actualitate | Opinii


Constantin Cranganu
Foto: Hotnews
Pandemia actuală se va termina mai devreme sau mai târziu, după care vor fi reluate bombardamentele mass-media despre incendiile din Australia sau California, avatarurile Gretei, creșterea temperaturilor în paralel cu cea a concentrațiilor de CO2, apocalipsa climatică etc. Anticipând viitoarea campania mediatică, îmi permit să atrag atenția asupra unui eveniment remarcabil, dar care a trecut practic neobservat de aceleași mijloace de comunicare în masă.

În decembrie 2019, a avut loc la Madrid cea de-a 25-a Conferință a Părților (COP25), parte integrantă a UN Convention on Climate Change (UNFCCC). După 2 săptămâni + 2 zile de discuții, eșecul conferinței a fost declarat fără echivoc:

Încă o dată, nu s-au înregistrat progrese în ceea ce privește alinierea țărilor la ținta de 1,5 grade a Acordului de la Paris. Reguli foarte stricte sunt o necesitate absolută și trebuie eliminate vechile credite ne-oneste de CO2. Pentru că asta nu s-a întâmplat la Madrid, summit-ul s-a încheiat fără un acord (Bas Eickhout, europarlamentar olandez și membru al delegației UE la negocieri)

De ce COP25 a fost un eveniment remarcabil? Pentru că a urmat lui COP24, care a urmat lui COP23, și tot așa până la COP1, care a avut loc în 1995. Toate aceste conferințe și-au propus ca țel unic obținerea unui acord planetar cu privire la stoparea încălzirii globale antropogene, respectiv a eliminării arderii combustibililor fosili, considerați sursa majoră de creștere emisiilor de CO2. Vreme de 25 ani de negocieri, s-au scremut munții și s-au născut doi șoricei: unul deja mort (Protocolul Kyoto) și altul pe moarte (Acordul de la Paris).

Când o echipă sportivă pierde 25 jocuri consecutive, ce se mai poate spune? Trebuie un nou antrenor sau/și o nouă tactică de joc. După 25 ani de eșecuri ale conferințelor climatice, o analiză a cauzelor dezastrului, chiar limitată la nivelul unui articol, ar putea arunca o lumină pentru o mai bună înțelegere a ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă în continuare.

Dilema prizonierului și încălzirea globală

Profesorul William D. Nordhaus (Yale University) este primul economist laureat al Premiului Nobel (2018) pentru „integrarea schimbărilor climatice într-o analiză macroeconomică pentru un interval lung”.i )Recent, domnia sa a sugerat că unele concepte din teoria jocurilor ar putea elucida natura complexă a diferitelor tipuri de acorduri internaționale.ii

O primă categorie o reprezintă acele acorduri, relativ simple, care oferă beneficii majore și stimulente importante celor care vor să participe. De exemplu, în 1951, s-a adoptat limba engleză ca mijloc universal de comunicare în aviația civilă pentru a se preveni coliziunile în aer sau accidentele la sol.

O a doua categorie de acorduri internaționale, cu un nivel mediu de complexitate/dificultate, este bine exemplificată de tratatele comerciale bazate pe reciprocitate, cu avantaje bilaterale variabile tarife.

În fine, a treia categorie de acorduri internaționale se confruntă cu problemele cele mai dificile, care vizează, potrivit profesorului Nordhaus, bunurile publice globale. Spre deosebire de bunurile private, pe care proprietarii le consumă/folosesc exclusiv, după propriile dorințe, bunurile publice globale oferă beneficii care traversează granițele, generațiile sau grupurile de populații.

Dar imediat apare întrebarea: Cine furnizează acele bunuri publice globale? Odată ce ele există, înseamnă că sunt acolo spre beneficiul tuturor. Dar atunci vor apărea și consumatori care vor căuta să se bucure de beneficiile bunurilor globale fără a contribui la producerea lor. În lipsa unui mecanism de acțiune colectivă, ele riscă să fie sub-furnizate. Similar, fără acțiuni colective, opusul bunurilor publice – poluarea, zgomotul, criminalitatea stradală, creditarea bancară riscantă etc. – vor deveni supra-furnizate.

Un exemplu: pe 12 aprilie 2020 se împlinesc 65 de ani de când omenirea a primit gratuit formula vaccinului anti-poliomielitic, produs de echipa doctorului Jonas Salk de la University of Pittsburgh. Până atunci, milioane de copii și adulți (președintele F. D. Roosvelt) din întreaga lume fuseseră mutilați pe viață din cauza bolii neiertătoare. Doctorul Salk nu și-a patentat niciodată descoperirea (There is no patent. Could you patent the Sun?) și vaccinul lui a devenit un bun public global fără nicio contribuție din afara Statelor Unite.

Astăzi, urmașii doctorului Salk, incluzând pe fiul lui, Peter, lucrează fără răgaz în laboratoarele Universității din Pittsburgh pentru a descoperi formula vaccinului anti-COVID-19. Și în alte laboratoare din lume se accelerează cercetările pentru prioritatea mondială a descoperirii vaccinului. Va fi, fără îndoială, un bun public global. O singură întrebare am: Vor avea acei descoperitori înălțimea morală a doctorului Salk să declare că There is no patent. Could you patent the Sun?

Ce se observă deocamdată este un exemplu perfect al „răului” public global: scăderea pronunțată a costurilor călătoriilor și a comunicațiilor de tot soiul a accentuat propagarea rapidă a virusului COVID-19, un lugubru semnal de alarmă care ne amintește dureros că unele forțe globale nu respectă granițele sau popoarele. În astfel de situații-limită apar, din păcate, și politici non-cooperante, de tipul „vecinul meu cerșetorul”. Recenta și unica decizie a României de a-și suspenda exportul multor produse agricole se încadrează în acest tip de comportament și sugerează că unele state se comportă ca struțul care-și bagă capul în nisip: urmărindu-și prioritar interesele naționale, acele țări renunță la planuri de cooperare, care oferă atât beneficii globale, cât și individuale pentru participanți.

Multe din actualele probleme internaționale dificile – terorismul, migrațiile, conflictele armate, proliferarea nucleară, acordurile militare, războiul cibernetic etc. – sunt tot atâtea exemple ale dilemei prizonierului. Propusă în 1950, dilema prizonierului este paradoxul central al teoriei jocurilor prin care se pot modela cooperarea și conflictele sociale. Paradoxul provine din faptul că hotărârile individuale, raționale, pot conduce la rezultate colective non-optime într-0 situație strategică, în care participanții au stimulente de a obține avantaje pe seama altora. Studii după studii au demonstrat că în final, toate părțile pierd.iii

Acordurile climatice internaționale, propuse și derulate fără succese palpabile în ultimii 25 de ani, se încadrează în cea de-a treia categorie, fiind, totodată, și o bună ilustrare a dilemei prizonierului. Decesul Protocolului Kyoto în 2012 și agonia actualului Acord de la Paris, semnat cu mare fanfară politico-mediatică în 2015, au fost produse de mai multe cauze (d. ex., structura nefuncțională a stimulării participanților, scara, dificultățile și costurile exorbitante de implementare, practici chestionabile despre calcularea bugetului de carbon al națiunilor, lipsa unor sancțiuni clare pentru cei care nu respectă obligațiile contractuale, inexistența caracterului obligatoriu juridic pentru părțile semnatare etc.iv).

Voi discuta în continuare doar două cauze majore, după părerea mea, care au contribuit din plin la eșecul eforturilor climatice globale.

Călătorii fără bilet”

Unul din viciile inerente ale unei cooperări internaționale de tip 3, supuse dilemei prizonierului, îl reprezintă existența „călătorilor fără bilet”, sau blatiști (free riders), în jargon studențesc.

Este o realitate tristă, demonstrată fără echivoc, că unele state, mânate de dorința prezervării interesele lor naționale, preferă „să meargă fără bilet”, adică acceptă să primească bunuri publice fără a contribui la costurile aferente producerii lor. În cazul acordurilor climatice internaționale, unele țări așteaptă ca altele să-și reducă emisiile fără să cheltuiască semnificativ ele însele pentru reduceri proprii.

A invoca interese naționale prioritare are sens atâta timp cât impacturile produse nu depășesc granițele naționale. De exemplu, un guvern își poate proteja cetățenii în cazul acordurile comerciale internaționale prin aplicarea unor tarife preferențiale (cazul recent al Statelor Unite în relațiile cu China, Mexic sau Canada). Dar atunci când Statele Unite își reduc constant emisiile de CO2 prin înlocuirea cărbunilor cu gaze de argilă, în timp ce China, India, ori Brazilia își măresc emisiile și construiesc, acasă și în afara granițelor proprii, noi termocentrale pe cărbune, situația nu mai este OK. Politicile naționaliste, non-cooperante, centrate doar pe binele național și mizând pe cheltuielile altor țări pentru reducerea emisiilor sunt contraproductive.

Eșecul acordurilor climatice internaționale este în cauzat în cea mai mare parte de „călătorii fără bilet”. Și atât președintele George W. Bush, care a respins Protocolul de la Kyoto, amorsat de tandemul Clinton-Al Gore, cât și președintele Donald J. Trump, care a decis retragerea Statelor Unite din Acordul climatic de la Paris, aranjat de administrația Obama, au invocat existența „blatiștilor” climatici – țări care beneficiază unilateral din reducerea emisiilor americane.

Un al doilea exemplu elocvent, dar nonclimatic, despre efectele nefaste ale sindromului „călătorii fără bilet” are în centrul său obligațiile contractuale ale țărilor membre NATO, obligații asumate prin semnarea Tratatului în momentul aderării. Membrii NATO s-au obligat să se apare în comun – unul pentru toți, toți pentru unul – și să suporte în comun cheltuielile acestei apărări. Numai că, în realitate, povara cheltuielilor este strict asimetrică: Statele Unite au contribuit 71.7% din bugetul NATO pe anul 2018, mai mult decât Germania, Franța, Italia, Spania, Marea Britanie și Canada la un loc. În același an, o serie de membri NATO au cheltuit pentru apărare sume minuscule din PIB-urile lor: Luxemburgul – 0,46%; Belgia – 0,90%; Spania – 0,92%; Slovenia – 0,98%.

Țările care nu-și îndeplinesc pe deplin obligațiile asumate prin participarea într-un acord internațional privind folosirea bunurilor publice beneficiază de o „călătorie fără bilet” pe seama cheltuielilor masive ale altor țări. Nu trebuie, de aceea, să ne mire reacțiile președintelui Trump din 2017 cu privire la viitorul organizației NATO:

Douăzeci și trei dintre cele 28 de state membre încă nu plătesc ceea ce s-au angajat să plătească și ar trebui să plătească pentru apărarea lor…Acest lucru nu este corect față de poporul și contribuabilii din Statele Unite…Și multe dintre aceste națiuni datorează sume masive de bani din anii trecuți pentru că nu-și au plătit obligațiile în ultimii aniv

Revenind la politicile climatice de astăzi, țările nu au motive naționale întemeiate să participe într-un acord internațional cu obligații și penalizări clar exprimate pentru ne-îndeplinirea lor. Iar dacă participă, există tendința să raporteze cifre fictive despre emisiile lor sau pur și simplu să nu-și asume obiective ambițioase. O cinică rezolvare a dilemei prizonierilor climatici…

Despre ceasuri și nori

Climatologia de astăzi a dezertat de la misiunea sa primordială – cercetarea științifică a sistemului climatic terestru cu cinci componente sinergistice – și s-a identificat cu studiul încălzirii globale, care atrage cele mai multe fonduri. Totuși, încălzirea globală are trebui să fie doar unul din numeroasele subiecte importante care confruntă știința climatică. De exemplu, nu avem încă o teorie comprehensivă a ciclurilor glaciare. Nu este clar de ce concentrațiile de dioxid de carbon și metan s-au schimbat în concordanță cu volumul ghețarilor. Este încă obscur mecanismul care a generat episodul Younger Dryas (o întoarcere neașteptată la condiții glaciare în timpul actualei deglaciații). Încă nu există o simulare completă a unei glaciații plecând de la ciclurile solare.

Toate întrebările despre Pământul-bulgăre-de gheață (Snowball Earth) sunt încă obscure pentru că datele geologice sunt limitate și nu avem încă o teorie care să explice convingător începutul și finalul perioadei când Pământul a fost complet acoperit cu gheață. Fenomene precum Oscilația Atlanticului de Nord (NAO) sau Oscilația Arctică (AO) nu sunt încă explicate.vi

Foarte scurt spus, eu cred că există doar două climate – glaciar și interglaciar.

Ce ni se spune însă la schimb?

Predominant, informații despre creșterea temperaturilor atmosferei, cuplate cu creșterile concentrației de CO2. Percepția publică este dominată (aș spune tiranizată) de experții guvernamentali, care manipulează simulări ale viitoarelor variații climatice. Acele simulări, numite Modele de Circulație Generală (GCM) nu pot fi verificate pentru că datele sunt inexistente. Așa că noi, plătitorii de taxe care suportă acei experți, trebuie să-i credem pe cuvânt de onoare.

Faptul că super-computerele de azi produc cantități uriașe de numere, fără a putea simula măcar un singur ciclu glaciație-interglaciație din trecut, ridică o simplă, dar fundamentală, întrebare: De ce trebuie să le credem?

Modelele climatice au devenit astăzi niște substitute ale realității observabile. Adică, avem o nouă paradigmă prin care simulările și programele computerizate au înlocuit teoria și observațiile. Iar guvernele hotărăsc în mare măsură natura cercetării științifice și rolul principal al societăților profesionale este să facă lobby la guvern pentru a obține fonduri și avantaje speciale (de ex., director de institut, consilier științific ș.a).


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1934 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS
Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by