Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic
Opinie

Lumea de mâine: responsabilitatea socială

de Mihai Maci     Contributors.ro
Luni, 13 aprilie 2020, 12:00 Actualitate | Opinii


Mihai Maci
Foto: Contributors.ro

Celor “care nu mai pot”, merită să li reamintească faptul că suntem abia la începutul unei carantine a cărei durată nu depinde în mod esenţial de deciziile autorităţilor noastre. Aşa că, dincolo de seriozitatea de carton a d-lui Orban şi de aerul (trist) marţial al d-lui Vela, vom sta în case şi economia noastră va fi blocată atâta timp cât, la scară mare (mondială, europeană, regională) lucrurile vor fi problematice.

Cu toţii ne încercăm norocul încercând să ghicim, după tot felul de curbe, momentul de vârf şi, apoi, ritmul de regres al îmbolnăvirilor. Numai că – din păcate – graficele acestea sunt foarte diverse, cunoştinţele noastre limitate şi hazardul (cel puţin) la fel de important ca la loterie, drept care, onest vorbind, nimeni nu poate anticipa, la modul fiabil, momentul de reluare a vieţii publice şi a activităţilor curente.

Lucrurile acestea au o incidenţă mare (şi tot mai acută) în economie. Dacă serviciile de stat, reduse la minimum, pot funcţiona (şi – la limită – pot fi militarizate) pentru a face faţă unei situaţii de criză, economia privată (mai ales cea mică) depinde – în chip esenţial – de mobilitatea oamenilor care vin, intră, caută, aleg şi, finalmente cumpără. De asemenea, depinde de angajări sezoniere, de transporturi, de viteza de lichidare a stocurilor, de cea de amortizare a creditelor bancare etc. Or, majoritatea activităţilor care menţin în viaţă acest gen de business-uri (de la restaurante la complexuri turstice şi de la fabrici în regim de lohn la mici întreprinderi de desfacere) fiind suspendate pe termen neprecizat, limitele de rezistenţă ale firmelor sunt – dar mai ales vor fi – testate “în condiţii de stress”. Fireşte, nu doar noi suntem în această situaţie, ci aproape toate economiile lumii. Problema noastră – spre deosebire de alte ţări, care au capitalizat în vremuri bune şi, ca atare, pot întinde mai mult cureaua – e aceea că suntem, practic, cu spatele la zid. Nu avem datoria publică a Italiei, dar nu avem nici producţia (şi nici productivitatea) Italiei. Semănăm cu o familie în care intrările sunt de 7 000 de lei pe lună şi cheltuielile de 6 900 de lei (sau – dacă doriţi – invers). Asta înseamnă că ceea ce punem deoparte (sau datorăm) nu e mult, dar – în vreme de criză – nu putem conta pe acest mărunt venit (nici măcar dacă creditorii – generoşi /cum nu le stă în fire/ – nu ni-l mai cer). Pentru încă o dată suntem la mâna ajutoarelor externe: cele ale Uniunii, cele ale FMI-ului şi care or mai fi. Întrebarea – veche de când cu acordurile FMI şi, apoi, fondurile de (pre)aderare – este unde se vor duce banii ce vor veni pe aceste canale?

E de la sine înţeles că privaţii (care şi-au trimis lucrătorii în “şomaj tehnic”) se vor înscrie în masă pentru a cere subvenţii de “hibernare” pentru firmele lor. Dezavantajul lor este că sunt mulţi şi, ca atare, chiar dacă statul va diminua masiv cheltuielile (cu “curbe de sacrificiu” impuse angajaţilor săi), la un moment dat aceste ajutoare vor fi plafonate la nişte sume mai curând simbolice. Să nu uităm că statul mai trebuie să plătească şi banii (puţini pentru o persoană, mulţi pentru toţi) celor ce – nemaiavând de lucru – stau acasă (dar vor vota la toamnă). Numai că dacă principiul – liberal altminteri – al echilibrării poverii greutăţilor între public şi privat în numele “soclidarităţii” cu partea cea mai productivă a economiei va fi pus în mişcare, nu micul întreprinzător va fi beneficiarul lui privilegiat. Ci exact marile corporaţii şi, în primul rând băncile, care sunt “prea mari ca să cadă” şi care vor clama imediat dezastrul (social înainte de toate) pe care l-ar antrena prăbuşirea lor. Gândiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă – pentru a argumenta această primejdie – băncile ar face cartel şi ar bloca două zile (fix cele de pensii sau de salarii) automatele de bani! În plus, băncile noastre (parcă cu o singură excepţie – sau nici aia n-o mai fi excepţie?) sunt sucursale ale unor mari trusturi bancare din Vest. Drept care, pe lângă ameninţarea internă, vor mai adăuga şi “un avertisment” din partea Comisiei Europene sau “o atenţionare” din partea “organismelor financiare”. Iar d-nii Orban şi Cîţu nu sunt persoanele care să reziste unor asemenea presiuni. Drept care vor apărea pe ecran d-l Isărescu (cu vorbe puţine) şi d-l Vasilescu (cu vorbe multe) ce ne vor explica că trebuie să înţelegem necesitatea sub apăsarea căreia ne aflăm. Şi, în felul acesta, fondurile ce vor veni de la UE pentru asistenţa în vreme de criză, vor servi la (re)capitalizarea băncilor (şi nu neapărat a sucursalelor de aici). E un exemplu de trickle down economy prin care Uniunea dă bani ţărilor periferice, dar acestea nu profită decât de o marjă, pentru că restul se reîntoarce la centru. Greu de spus ce poate fi făcut într-o asemenea situaţie, căci băncile au şi posibilitatea economică şi pe cea politică de a şantaja statul român. Iar statul nu are nici un alianiament de rezistenţă în acest tip de război (care îl depăşeşte). De aceea – după cum ne-am cam obişnuit – criza e mai severă la periferia sistemului european decât în centrul lui. E drept că o scădere cu 10 % a nivelului de viaţă aici crează Europei mai puţine probleme (cu “veste galbene”) decât una cu 1 % în Franţa sau în Olanda.

Băncile fiind scoase din ecuaţie, rămâne de văzut unde se vor duce ajutoarele ce ne rămân. Nu trebuie să fii prea inteligent ca să înţelegi că tot la cei mari şi – mai ales – la cei mari cu conexiuni de partid. Asta e: sunt firme sau corporaţii (informale, căci public nu se prezintă aşa) care “şi-au înaintat pionii” în Parlament (sau chiar în Guvern) şi care – acum – pot, dacă nu dicta, măcar inflexa nişte măsuri în beneficiul propriu. Sau, pe baza conexiunilor din administraţia publică, pot fi primele la “criteriile de eligibilitate” în orice situaţie de ajutor guvernamental. Între altele, o firmă e un paravan de ceaţă: dincolo de un nume anodin (nu toţi îşi spun “FOR US” ca Berezovski), o conducere octogenară şi un acţionariat trecut la secret, nimeni nu va şti unde se duc banii meniţi a sprijini sectorul privat pe vreme de criză. Să nu uităm nici faptul că anul acesta vor fi (dacă dă Domnul) alegeri de tot soiul şi campaniile electorale trebuie subvenţionate cumva. Aşa că – atunci când ne vom dezmetici, nu acum – ne vom trezi în situaţia noastră dintotdeauna: cei ce au vor primi şi mai mult, iar celorlalţi li se va lua (prin diverse impozite “de solidaritate”) şi ce au. În felul acesta banii primiţi nu vor reduce costurile crizei, ci doar vor menţine în viaţă un sistem feudal, de exploatare a majorităţii în folosul unei minorităţi. E aceasta o fatalitate? Putem face şi altceva decât să o contemplăm cu un cinism amar?

Eu cred că da. De pildă putem gândi o lege a responsabilităţii sociale. Responsabilitatea socială are marele avantaj că e ceva foarte la modă în Occident şi – probabil – va crea un adevărat trend al preferinţelor economice în anii ce vin. Despre ce e vorba? O vedem cu toţii: cum apar probleme, marile firme se bulucesc la uşile guvernelor solicitând fonduri de ajutor, credite preferenţiale, scutiri de tot felul, legislaţie “prietenoasă” etc. în schimb, atunci când lucrurile merg bine şi dividendele cresc, nu auzim decât de sumele imense pe care le câştigă preşedinţii-directori generali, de bonusuri şi alte facilităţi ale angajaţilor, de investiţiile (cu peste nouă zerouri) în publicitate sau într-un Jeff Koons pentru hall-ul sediului central al firmei. Sau, şi mai grav, nu auzim de acestea toate decât la răstimpuri, când mai scapă câte un Panama Papers. Şi dacă lucrurile sunt aşa acasă la mama capitalismului, vă daţi seama cum sunt la noi, aici, “la porţile Orientului”. Dacă, încă odată, Apusul are de unde lăsa o cotă de luxurie, în lumea noastră săracă acest mecanism ia forma unei spolieri care – de trei decenii – ne ţine în sărăcie: privatizarea beneficiilor şi naţionalizarea pagubelor. Altfel spus, unii încasează mereu dividende şi alţii plătesc mereu datorii.

O lege a responsabilităţii sociale ar avea menirea de a lega ajutorul pe vreme de criză de implicarea civică a firmelor în timpuri normale. Vei fi ajutat, însă proporţional cu felul în care consimţi să participi la dezvoltarea comună. Ştiu, mai ales cei mari vor striga că ei oricum participă la aceasta, că angajează oameni şi plătesc impozite, drept care everghetismul ar fi o formă suplimentară de taxare. Nu e vorba de aşa ceva: legea doar ar oferi posibilitatea unei asemenea participări şi ar stabili (nelăsând loc de ambiguităţi) cadrele ei. Nu ar obliga pe nimeni să o facă. Dar, în egală măsură, ar semnala clar că nici statul nu e obligat să-i ajute (mai ales în regim prioritar) pe cei care nu au nici o contribuţie la viaţa publică a oraşului în care îşi au sediul. Ca să fiu onest, eu n-am auzit de bănci sau corporaţii care să-şi fi legat numele de un sistem de burse pentru elevi şi/sau studenţi (mai ales pentru cei din mediile defavorizate), de programe de sănătate sau de igienă, de instituţii de cultură, de asistenţă socială ori de agrement puse la dispoziţia tuturor, de sprijinirea – în timp (nu de o donaţie circumstanţială) – a unor proiecte de reabilitare şi valorificare a patrimoniului (inclusiv a celui tipărit). Or, cine are de-a face cu asemenea lucruri ştie cât de binevenit e orice sprijin în aceste domenii. Modalitatea prin care marile firme ar fi prezente în spaţiul social cu iniţiative de acest gen ar putea fi nu doar coomplementară celei de stat, ci uneori pur şi simplu singura cale de a realiza ceva în situaţii care, altminteri, sunt (şi vor rămâne) fără ieşire.

O asemenea lege ar trebui să aibă, de asemenea, ca termen de echilibru, o altă măsură legislativă, vizând impozitarea firmelor (şi posibilitatea acestora de a urmări – cel puţin în parte – traiectul impozitului lor) de aşa manieră ca cestea să poată creşte şi să se poată dezvolta (între altele, pentru a face angajări şi a plăti taxe locale). S-ar evita astfel supraimpozitările de tot soiul şi – mai ales – cele selective, care-i exceptează pe “băieţii deştepţi”, dar lovesc în toţi ceilalţi, creându-le “pârtie” primilor. Şi s-ar ridica, măcar într-o anumită măsură, ceaţa ce învăluie banul pe care-l dau toţi la stat şi care – dincolo de măsuri mediatice şi populiste – curge şi picură mereu prin buzunarele celor care câştigă întotdeauna.

Poate că acum, cât durează criza aceasta, nu vom câştiga foarte mult de pe urma unor asemenea iniţiative legislative, nici noi – ca societate, nici sectorul privat. Însă să nu ne facem iluzii: nu de crize (de tot soiul: economice, naturale, medicale) vom duce lipsă în viitor. S-ar cuveni ca – “pregătindu-ne iarna căruţă” – să punem în mişcare un dispozitiv legal a cărui miză să fie dublă: asigurarea unui real parteneriat public-privat al investiţiilor locale în vremuri normale (menit a-i permite Guvernului să se focalizeze pe marile investiţii – de pildă cele de infrastructură) şi, în egală măsură, legarea firmelor mari de contextul economic, social şi cultural în care îşi duc activitatea. E o modalitate de-a le atenţiona “că fac parte din peisaj”, nu sunt o simplă instalaţie de exploatare care, cum se tulbură apele, se încarcă pe o platformă şi e dusă mai departe. Cred că ar fi ceva foarte util, mai ales dacă intenţionăm să atragem industrii care se vor relocaliza din China în Europa. Căci, la felul cum gândesc occidentalii azi, s-ar putea ca implicarea locală a acestor firme (bineînţeles, în cadru legal, nu la mâna baronilor locali) să fie – pentru ele – mai curând un avantaj decât o povară. China nu a devenit puternică neapărat din “înţelepciunea Preşedintelui Xi”, ci în primul rând din cauza cupidităţii excesive a unor mari trusturi care au văzut în oferta chineză de “reducere a costurilor cu mâna de lucru” o oportunitate de a-şi creşte (uneori exponenţial) beneficiile. Dacă se vor reîntoarce pe bătrânul continent, o vor face – după pandemie – în alte condiţii decât cele în care au plecat. În acest context, responsabilitatea socială ar fi calea de a(-şi) dovedi faptul că “creşterea economică” nu înseamnă doar abstractele graficele de evoluţie a profitului. Şi s-ar putea să înţelegem cu toţii faptul că adevărata economie nu e cea care mizează pe mult şi dintr-o dată (precum în epoca “globalizării neo-liberale” – care de mai bine de un deceniu e tot în criză), ci puţin şi continuu. Iar a pentru a avea parte de un flux continuu al beneficiilor, se cuvine ca firmele să aibă grijă de mediul, de locul şi de oamenii din/de la care le vine profitul. Cred că trecerea de la economia de exploatare (cea care taie lemnul din pădurile noastre şi taxează operaţiunile bancare cu sume mai mari decât în Vest) la o “economie ecologică”, atentă la “dezvoltarea durabilă” a lumii în care funcţionează (nu neapărat din generozitate, cât din interes – căci o lume bine dezvoltată, pe mai multe paliere, e mai rezilientă decât una care trăieşte permanent în pragul catastrofei); această trecere deci, va fi una din marile schimbări ale timpului ce vine.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















2072 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by