Pentru a înţelege problemele şi dilemele cu care se confruntau, în perioada 1974-1975, autorităţilor comuniste de la Bucureşti – în relaţiile lor economice cu Republica Federală Germania – şi ineficienţa sistemului politic şi economic pe care l-au realizat după modelul impus de sovietici, ne-am propus să prezentăm mai multe exemple extrase din documentele existente în fosta arhivă a Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi aflate, în prezent, la Arhivele Naţionale ale României.
Veridicitatea informaţiilor pe care le redăm în continuare nu poate fi pusă la îndoială de către oamenii oneşti şi capabili să înţeleagă faptul că documentele respective nu s-au întocmit pentru publicare, iar analizarea în mod critic, de către istorici, a informaţiilor din conţinutul lor nu a fost un obiectiv declarat şi urmărit de către Nicolae Ceauşescu – protagonistul materialului de faţă.
La 10 aprilie 1974, Nicolae Ceauşescu l-a primit la Bucureşti pe dr. Hans Günther Sohl. Cu acel prilej, preşedintele concernului Tyssen – Reinstahl şi, în acelaşi timp, preşedinte al Uniunii Federale vest-germane a Industriei a declarat, printre altele, faptul că „în R.F. Germania avem 2,6 milioane de muncitori străini şi pentru a depăşi această încordare a pieţei de forţă de muncă trebuie să investim în afară”.
Întâlnirea respectivă era importantă pentru proaspătul preşedinte al României deoarece, la începutul anilor ’70, concernul Tyssen – Reinstahl a fost implicat direct în construirea laminorului la rece de la Combinatul siderurgic de la Galaţi şi, în perioada 1971-1972, a trimis în România 70 de specialişti pentru a lucra, timp de un an de zile, la montarea şi darea în exploatare a laminorului respectiv.
Un an mai târziu, mai precis la 25 iunie 1975, Nicolae Ceauşescu l-a primit la Bucureşti şi a discutat cu Martin Bangemann, secretar general al Partidului Liber-Democrat din R.F. Germania (aflat la guvernare, într-o coaliţie cu Partidul Social-Democrat). Preşedintele României a menţionat atunci faptul că erau două căi pentru rezolvarea problemelor economice dintre cele două state, generate de soldul pasiv mare pe care România îl avea faţă de Republica Federală Germania: „una, să reducem importul din R.F.G. şi atunci să ajungem la un echilibru; a doua, să obţinem contingente sporite pentru a echilibra această balanţă. Noi preferăm a doua cale, mai cu seamă că sunt produse tradiţionale, pentru care în trecut R.F.G. făcea totul ca să le ia din România şi pentru care acum sunt limitări foarte serioase. [...] Noi dorim să obţinem ceva credite [din R.F.G.], însă nu pentru debalanţă, ci pentru realizarea unor obiective economice industriale, iar debalanţa s-o echilibrăm prin creşterea exportului românesc”.
Martin Bangemann a acceptat, în principiu, ideea de a se analiza nivelul exporturilor de produse româneşti care erau afectate de limitele cantitative impuse de autorităţile vest-germane – aproximativ o treime din exportul total al României în acea ţară. Oaspetele german nu a precizat în acel moment sensul în care urmau să fie modificate acele limite, deoarece era de aşteptat o reacţie din partea producătorilor vest-germani, aflaţi într-o concurenţă directă cu firmele care aduceau diverse produse româneşti pe acea piaţă. Secretarul general al Partidului Liber-Democrat din R.F. Germania avea în vedere şi problemele apărute în perioada 1971-1974 în industria textilă vest-germană, reducerea cu 15% a producţiei interne şi, drept urmare, concedierea unui număr mare de muncitori. Totodată, Martin Bangemann a insistat pentru o mărire a volumului de produse româneşti care nu erau afectate de nivelul contingentelor stabilite şi care puteau să fie comercializate fără limite pe piaţa vest-germană.
Nicolae Ceauşescu a răspuns imediat la ideea generală formulată de oaspetele său: „Ştiţi că va fi greu să vindem televizoare în R.F.G., pentru că acum şi în R.F.G. există multe televizoare. Aici nu avem contingente, însă nu cu acestea vom putea să echilibrăm balanţa. Aceste contingente nu sunt la produsele acestea pentru care însăşi R.F.G. este un exportator foarte mare şi, fără să fie contingente, actualmente în R.F.G. există o reţinere la importul acestor produse”. Concret, liderul comunist român dorea să fie exportate, mai curând, câteva zeci de mii de tone de carne pe piaţa vest-germană. În paralel, ministrul Agriculturii din R.F.G. insistase, în cadrul şedinţelor Comunităţii Economice Europene, pentru liberalizarea importurilor de carne din România – însă nu a fost obţinut succesul scontat de autorităţile politice de la Bonn şi de la Bucureşti.
Totodată, Nicolae Ceauşescu a precizat interlocutorului său faptul că plângerile unor cetăţeni vest-germani privind posibilităţile limitate de a cumpăra anumite alimente româneşti, atunci când vizitau România, erau neîntemeiate. Acele restricţii se aplicau pentru toţi cetăţenii străini şi nu exista nici o discriminare faţă de cei vest-germani. „Dar să ştiţi că la noi – spunea liderul comunist român – nu sunt mulţi cei care vin din R.F.G., ci vin alţii, care sunt vecini cu noi. Vin atât de mulţi cetăţeni la rude – noi trebuie să ţinem seama că vin sute de mii – iar acest lucru ne creează probleme. De exemplu, noi a trebuit să interzicem să se scoată din ţară cantităţi mai mari de salam, şuncă etc. Acestea nu se pot scoate decât în cantităţi limitate, ţinând seama că la noi preţurile sunt mai mici decât la vecinii noştri. Am limitat aceste cantităţi la câteva sute de grame, ceea ce este normal. În rest, dacă vor să cumpere mai mult, trebuie să plătească în dolari. Adică sunt unele măsuri care au fost impuse de situaţia care s-a creat datorită inflaţiei. Noi trebuie să menţinem un nivel de preţuri stabil şi atunci trebuie să găsim alte soluţii pentru a putea să ne descurcăm în situaţia care s-a creat. [...] Vreau să vă spun foarte deschis că nu ne gândim acum să revenim asupra acestor probleme. Când se va ajunge la o anumită stabilitate economică şi se va evita inflaţia, vom vedea ce o să facem. Până atunci suntem obligaţi să menţinem măsurile acestea, tocmai legat de sistemul nostru de preţuri (subl.n.)”.
Practic, autorităţile comuniste de la Bucureşti nu erau capabile în acel moment – iar în anii ’80 a fost şi mai dificil – să asigure livrarea unor produse alimentare în cantităţile solicitate de către cetăţenii care locuiau permanent sau temporar (în cazul străinilor) pe teritoriul României, iar preţurile alimentelor erau subevaluate pentru a nu apare mişcări sociale împotriva regimului comunist, în opinia noastră – aşa cum s-a întâmplat în Polonia, în vara anului 1980. Şi situaţia nu se oprea la acel stadiu. „Nu ştiu – spunea Nicolae Ceauşescu la 25 iunie 1973 – cât se plăteşte pentru o noapte la un hotel de clasa a II-a în R.F.G., dar mi se pare că, în orice caz, preţurile încep de la 15-20 dolari. (Martin Bangemann: 40 de mărci). Asta înseamnă cam 18 dolari. La noi este sub 10 dolari. Aşa că sunt totuşi nişte diferenţe (subl.n.)”.
Nota bene! Din citatul anterior rezultă şi o altă concluzie, mai puţin obişnuită. În cuvântările lui Nicolae Ceauşescu, pe care le-am citit în anii ’80, în diferite ziare şi cărţi publicate în România, nu am găsit niciodată cuvântul „inflaţie” – cu referire la situaţia preţurilor din ţară. Cu toate acestea, fenomenul economic respectiv exista şi autorităţile comuniste de la Bucureşti încercau să îl ţină sub control prin două măsuri combinate: prima, restricţionarea accesului populaţiei la produsele alimentare de bază şi la bunurile de larg consum prin raţionalizarea celor dintâi (emiterea de cartele în scopul limitării consumului) şi nelivrarea pe piaţa internă a unor cantităţi de bunuri care să satisfacă în întregime cererea existentă. A doua măsură a vizat devalorizarea conştientă a monedei naţionale a României în cursul negocierilor comerciale, astfel încât produsele româneşti să fie acceptate totuşi pe diferite pieţe externe.
De exemplu, începând de la 1 noiembrie 1984, cursul comercial al monedei naţionale a fost de 17,5 lei/$, iar cel necomercial de 12,5 lei/$. Din păcate pentru statul român, vânzările propriu-zise ale unor produse în străinătate s-au efectuat şi printr-o devalorizare a acestora, astfel:
- autocamioane militare DAC 444 T, cu o capacitate de transport de 4 tone şi care erau echipate cu motoare de 154 CP: în anul 1986 au fost exportate cu un preţ de 8980 $/buc. şi un curs de revenire de 21,25 lei/$;
- autocamioane DAC 6135 N, cu o capacitate de transport de 6 tone şi care erau echipate cu motoare de 135 CP: în anul 1988 au fost exportate cu un preţ de 4890 $/buc. şi un curs de revenire de 29,47 lei/$;
- autocamioane R 19.256 DF/DFS, cu o capacitate de transport de 14 tone şi care erau echipate cu motoare de 256 CP: în anul 1988 au fost exportate cu un preţ de 17.863 $/buc. şi un curs de revenire de 23,29 lei/$;
- autoturisme Dacia 1310 şi 1410: în anul 1985 au fost exportate cu un preţ de 1900 $/buc. şi un curs de revenire de 34,82 lei/$; în anul 1986 au fost exportate cu un preţ de 1950 $/buc. şi un curs de revenire de 34,32 lei/$; în anul 1987 au fost exportate cu un preţ de 2261 $/buc. şi un curs de revenire de 29,35 lei/$; în anul 1988 au fost exportate cu un preţ de 2364 $/buc. şi un curs de revenire de 25,86 lei/$;
- autoturisme Dacia camionetă: în anul 1985 au fost exportate cu un preţ de 2006 $/buc. şi un curs de revenire de 35,90 lei/$; în anul 1986 au fost exportate cu un preţ de 2040 $/buc. şi un curs de revenire de 36,52 lei/$; în anul 1987 au fost exportate cu un preţ de 2116 $/buc. şi un curs de revenire de 34,43 lei/$; în anul 1988 au fost exportate cu un preţ de 2760 $/buc. şi un curs de revenire de 24,91 lei/$;
- autoturisme Dacia 1410 Break: în anul 1985 au fost exportate cu un preţ de 2016 $/buc. şi un curs de revenire de 34,82 lei/$; în anul 1986 au fost exportate cu un preţ de 2020 $/buc. şi un curs de revenire de 30,98 lei/$; în anul 1987 au fost exportate cu un preţ de 2628 $/buc. şi un curs de revenire de 26,70 lei/$; în anul 1988 au fost exportate cu un preţ de 2604 $/buc. şi un curs de revenire de 24,61 lei/$;
- produse militare (inclusiv tunuri antiaeriene cal. 30 mm şi muniţie pentru acestea) în valoare de 26.589.442 $, care urmau să fie livrate în Mauritania cu un curs de revenire de 17,75 lei/$. Contractul respectiv a fost convenit la 17 mai 1989 şi urma să intre în vigoare după semnarea de către cele două părţi a acordului prin care România primea, în schimb, peşte oceanic şi 2 milioane de dolari (cash).
Se poate observa faptul că era rentabil să fie vândute produse speciale româneşti în străinătate, însă şi aceste tranzacţii aveau aspecte negative: primirea de mărfuri, în locul valutei, iar în cazul pieselor de artilerie antiaeriană cal. 30 mm şi a muniţiei pentru acestea, cursul de revenire a fost de 23,44 lei/$ deoarece „acest tun este greu vandabil, fiind livrat la export până în prezent unui singur partener, cu un curs de revenire mai slab”.
Revenind la întâlnire de la Bucureşti din 25 iunie 1975, Nicolae Ceauşescu a abordat o altă chestiune importantă în relaţiile româno – vest-germane, fără să primească un răspuns din partea oaspetelui său: „A doua problemă economică mare, care ar trebui să-şi găsească totuşi o soluţionare este aceea a despăgubirilor din timpul războiului, asupra căreia în principiu s-a căzut de acord de 5 ani, dar, în practică, nu s-a soluţionat nimic.
Este numai de subliniat că chiar Partidul Creştin Democrat (corect: Uniunea Creştin Democrată – nota P. Opriş) a declarat că el nu se va opune soluţionării acestei probleme, deci nu se poate spune că se va întâmpina o rezistenţă din partea opoziţiei. Nu este o problemă prea complicată, dar eu o ridic având în vedere că urmează să vină în România dl. [Hans-Dietrich] Gensher, ministrul de Externe, care este şi preşedintele partidului dumneavoastră”.
Intervenţia respectivă avea loc în contextul în care autorităţile vest-germane şi cele poloneze discutau despre despăgubirile de război care se cuveneau Poloniei după încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale. Un acord în acest sens s-a încheiat în iulie 1975, la câteva săptămâni după întâlnirea de la Bucureşti dintre Nicolae Ceauşescu şi Martin Bangemann. Partea germană a acceptat atunci să acorde un credit financiar Poloniei, în valoare totală de 1 miliard de mărci şi cu o dobândă de 2,5%, în loc de despăgubiri de război. În acelaşi timp, guvernul de la Bonn a aprobat achitarea, în perioada 1976-1978, a unei sume forfetare de 1,3 miliarde de mărci pentru a stinge toate litigiile privind pensiile cuvenite cetăţenilor polonezi (în special, ale celor de origine germană rămaşi în Polonia) care au fost afectaţi de schimbările teritoriale survenite după încheierea celui de-al doilea război mondial.
Revenind la chestiunea dezvoltării relaţiilor dintre cele două state, Nicolae Ceauşescu a insistat, în cadrul întâlnirii cu Martin Bangemann, pentru ca autorităţile vest-germane să acorde României credite cu dobânzi mai reduse decât cele care existau pe piaţa liberă, în scopul construirii unor obiective economice în ţară. Liderul comunist român a precizat, ca exemplu, canalul Dunăre – Marea Neagră (lucrările la acesta urmau să reînceapă în acel an). Cooperarea cu companiile vest-germane care vindeau României utilaje şi tehnologii, pe bază de credit, era benefică pentru autorităţile comuniste de la Bucureşti (aşa cum a fost în cazul implicării concernului Tyssen – Reinstahl în dezvoltarea Combinatului siderurgic de la Galaţi), însă era considerată insuficientă de Nicolae Ceauşescu.
Deoarece autorităţile de la Varşovia urmau să primească din R.F.G. credite financiare cu o dobândă mică, rambursabile în 25 de ani, şi o sumă forfetară pentru stingerea litigiilor dintre cele două state, liderul comunist de la Bucureşti considera, probabil, că poate şi el să obţină nişte credite substanţiale cu o dobândă mai mică de la guvernul vest-german, pentru dezvoltarea economiei româneşti conform viselor sale. În acest scop, Nicolae Ceauşescu menţiona mereu statutul României de ţară în curs de dezvoltare, recunoscut de către autorităţile occidentale, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.
Ambiţiile preşedintelui României depăşeau posibilităţile normale de cooperare economică româno – vest-germane şi, atunci când apăreau oportunităţi de afaceri la diferite ministere, Nicolae Ceauşescu reacţiona necontrolat, ca un jucător de poker care dorea să dea marea lovitură şi nu se uita la câştigurile mici. Un exemplu elocvent în acest sens îl relatăm în continuare.
La şedinţa din 26 septembrie 1974 a Comisiei de partid şi de stat pentru dezvoltarea cooperării economice a României cu alte ţări, Ion Cosma a precizat în faţa lui Nicolae Ceauşescu, astfel: „Toate produsele pe care le facem sunt cu nămolul de la Balta Albă. Din cauza apelor freatice, concentraţia de nămol a scăzut la Amara. Noi folosim [materie primă extrasă] din Balta Albă şi Lacul Sărat”. Produsele medicale pentru tratarea reumatismului (în special) şi cele cosmetice, la care s-a referit ministrul Turismului, erau din marca „PellAmar” – patentată în anul 1971 de dr. Ştefan Ionescu-Călineşti.
0
0
