Pentru Vic, de ziua ei
Îmi povestea un prieten că, pe la 16 ani, avea următoarea teorie asupra fericirii: pentru a fi fericit, omul trebuie să fie ocupat, dar dacă omul e ocupat, nu mai are timp să fie fericit.
Tehnic vorbind, avea dreptate. Când ești surmenat, ți-e imposibil să nu evacuezi din minte ideea că ai putea fi fericit tocmai pentru că ești surmenat.
Ținem la fericire și pentru că suntem incapabili să locuim în centrul ei. Să-ți dorești să locuiești la sursa fericirii nu e doar o impietate, ci și o imprudență. Cine face diverse lucruri în speranța că va auzi astfel mai des despre fericire, nu poate deveni fericit. Partea chinuitoare, deci, e că fericirea vine hoțește și adesea neînsoțită de ghiftuiala bucuriei. La prima declarație de fericire, fericirea se resoarbe în haosul angoasei. Fericirea nici n-ar trebui să aibă fideli declarați…
Fericirea, aidoma libertății, trebuie privită simultan de aproape și de departe. Ea are o parte care ține de perspectivă (mobilizează ceea ce nu ți-e imediat accesibil) și o altă parte care ține de raportul său cu concretul, de rezistența sa la impact, la circumstanțe. Altfel, cum spuneam mai sus, pariul cu fericirea, ca orice alt mare pariu sufletesc, se pierde ușor. Pierdut, orice mare pariu sufletesc conduce la o formă sau alta de alienare.
Fericirea — privită dinspre ce nu trebuie — devine ea însăși o formă de alienare. Alienarea îți poate veni de oriunde, de peste tot. A te ține ocupat e doar un caz particular de alienare; un alt caz particular de alienare e acelade a te ține ne-ocupat etc. etc.
Asta înseamnă că fericirea nu-și este sieși origine, ea decurge — uneori firesc, alteori prin ricoșeu — din procesul (re)găsirii unei surse de bine. Aici am vrut s-ajung. Există într-adevăr surse de bine a căror (re)găsire face sufletul să șiroiască de fericire!
Fericirea decurge din niștevalori trăite. Într-o valoare trăită regăsești totdeauna mai mult decât ai fi vreodată capabil să născocești.
Să scrii, să pictezi, să compui, să trudești din greu poate fi o valoare trăită. A fi ocupat, deci, nu ține obligatoriu de robie, de nevroză sau de alienare. Poate să țină și de rânduiala fericirii. Cunoștința mea, la 16 ani, avea într-adevăr intuiții corecte.
Dar oamenii? Cum rămâne cu oamenii? Poți întreține relații cu ceilalți fără să te rușinezi de faptul că, în sinea ta, le pretinzi să te facă fericit?
În primul rând, când ai raporturi strânse cu cineva, nu mai e loc de sfială. Acel om poate, astfel, deveni el însuși o valoare trăită.
A-l trăi pe celălalt ca valoare înseamnă să-i porți, obligatoriu, de grijă. Să-l recunoști spontan — așa cum te recunoști pe tine însuți — ca obiect al grijii. Tot așa cum omul nu izbutește să se neglijeze pe sine, n-ar trebui să-l scape din vedere nici pe cel de la care pretinde fericirea. Nu orice grijă e adecvată, dar orice grijă e obligatorie.
În orice relație cât de cât serioasă există un stadiu incipient în care omul învață efectiv să-l trăiască pe celălalt ca valoare purtându-i de grijă. Nu e ceva ce vine de la sine. Tot atunci începe omul să-și pună, temător, problema propriei autonomii.
Grija față de altul e sechestrantă. Îți pierzi în primul rând autonomia emoțională, dar există și alte forme mai concrete și mai meschine de “pierdere”: pierzi timp, bani, spațiu.
A fi de folos cuiva îți consumă într-adevăr o mare parte din resurse, deci va trebui să înveți să armonizezi necesitatea grijii cu posibilitățile concrete ale relației respective. Ce are mai curajos o relație e chiar armonizarea dintre administrarea cotidiană și misterul iubirii. În lipsa acestei armonizări devii doar ocupat cu celălalt, nicidecum fericit.
Ce spun aici am mai tot spus prin alte texte: raportul strâns cu cineva presupune un angajament lucid. Iubirea sfârșește prin a fi o chestie de voință, mai degrabă decât de dorință. Astăzi aș defini angajamentul raportându-l exclusiv la termenii discutați mai sus, anume grija și pierderea autonomiei. L-aș defini așa: o încercare sistematică de a nu ocoli obstacolul uman.
Da, ați citit bine. Îi spun omului apropiat obstacol de neocolit. Susțin că tratându-l ca pe un obstacol de neocolit îi aduc, de fapt, un omagiu.
Ar fi de un orgoliu absolut delirant să-mi imaginez că un celălalt real ia vreo secundă în calcul posibilitatea de a mi se supune. Celălalt, omul pe care am ajuns să-l trăiesc ca pe o valoare, nu mi se supune, ci mi se opune. Iar eu mă opun lui. Ne suntem reciproc obstacol, un obstacol pe care amândoi ne angajăm să nu-l ocolim. Dacă n-ai ajuns să simți în celălalt un obstacol, înseamnă că n-ai iubit destul. Să nu ne facem iluzii: omul “lasă de la el” — indulgent, submisiv, idolatru — doar dacă nu și-a pus deloc problema întâlnirii reale cu cel pe care pretinde că-l iubește.
Grija, așadar, e consecința cea mai liniștitoare a raporturilor strânse cu celălalt. Faptul că ai grijă de cineva și că cineva are grijă de tine nu are cum să nu te miște profund.
Desigur că raporturile strânse cu cineva nu se reduc la grijă. Mai devreme sau mai târziu, apare suferința. Când ești implicat într-o relație până în străfundurile sufletului, suferința nu mai e nici ea facultativă. Însă nimic mai prostesc decât să intri într-o relație cu gândul că ți se pregătesc niște suferințe atroce. Pe de altă parte, nimic mai cumplit decât iluzia că o relație autentică te-ar ține departe de suferință. Nici suferința, vedem bine, nu-și este sieși temei.
Tot ce i se cere, de fapt, omului care îl trăiește pe celălalt ca pe o valoare, e să se învoiască să sufere. Să lase suferința să treacă prin el, prin corp, prin minte, prin firele de păr. Adesea ceea ce nu e decantat prin suferință e condamnat să piară.
Trebuie, deci, să te învoiești să suferi, să te învoiești să fii schimbat prin suferință. Să lași schimbarea să te schimbe, ca să nu te mutileze.
Purtând cuiva de grijă și suferind pentru cineva capeți, treptat, o facultate sufletească nouă: nu-ți mai vine greu să-i accepți ajutorul. Starea de neajutorare nu te mai umple de groază. Te lași ajutat firesc, părăsind, fie și sporadic, logica negoțului. Aș asemăna această stare cu o sfârșeală plăcută. A te lasa ajutat e ca și cum te-ai lăsa să luneci în așternuturi curate, răcoroase, când ești cuprins de oboseală.
E foarte posibil, de fapt, să fim capabili să purtăm de grijă doar atunci când suntem și gata să acceptăm grija cuiva. Numai că lăsându-te ajutat pierzi încă și mai multă autonomie.
În cazul în care omul pe care te sprijini e chiar omul pe care-l trăiești ca valoare, te simți deodată cuprins de o neputință înfiorată. Nu e, deci, un “simplu” sentiment al neputinței, ci o breșă de un fel aparte — un mic orificiu prin care tragi cu ochiul la cea mai vastă formă de libertate: recunoștința care traversează vidul, necesitatea, haosul și vede până hăt, departe. Concret vorbind, cele de mai sus ți se dau într-un ghem de senzații: un pic de anticipare a înfrângerii, un pic de egoism, un pic de alint, un pic de recunoștință, un pic de fatalism.
Avem, așadar următoarele elemente: suferința, pierderea autonomiei, grija primită, grija oferită, reglajul permanent ai termenilor “realității administrative” a relației, avem de asemenea cuprinderea optimistă a ansamblului și, de aici, anticiparea unui bine relațional încă și mai mare. Dacă toate cele înșiruite — meschin — mai sus coexistă cu conștiința faptului că nu ți se cuvine nimic din cele pe care, iată, le primești, te afli probabil “într-o situație privilegiată”: situația care-ți permite să-l trăiești pe celălalt ca pe o valoare.
Mi se pare că fericirea devine astfel legitim-miraculoasă, cu atât mai mult cu cât ea emerge dintr-un ocean de angoasă.
Postludiu
Mi se pare că femeia are cele mai multe resurse — vitale — de autenticitate. Și cele mai multe motive — sociale — să nu și le folosească niciodată. E o dramă aici, nu doar o dramă intimă sau civilă sau politică, ci una de proporții, una ecosistemică.
Dintr-o așa dramă, ea singură, prin puținele-i puteri pervertite și multele-i pretenții pe care-a ajuns să le aibă, numai poate ieși. Mintea ar duce-o, firește, dar nu de minte duce ea lipsă, ci de motive să și-o folosească gândindu-și toate gândurile — propriile ei gânduri — până la capăt.
Un gând propriu dacă și-ar duce azi femeia până la capăt, i s-ar înmuia genunchii și s-ar întinde numaidecât pe pământ.
Dacă e slabă, ar muri; ar muri fiindcă n-ar mai găsi cale de ieșire. Puține femei moderne mai reușesc să supraviețuiască propriilor pretenții.
