„Starea de urgență trebuie să fie limitată la un scop precis și la un anumit interval de timp”, a declarat Ingibjörg Sólrún Gísladóttir, directorul Biroului pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului din cadrul OSCE cu câteva ore înainte de votul de luni, 30 martie, din Parlamentul Ungariei referitor la Coronavirus Protection Act.
Directorul ODIHR/OSCE a atras atenția că toate cele 57 de state membre OSCE trebuie să mențină exigențele democratice și ale domniei legii chiar și pe durata stării de urgență. Acest lucru înseamnă ca intervențiile legislative ale guvernelor trebuie să fie supuse controlului parlamentar.
Ce s-a întâmplat în Ungaria?
Parlamentul Ungariei a trecut cu 138 de voturi pentru, respectiv 53 împotrivă, Coronavirus Prevention Act, lege care oferă Guvernului puteri discreționare pe o perioadă nelimitată în ciuda faptului că este deja în vigoare starea de urgență din 11 martie, cu obligația de a fi reînnoită în Parlament la fiecare 15 zile. Conform Constituției Ungariei, guvernul poate declara stare de urgență cu valabilitate de 15 zile (pentru comparație, în România termenul este de 30 de zile) care pot fi extinsă ca interval de aplicare cu votul majorității simple a parlamentarilor. Votul din Parlamentul unicameral oferă Guvernului condus de Viktor Orban puterea de a conduce prin decrete pentru o perioadă nedefinită de timp sau până când Parlamentul se întrunește pentru a revoca starea de urgență.
De asemenea, Guvernul poate suspenda aplicarea unor legi printr-un simplu decret, sunt amânate sine die toate alegerile locale sau naționale, precum și referendumurile și sunt înăsprite pedepsele penale cu închisoarea atât pentru cei care obstrucționează efortul autorităților de a împiedica răspândirea COVID-19, cât și pentru oricine difuzează ceea ce Guvernul consideră a fi știri false.
Ce este starea de urgență din punct de vedere politic?
Statul modern a rezultat din disoluția unor juridicții medievale plurale (bresle, biserici, domenii feudale etc.) și s-a fondat atât prin puterea militară, cât mai ales prin birocrație. Ulterior s-a liberalizat consolidându-și dimensiunea de rule of law, a separat puterile politice și s-a constituționalizat. Trecerea de la monarhiile absolutiste la cele constituționale sau chiar la forme de guvernământ incipient republicane s-a făcut prin neutralizarea treptată a șefului statului, care în multe cazuri a păstrat doar atribute ale suveranității, iar în altele a păstrat puterea executivă.
Acest stat a cărui coloană vertebrală o reprezintă neutralitatea politică și care se constituționalizează începând cu sfărșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea și-a asumat separații în diferite zone și cu diferite intensități: separă guvernul de popor, religia, arta, cultura și știința de politică, statul de societate și se fundamentează pe ipoteza (conformă cu trendul epocii - nașterea și explozia numărului de partide politice) că în cele mai multe legislaturi parlamentare vei avea majorități de coaliție. Pe măsură ce regimurile liberale se democratizează și devin centrate pe Parlament, ca organism reprezentantiv al poporului, șeful statului, fie el monarh sau președinte, rămâne cu atribute ale suveranității, deși nu mai poate fi considerat suveran.
Această poziție monarhică aflată simultan atât în centrul, dar și la periferia regimului politic, îi conferă președintelui de republică modernă atributul de putere neutră și intermediară (pouvoir neutre, Benjamin Constant), putere plasată nu deasupra puterilor constituționale, ci într-o parte, separat de acestea și având competențe specifice. De aici rezultă competențele sale de mediator între stat și societate, respectiv între puterile statului. Fiind mediator între puterile statului, logica elementară ne spune că nu poate fi parte din acestea.
În constituțiile continentale liberale de secol XIX, regăsim deja principii preluate și în cele actuale (postbelice și postcomuniste): reprezentarea poporului aparține exclusiv Parlamentului, de voința acestuia depinde Guvernul, iar șefului statului (nota bene: expresia este total absentă din legislația românească actuală) sau mai corect spus Președintele republicii are competențe care-l leagă fie de Parlament (votarea stării de urgență sau a tratatelor internaționale semnate abia ulterior de Președinte), fie de Guvern (prin contrasemnăturile miniștrilor sau/și a prim-ministrului). Astfel, Președintele republicii, întocmai unui rege secularizat, golit de legitimitatea de drept divin, domnește, dar nu guvernează.
Guvernarea este adevăratul centru al puterii în orice democrație și se construiește pe un aparat birocratic consistent, profesionalizat, neutru din punct de vedere politic, iar politicienii cu ambiții și proiecte mari tintesc mai degrabă poziția de prim-ministru/cancelar decât pe cea de președinte.
Președintele ca pouvoir neutre, ales în mod democratic direct de către popor, joacă un rol care nu poate fi asumat de Parlament. Independența acestuia față de Parlament și în egală măsură alegerea acestuia direct de către popor sunt consecințe ale detașării acestuia față de interesele particulare ale unei majorități parlamentare, motiv pentru care nu poate fi simultan cu exercitarea funcției nici membru al Parlamentului și nici membru de partid politic. Atunci când Parlamentul forțează Constituția în numele maximizării drepturilor și libertăților sau pentru politici publice populiste, Președintele, ca autoritate mediatoare, este cel care o apără și trimite legea la Curtea Constituțională. Această putere neutră nu se află în competiție cu celelalte puteri și tocmai de aceea devine activă doar în situații de urgență sau război.
Carl Schmitt înțelege funcția prezidențială ca reprezentând unitatea voinței politice a poporului suveran, motiv pentru care Președintele poate sări peste Parlament și apela direct la popor convocând consultări populare și unind voința populară într-o singură ipostază. Președintele republicii are rolul de a crea consens politic în orizontul rațiunii de stat și apărării democrației. Trebuie să fie nepartizan, arbitru neutru, mediator și moderator, dar să se și abțină de la a decide. Președintele ca reprezentant al unității naționale a statului este în fapt opusul Parlamentului ca reprezentant al poporului.
În varianta în care Președintele este ales de către Parlament, deci în fapt de către o majoritate parlamentară, precum în Italia sau Ungaria, Președintele este fie extrem de loial partidului dominant, fie inexistent ca reacție la ceea ce se întâmplă în Parlament. Este o anexă ceremonială a Parlamentului, golit de capacitatea reală de a fi arbitru, dar și de puterea de a acționa altfel decât voința majorității parlamentare.
În cazul stării de urgență, Președintele are rolul de a asuma simultan toate calitățile și atributele conferite de Constituție și poate decreta, inițial singur, apoi cu acceptul Parlamentului, un anumit interval de timp în care decizia politică necesită reacție rapidă și nu poate fi supusă dezbaterii parlamentare, ci unei singure autorități. Acea autoritate care este cât mai puțin atinsă de orgolii și partizanat politic este Președintele. Cu ochii pe rațiunea de stat, prin decretarea stării de urgență, Președintele are autoritatea de a pune interesele statului deasupra interesului poporului (care din diferite motive nu accepta spre exemplu să stea în auto-izolare) și asumă puterea executivă, cu titlu de excepție, pentru a restaura ordinea și siguranța publică. Statul își turează motoarele la maxim pentru a produce ordine și securitate publică și lasă pe plan secund, fără însă să uite de ele, drepturile și libertățile cetățenești.
Corporatizarea democrației în Ungaria
România poate fi socotită o democrație la granița fină dintre semiparlamentarism și semiprezidențialim, având deopotrivă un Președinte ales direct de către popor pe un mandat care nu se suprapune ca durată peste cel al Parlamentului, dar care în același timp nu are în realitate puteri executive. Competiția de putere dintre Parlament, Președinte și Guvern face ca deciziile politice radicale să nu ajungă să fie implementare. Acest lucru este un câștig pentru democrație în ciuda faptul că regimul politic românesc n-a fost constituționalizat cu cele mai bune intenții democratice, ci mai degrabă pentru a armoniza lupta pentru putere dusă de diferiți actori politici influenți. Ungaria, în schimb, pare în mod formal o democrație parlamentară, dar în care Parlamentul unicameral este dominat de guvern, iar Președintele o simplă anexă la butoniera Parlamentului.
Regimul politic din Ungaria nu este doar unul cu tendințe autoritariste și iliberal. Dimensiunile iliberală și populistă denunțate de opozanții politici sau intelectualii potrivnici lui Viktor Orban nu redau fidel tabloul politic din țara vecină. Este mai degrabă un regim care se recorporatizează cu ochii către nostalgiile Ungariei medievale, prin fidelizarea birocrației de stat care nu este gândită ca un corp profesionalizat ca în Occident și a cărui unitate și uniformitate juridică ar trebui să reprezinte o contrapondere la politica de partid, ci drept un corp militar compus de loiali ai prim-ministrului.
Cercetările recente ale profesorului Jan-Hinrik Meyer-Sahling de la Universitatea din Nottingham făcute pe cariera a 153 de secretari de stat maghiari în perioada 2010-2020 indică faptul că demnitatea de secretar de stat devine pe măsură ce trece timpul o răsplată pentru loialitatea față de Viktor Orban și un mod prin care premierul maghiar reușește să înțepenească decizia politică în forma gândită de el. Mișcarea secretarilor de stat în aparatul public seamănă cu cea practicată de regimul comunist în țara noastră.
Ca într-o corporație socială de sine stătătoare, aceștia migrează pe poziții quasi-similare: dacă în anii 2010-2013, secretarii de stat erau recrutați, așa cum este democratic, dintre politicieni, spre la finele intervalului 2010-2020, aceștia sunt mutați pe poziții quasi-similare și uneori retrogadați pe poziții birocratice unde servesc intereselor partidului.
Astăzi, pare că regimul medieval maghiar se recompune în sensul recorporatizării deciziei, fundamentându-se pe corporația de public officials loiali lui Viktor Orban, corporație care nu mai separă politica de administrație, respectiv demnitarii de funcționari, așa cum o impune democrația liberală. Brațele corporatismului de stat maghiar ajung până în țara noastră, unde investițiile masive ale Guvernului maghiar în zona culturală, sportivă și mai ales religioasă au rolul de a recreea simbolic, dincolo de granițele consemnate de comunitatea internațională, Ungaria medievală.
Dacă adăugăm acestor elemente și altele semnalate de presa internațională, precum quasi-monopolizarea presei, apropierea diplomatică și economică de Rusia, controlul informal asupra capitalului privat, depărtarea de valorile și standardele Uniunii Europene și altele, puetem suspecta că sensul corporatismului de stat practicat în Ungaria are și o importantă dimensiune pragmatică, anume asigurarea unei mase captive de votanți pentru Fidesz.
La acest moment, alături de un Parlament unicameral, prin definiție slab față de un Parlament bicameral, și de un președinte anexă, Viktor Orban pare să nu aibă probleme de conștiință democratică în a cere și a obține puteri nelimitate pe timp nelimitat.
În vreme ce în țara noastră relațiile de putere sunt în permanență negociate, chiar dacă nu întotdeauna în beneficiul cetățenilor, regimul politic românesc, mlăștinos și oligarhic cum îl știm, rămâne în esență unul deschis și susceptibil la a construi democratic pe mai departe, Ungaria devine un regim politic din ce în ce mai închis, care pare să nu mai aibă opozanți foarte puternici în interior. Într-un moment în care toate regimurile democratice cântăresc cât mai minuțios sacrificarea de drepturi și libertăți în balanță cu creșterea temporară a puterii despotice a statului, în Ungaria unica soluție pentru ca regimul politic să nu alunece iremediabil către anularea democrației este doar presiunea comunității internaționale.
N.Red: Cătălin Raiu este teolog și politolog, cadru didactic la Facultatea de Administrație și Afaceri a Universității din București și membru al panelului de experți pe libertate religioasă la OSCE.
2
6
