Nu-i grozav să stai cu zilele închis în casă. Nici măcar când ești răcit, îți curge nasul și te doare gâtul. Cu atât mai puțin când n-ai nici pe dracu’.
Ne răzbunăm și noi, care cum putem. Unii se apucă cu râvnă să-și facă ordine prin casă: prin pod, prin sertarele cu capete de sfoară sau cu fotografii uitate, prin pivnița cu cutii goale sortate după mărime, că nu se știe niciodată. Alții își freacă mâinile, fiindcă, iată, a venit momentul să-și ducă la bun sfârșit proiectele veșnic amânate – plata online a unor facturi restante, încheierea unei teze de doctorat, lucruri de genul ăsta – dar rămân, cel mai adesea, cu ochii pironiți în fereastră. Alții frisonează pe net, pe Facebook, pe Twitter, pe WhatsApp, pe ce-o fi, chiar cu riscul de a deveni mai sociabili decât au fost vreodată. Alții se dedică serios și aplicat muncii în fața ecranului, singuri sau în tovărășie, nici nu mai contează. Bref, ne reinventăm, care cum putem, care cum ne trage ața, care cum ne e felul. Și asta, de regulă, doare.
Pentru intelectuali, printre care mă prenumăr, coronavirusul e și blestem, și mană cerească. Blestem, pentru că ajunge să ne priveze de ceea ce intelectualul pur-sânge iubește mai mult și mai mult: libertatea. E și binecuvântare, nu-i vorbă, că ne dă un așa prilej de a scoate pe geam – ca italienii care ies în balcoane să-i tragă o cântare – ce iubim noi mai mult și mai mult: libertatea.
Sunt, iarăși – fatalitate! – devansat de Sorin Ioniță care explică, perfect convingător, ce nerozie e să vrei să impui o poliție de fake news în momentul de față. Mai lesne îi vâri pe oameni la izolare într-un container capitonat cu plumb, decât să îți propui să îi separi de lucrurile în care cred, oricât de elucubrante ar părea acestea. Despre intelectuali, ce să zic: mai degrabă le-ai putea lua aerul de respirat decât dreptul de a-și da cu părerea.
Așa că, vă rog, tot ce veți citi în continuare nu înseamnă câtuși de puțin că aș vrea să combat pe careva, să dau sfaturi cuiva, să dezvălui ce s-ar cuveni și ce nu s-ar cuveni să se facă. Vreau doar să-mi dau și eu cu părerea. Atât. Mai trece timpul.
Întâi de toate, pentru cine nu mă cunoaște, o mărturisire. Sunt filolog. Mai exact, mă ocup cu studiul literaturii, cu precădere române, dar nu numai. Acum câteva luni, pe vremea când oamenii se mai întruneau pentru ”activități cultural-educative”, am ținut la Teatrul Național, în cadrul seriei ”Știința pe înțelesul tuturor” organizată de Universitatea din București, o conferință a cărei înregistrare cred că se mai găsește încă pe YouTube. Am încercat, cu acel prilej, să-mi conving auditoriul că și un filolog, chiar unul care se ocupă cu literatura, este, în principiu, orice ar crede unii sau alții, tot ”om de știință” – chiar când nu a avut norocul de a fi avut frate un excepțional matematician, care să-l inițieze în tainele algebrei și geometriei, așa cum s-a întâmplat să mi se întâmple mie.
Cu siguranță nu gândirea disciplinată, mânuirea tehnicilor de demonstrație, rigoarea înaintării pas cu pas către concluzia care se impune cu evidență sunt virtuțile fundamentale ale unei formații umaniste. Cine și-a petrecut niscai ani cu exercițiul așa-numitelor ”discipline umaniste”, între care și literele și filologia, a avut prilejul să-și modeleze, întâi de toate, spiritul critic, căruia noi îi mai zicem și discernământ. Filologul e, de regulă, o persoană pe care e greu ”să o faci din vorbe”. Are obiceiul antipatic de a se uita și de cinci ori la același enunț, din poziții diferite. Asta nu înseamnă că e neapărat mai de încredere decât alții. Dotat cu un sistem imunitar mai vânjos față de posibilele agresiuni ale trucurilor verbale, filologul e nu o dată convins că ceilalți, cei socotiți mai vulnerabili, pot fi victime lesnicioase ale propriilor lui convingeri. Potrivit epistemologiei lui Karl Popper, omul de știință din disciplinele exacte își petrece viața punând sub semnul întrebării adevărurile recunoscute. Încercând, adică, să verifice și să arate unde și cum și cât greșesc confrații săi. Omul de știință din disciplinele umaniste trăiește străduindu-se să arate că el și numai el are dreptate. Nu e același lucru.
Dar, passons. Umanist fiind, filolog fiind, chiar nu am niciun impetus de a avea dreptate. Am mult mai multe întrebări decât răspunsuri.
O conspirație?
”Tu ești orb? Chiar nu știi pe ce lume trăiești?” Nu. Dac-aș ști, nu cred că mi-ar folosi cine știe ce. Principala problemă cu teoriile conspirației – nu e un virus natural, e o armă biologică, nu e o problemă medicală ci una politică, a bătăliei economice dintre marile puteri, e o manipulare în masă pentru restrângerea drepturilor civile ale populației, este un complot mediatic etc. etc. – e că sunt perfect inutile. Prin definiție, o abordare conspiraționistă presupune că, dacă s-ar confirma, s-ar ajunge la un rău încă și mai mare. Dacă s-ar afla, de pildă, cu certitudine că a fost vorba despre un produs artificial implantat de americani pentru a îngenunchea concurența economică a Chinei, ne-am putea deja gândi la viitoarele escaladări ale conflictului dintre cele două superputeri. Și, cum și chinezilor, și americanilor le-a rămas un dram de luciditate, nimeni nu e dispus pentru așa ceva, așa că, din start, ipoteza se pretează unui singur deznodământ: ”Classified”. În esență, abordările conspiraționiste nu sunt, cred eu, niște teorii, ci mai degrabă niște scenarii narative – de regulă, puternic mitologizante. O dată lansată ipoteza, nu ne rămâne altceva de făcut decât să sperăm în delegarea ei, fie către eroi ca Mulder și Scully care să îi demonstreze insolvabilitatea, fie către vreun Superman sau vreo Alita care să restabilească adevărul lumii; și să ne rugăm să nu ajungă pe mâinile vreunui Joker.
Și atunci, de ce au totuși abordările conspirativiste o audiență nu numai largă, ci și foarte eterogenă, de la absolventul de 4 clase la intelectualul supertitrat? N-am răspuns la întrebarea asta, în afara convingerii că există o foarte bogată bibliografie în domeniu – deh, cum spuneam, deformații profesionale. Presupun că, indiferent de nivelul de sofisticare a gândirii, e mai avantajos pentru mulți dintre noi să credem că nu reușim să înțelegem, pentru că cineva sau ceva nu ne lasă, decât pentru că nu suntem în stare. Poate nu numai noi, ca persoană, ci nimeni altcineva – ceea ce, iarăși, nu e o viziune foarte confortabilă, mai ales în vremi de răstriște. În plus, abordările conspirativiste au avantajul unei durabilități sporite. Nefiind ”falsificabile”, neputând fi nici confirmate, nici infirmate, ele pot rezista cu seninătate probei timpului. Ceea ce pentru noi, ființe perisabile, nu-i tocmai de lepădat.
O simplă gripă?
Aud sau citesc adesea din partea celor pe care îi voi numi în continuare ”coronasceptici” reproșul că omenirea se ambalează absurd și isteroid pentru ceea ce, pe baza datelor de care dispunem, nu e altceva decât o banală maladie sezonieră.
Parte dintre susținătorii hybris-ului mapamondic iscat de COVID 19 intuiesc principala vulnerabilitate a punctului lor de vedere. Avem anual gripă și nu ne ambalăm. Am avut recent parte de Ebola, de SARS, de MERS, și nu ne-am dat viețile peste cap în halul în care o facem acum. De ce?
Unicitatea reacției față de actuala pandemie iscă, evident, pentru oricine, nevoia unei explicații. De ce se întâmplă toate astea? Chiar trebuiau să se întâmple? E bine ce facem?
Unii dintre ”gripologii” de serviciu caută refugiul cel mai la îndemână: conspirația. Asta e. La Ebola, la SARS, la MERS, erau alte interese, lucrurile nu erau coapte, alte raporturi de forțe și, în plus, voi chiar sunteți orbi? Nu mai e ce era odinioară…
Mă interesează, aici, cei care nu cad pradă acestei seducții, despre care, bună, rea, mi-am spus deja părerea. Cei care, în aparență, nu au în minte niciun ”scenariu” explicativ – nici măcar acela cum că adevărata pandemie nu ar fi cea sanitară, ci doxologică, produsă, nu se știe cum, în opinia publică, așa cum încearcă să ne lămurească un coronasceptic chiar pe siteul Contributors. De ce opinia publică a ajuns brusc să se imbecilizeze la scară globală, autorul nu ne explică. Poate prea mult net, prea multă informație, prea multă opinie liberă și deșănțată – autorul nu ne spune. Sau, poate, la mijloc sunt tot niște forțe oculte, nenumibile…
Pentru mine, din această categorie de scepticisme mai interesante – ca subiect de reflecție, în primul rând, și izvor de noi întrebări – sunt poziționările celor care se rezumă la simpla enunțare a unor cifre, fără niciun fel de comentarii.
Citez o postare pe Facebook, a unui distins intelectual, apropiat sufletului meu: ”Anul trecut au murit de tuberculoză 1,6 milioane de oameni. Au fost notați, contabil, în statisticile OMS. Atât. N-a închis nimeni planeta.” Atât. Fără niciun alt comentariu.
Alții postează numărul anual de victime ale unei gripe sezoniere – victimele din SUA, din lume, cum se întâmplă să-i fi căzut sub ochi fiecăruia cifrele respective.
Cu siguranță COVID 19 a făcut până acum, statistic vorbind, mai puține victime decât multe alte maladii. Sunt aproape sigur, fără să am niciun fel de cifre sub ochi, bazându-mă pe simpla intuiție, că, în termeni de victime / unitate de timp, coronavirusul actual nu surclasează decisiv un alt flagel al vremilor contemporane, conducerea automobilelor.
Sunt astfel de comparații relevante pentru a înțelege ce s-ar putea întâmpla de acum încolo cu noua amenințare? Nu cred. Dacă e să păstrăm în vizor comparația cu numărul accidentelor rutiere fatale de pe glob pe zi / lună / an, poate că ar fi relevant să ne imaginăm cum ar evolua acestea dacă de mâine am constata că transportul terestru – autoturisme, camioane, taxiuri, autobuze, tramvaie, trenuri etc. – ar trebui mutat integral în aer. (Exagerez, sunt conștient.) Problema e cum poți compara o realitate curentă cu una disruptivă.
Toți murim. Și?
”Comparaison n’est pas raison”. O știu toți oamenii de știință – și din cele ”tari”, și din cele ”moi”. În studiile literare există chiar o disciplină – cea a literaturii comparate – pentru care butada are un tâlc aparte. Putem compara orice scriere cu oricare alta. Nimeni nu ne poate împiedica. Avem însă îndatorirea – epistemologică, nu morală – de a evidenția motivul alegerii noastre, cum i se spune, ”ratio comparationis”.
Există, cel mai adesea, un fel de ”morală” implicită în etalările de cifre pe care ni le propun unii sau alții, netam-nesam. Ideea subiacentă e că nici boala, nici suferința, nici măcar moartea n-au apărut pe lume odată cu COVID 19.
Cei care vor cu tot dinadinsul să ne comunice acest truism cred probabil fie că noi trăim într-o ignoranță paradisiacă, fie că suntem victime ale unei amnezii colective.
Să încercăm să urmărim linia argumentativă deschisă de un astfel de raționament implicit. Dacă actuala pandemie nu aduce nimic nou în termeni de boală, suferință, moarte – cifrele o dovedesc, nu? – care e de fapt semnificația ei?
Mutațiile cele mai ample și mai profunde produse de intrarea în scenă a lui COVID 19 sunt identificabile în: grila de programe a televiziunilor, tematica dominantă în mediile de socializare, relațiile de putere din interiorul societății, rutina traiului zilnic.
S-ar putea adăuga, pe lista efectelor disruptive, activitatea spitalelor, a asistenței medicale în ansamblu. Dar, în mod paradoxal, deși ăsta pare a fi nodul gordian al problemei, acest aspect este perceput ca mai degrabă ”periferic” de către cei pe care i-am botezat, în lipsa unui cuvânt mai exact, ”coronasceptici”. El pare a privi doar o minoritate conjunctă, compusă, pe de o parte, din personalul medical, supus unor presiuni de stres indezirabile, și, pe de altă parte, din generatorii acestui stres, cei care bat la porțile spitalelor înspăimântați de știrile televizate, cei testați pozitiv deși sunt bine și merci și cei care se zbat între viață și moarte, cum se întâmplă și cu alți pacienți care își așteaptă sfârșitul propriu, fără însă a li se putea imputa că pot trimite și alte persoane către lumea de apoi.
Bun. Toți murim, indiferent dacă lucrul ăsta îl angoasează sau nu pe un Emil Cioran. Și?
Am auzit azi despre cazul unui preot italian care și-ar fi cedat locul la terapie intensivă în favoarea unui tânăr. Preotul ar fi murit, tânărul ar avea șansa de a scăpa cu viață.
În o cu totul altă gamă, sărind de la patetic la grotesc, evoc un pasaj dintr-o scrisoare a lui Ion Ghica, Din vremea lui Caragea: ”…autoritatea în sfârșit a luat măsură de a organiza un fel de serviciu sanitar. Ea înființase câțiva vătășei însărcinați de a întovărăși pe ciocli din casă în casă, și aceștia strigau de la poartă: «Sănătoși copii?» Unul din ei, într-un raport către șeful său, zicea: «Azi am adunat 15 morți, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit și nu l-am putut prinde»”.
Eu unul cred că, în situația nou apărută, tânărul căruia un preot mai vârstnic i-a cedat locul la coadă și mortul fugit din carul cu cadavre la 1812 spun mult mai mult decât statistici în care comparăm merele cu perele, ca să aflăm că mai gustoase sunt gutuile. Întrebarea fundamentală nu e ”Cine omoară mai repede și mai mult?” ci cum se ajunge la situații de genul morților care fug ca să nu fie îngropați și a cozilor la intubare.
Pe de altă parte, însă, revenind la chestiunea inițială – Știință? Adevăr? – e indiscutabil că cifrele exercită o fascinație aparte asupra minților noastre. Când într-o reclamă ți se spune că un produs cosmetic îți crește frumusețea cu 97%, cum să-i reziști?
Pentru noi, profanii – inclusiv cei din științele ”moi” – cifrele sunt un certificat de garanție. La fel ca halatele albe ale experților germani din reclamele pentru o firmă de fabricat ferestre sau laboratorul futurologic dintr-o altă reclamă pentru combaterea durerilor în gât.
Oamenii de știință știu mai bine?
Că suntem filologi, motostivuitori, zugravi, manageri, taximetriști, patroni, consilieri – am căutat odată în nomenclatorul profesiunilor recunoscute oficial în România și, dacă îmi aduc bine aminte, am găsit vreo 90 de tipuri de consilieri înregistrate – avem, totuși, cu toții un azimut comun: atunci când ne confruntăm cu o problemă de cunoaștere, nu sunăm nici la iubit(ă), nici la 112; încercăm să aflăm ce știu oamenii de știință.
Ideea că oamenii de știință știu este una dintre cele mai roditoare prejudecăți ale vremurilor noastre. Îmi amintesc de scandalul teribil iscat de faptul că, în manualele alternative, nici măcar suprafața teritorială a României nu mai apărea ca o informație certă. Ce se publica în unele manuale nu se pupa cu cifrele din altele. De parcă unele edituri didactice deja vânduseră niște parcele zdravene ungurilor, sau ucrainenilor, sau mai știu eu cui. Realitatea era însă mult mai prozaică. Experții de la București făcuseră măsurătorile lor, care nu se potriveau fix pe fix cu cele făcute de experții de la Cluj – o situație absolut firească pentru cercetătorii cu pricina, din ambele tabere, dar care se înfățișa cetățeanului obișnuit ca imaginea blasfemioasă a unei țări pulsatile, care când se dilată, când se contractă. Ce-o să mai înțeleagă din asta elevii români?
În general, deci, dacă există o problemă cognitivă – ”E adevărat că X?” – se consideră că ea intră în custodia oamenilor de știință și, drept urmare, ei sunt cei mai în măsură să dea verdictul: Da sau Ba. Se dovedește însă adesea că lucrurile stau taman pe dos: atunci când se ivește o chestiune controversată, par a fi mai multe șanse de coagulare a unui consens la nivelul opiniei publice decât în interiorul tagmei specialiștilor.
Au făcut și vor face în continuare multe valuri studiile cercetătorilor britanici care converg în teoria ”imunității de turmă” – ”herd immunity”. Cred că cititorii Contributors sunt familiarizați cu subiectul, așa că nu insist. Mă opresc totuși asupra unui detaliu, relevant, cred eu, pentru felul în care ”profanii” percep informațiile venite dinspre mediul științific.
Suntem cu toții supuși unui bombardament continuu de informații factuale: rata îmbolnăvirilor, izolărilor, carantinărilor, însănătoșirilor, deceselor etc. E foarte greu să nu uităm – să nu ignorăm – faptul că aceste cifre nu se referă la realitate, ci doar la ce știm despre ea la momentul respectiv. Că, de pildă, nu știm mai nimic despre raportul dintre rata reală a îmbolnăvirilor și cea a morbidității constatate: cât de mare poate fi diferența dintre ceea ce se petrece de fapt în extinderea pandemiei și ceea se vede cu ajutorul mijloacelor de depistare pe care le utilizăm – simptomatologie și, în primul rând, testări. Atunci când citești, de pildă, despre studiul cercetătorilor de la Oxford că, potrivit rezultatelor obținute, ”probabil cam jumătate din populația Marii Britanii e deja infestată cu COVID 19” și compari această informație cu tabelele potrivit cărora, de pildă, în Rusia abia de sunt câteva sute de ”covizi”, ai senzația că ceva e profund în neregulă, că fie mintea noastră, fie realitatea însăși au început să ne joace niște feste amare, că, în fine, lumea în care te obișnuiseși să trăiești devine brusc enorm de parșivă iar oamenii de știință nu te ajută cu nimic în privința asta.
Emoție versus rațiune?
Există însă ceva ce putem primi cu mult folos din partea oamenilor de știință: deprinderea de a nu ne repezi. Mai precis, de a cântări atent saltul de la premise la concluzii. Asta a fost și a rămas marea primejdie a teoriei ”imunității de turmă” de îndată ce a fost acaparată în spațiul public. Concluzia părea a fi limpede ca lumina zilei: lucrurile se vor rezolva de la sine. Atunci de ce ne mai agităm?
Culmea e că, într-un fel, concluzia e chiar corectă. Omenirea a trecut prin nenumărate epidemii, și, oricât de neajutorată a fost în privința soluțiilor adoptate – fumigații, usturoi, rugăciuni etc. – toate s-au încheiat cu happy end: omenirea a continuat să existe, virusul și-a luat tălpășița – ”I’ll be back soon with another cartoon”. (Probabil că virusologii ar putea furniza și contraexemple în care cutare specie a pierdut bătălia cu cutare virus. Homo sapiens s-a dovedit însă, până acum, norocos).
Lăsând gluma de o parte, mi se pare neîndoielnic că întrebarea cu sens nu este dacă lucrurile se vor rezolva de la sine sau nu, ci cu ce costuri. Și aici calculele devin mult mai complicate, pentru că interacționează o multitudine de variabile – cele care țin de comportamentul virusului, cele derivate din comportamentele umane, cele care vizează resursele de orice fel, materiale, financiare, umane, parametrii de timp, de spațiu, de viteză, de conjunctură locală, regională, internațională și tot așa. Și calculele, redenumite ”scenarii”, nu sunt doar complicate. Sunt, cum să le spun?, ”sensibile”.
Am ajuns la partea cea mai dificilă a micului (?) meu eseu. Nu mai e vorba despre cunoaștere, despre înțelegere, ci despre acțiune.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
