Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Mircea Ivănescu. Portret din fărâme

de Radu Vancu     Contributors.ro
Vineri, 27 martie 2020, 12:07 Actualitate | Opinii


Radu Vancu
Foto: Arhiva personala

Ieri, 26 martie, Mircea Ivănescu ar fi împlinit 89 de ani. Acest enorm poet, pe care Mircea Cărtărescu îl socotește “cel mai avansat teoretic și mai influent” poet român de după 1945, a avut generozitatea de a mă socoti prietenul lui – deși ne despărțeau 47 de ani. Rândurile de mai jos sunt câteva semne memorative ale acelei prietenii. (R.V.)

Avea cei mai triști ochi pe care i-am văzut eu vreodată.

Uneori, poemele lui mi se par chiar ochii lui clipind lent.

L-am auzit o singură dată vorbind englezește – pe el, traducătorul congenial al lui Joyce & Faulkner. Sunase telefonul, răspunsese – nu mai știu cine era, dar suna din străinătate – a fost nevoit să vorbească în engleză – accentul era delabrat, dentiția îi era precară în acele două decenii finale când am fost prieteni – dar limba în sine era splendidă, bogată, cu un control al registrelor lexicale & al nuanțelor cum rar am mai auzit în engleza orală la altcineva. Când a închis, m-a privit autoironic & a ricanat: “Acum te-ai convins definitiv că Mircea Ivănescu nu știe engleză”.

Uneori, înainte de 2002, mergeam la câteva dintre cârciumile apropiate de strada lui – La Doi Colonei, sau la cârciuma fără nume de vizavi de Corona. Detesta urmele circulare lăsate de pahare pe mese – și numea infern proliferarea lor.

Bea rapid, numise “stilul smuls” acea golire bruscă a paharului. Scria de asemenea fantastic de rapid, l-am văzut de puține ori scriind – ai fi putut spune că și poemele lui erau scrise tot în “stilul smuls” – dar, pe de altă parte, ceea ce rezulta din acea fantastică viteză erau niște poeme fantastic de lente, șerpuitoare & enorm de intertextuale, sofisticate, distilând în imagini deopotrivă discrete & hipnotice o tristețe zdrobitoare, tristețea unui om care era convins că nu merita să existe, că fiecare secundă trăită de el era o zdrobitoare impostură.

Treceam prin dreptul anticarului din fața teatrului Radu Stanca – a scos discret din buzunar antologia lui de la Vitruviu & a lăsat-o să cadă pe tarabă – apoi a plecat repede – când l-am ajuns din urmă, mi-a zis autoironic: “Așa se construiește o carieră literară”.

Când trăia încă doamna Stela, mergeam împreună prin magazinașe, să facă micile cumpărături zilnice – îl priveam aplecat peste vitrine, folosind engleza și germana și franceza cu care tradusese clasicii modernității pentru a descifra etichete de brânză și lapte și salam – și înțelegeam, pentru prima dată în viața mea, cum intră & cum merge cu adevărat poezia prin lume.

Când a venit la cenaclul nostru studențesc, cineva i-a pus o întrebare crudă & stupidă: “Ca cine ați vrea să scrieți, domnule Ivănescu?”. 99,9% dintre noi ne-am fi șifonat rău. El a răspuns, cu aceeași blândețe vindecătoare în glas ca și-n ochi: “Ca Mircea Cărtărescu”. Și a povestit, iar, ca de atâtea dăți, despre literatura altora.

Nu vorbea niciodată altfel decât autoironic despre literatura lui. Când am citit cum Willis Barnstone îi spunea lui Borges că folosește modestia ca pe un ciomag, am simțit că i se aplică și lui Mircea Ivănescu (“Mivă”, așa îi spuneam eu & soția mea pe atunci). Când i-am spus-o a protestat – susținând că nu e în nici un caz modest.

Singurul eveniment public la care a ieșit din casă, în cei 14 ani de prietenie a noastră, a fost lansarea antologiei lui făcută la Polirom de Matei Călinescu, în 2003. A spus atunci că îi roagă pe toți cei de față, în ipoteza în care scriu & au speranțe de la literatură, să abandoneze de îndată scrisul – fiindcă scrisul nu salvează nimic. Lumea a râs. El nu a râs – i-a privit cu aceeași blândețe vindecătoare & resemnată.

Tot eveniment public, dar la care nu a ieșit din casă, a fost decernarea titlului de Doctor Honoris Causa al universității din Sibiu, în 2004. Ne-am dus atunci la el acasă ca să i-l putem acorda. A îndurat tot ceremonialul, doamna Drăghici a pregătit niște tartine, am ciocnit niște pahare – și, în discursul lui de recepție, care a ocupat vreo șase rânduri în revista Transilvania, a spus că găsește cu totul disproporționată desfășurarea de forțe, în nici un caz justificată de ceea ce a numit “eventualele mele încercări literare”.

Alexandru Cistelecan a scris undeva că Mircea Ivănescu e poetul care a influențat cel mai mult scrisul de poezie în limba română după 1945. Și eu cred la fel. Mircea Ivănescu nici măcar nu îndrăznea să ia asta în calcul – dar îl bucura tare mult că tocmai domnul Cistelecan credea asta – “ce l-o fi apucat?”, se întreba uimit din când în când.

L-am văzut și cu pisici. Ultima lui pisică era un motan care se numea Melissa. Se purta în preajma motanului ca în preajma unui geniu. “Simte că sunt om rău”, spunea oftând.

L-am văzut făcând gesturi de mare generozitate față de o doamnă pe care toți o numeau “nebuna de la colț”. Ca și față de mine, de altfel. E, probabil, cel mai generos om pe care l-am cunoscut.

Puteam să tăcem împreună cu orele. Și chiar tăceam. Timpul strălucea fericit între noi.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro












Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1558 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by