Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Coronavirus. În orice moment pot deveni cazul confirmat cu numărul x

de Daniela Maci     Contributors.ro
Luni, 23 martie 2020, 21:14 Actualitate | Opinii


Daniela Maci
Foto: Hotnews
Reacțiile umane în fața unui pericol iminent, dar încă prea îndepărtat sunt cvasi-similare, fie că e vorba de o criză economică, un conflict, un virus. E încă departe, atât de departe, încât nimic nu ne poate atinge. Și, tocmai de aceea, pericolul devine motiv de amuzament, ridiculizare, exagerare, indiferență etc., iar cei care atrag atenția asupra lui cu seriozitate și responsabilitate devin ținte ale ridicolului fie prin minimalizare, fie prin inflamare; La fel și autoritățile cu regulile lor care, pentru o parte a populației noastre, par să exagereze realitatea. Am văzut cu toții aceste reacții în mediul virtual.

Știm că se suferă. Știm că se moare. Știm că acest virus COVID-19 se transmite ușor și rapid, știm că există posibilitatea de a ne îmbolnăvi și de a-i îmbolnăvi pe alții. Da, știm toate aceste lucruri pe care le aflăm din media, cărți, reviste, de la cunoscuți, prieteni etc. Dar…noi suntem imuni, suntem intangibili, căci lucrurile astea, încă, se petrec undeva departe de noi – nu în țara noastră; apoi, nu în orașul nostru; apoi – nu în cartierul nostru, nu pe strada noastră sau în blocul nostru, nu printre cunoscuții/apropiații nostri. E încă departe, dar totuși aproape. Și, departe fiind, SE suferă, SE moare. Bieții italieni! Culmea, față de chinezi nu am avut aceleași reacții… China e situată pe alt continent – nu avem rude, prieteni, cunoscuți care au emigrat în China (excepțiile nu confirmă regula). Dar avem în Italia! Am fi preferat, totuși, să nu se întoarcă acasă românii noștri italieni! Și mai ales nu rromii! Stați acolo, nu veniți pentru că aduceți Departele prea aproape. Ne contaminați bula noastra. Nu vrem să se fisureze. E mult mai comod, pentru noi toți, să stăm în fața televizorului, calculatorului și să transmitem mesaje….Să vadă lumea că ne pasă!

Toți cei care suferă, care mor sunt încă departe. Și, dacă se întâmplă ca o epidemie care să se apropie prea mult de noi, reacțiile față de celălalt se modifică. Chiar dacă e român sau ungur sau ce o mai fi fiind, e acel celălalt diferit – diferit doar sau tocmai prin posibilitatea de a fi fost contaminat cu acest virus – și tocmai pentru că e diferit a devenit străinul periculos pe care nu trebuie să-l accept (anihilați-l prin închiderea granițelor, excludeți-l). Acest celălalt, pană mai ieri semenul meu, apropiatul meu, a devenit acum îndepărtatul, contaminatul. Adică, devine – în unele cazuri – „obiect de ură și respingere („regula lui Herodot”) sau, dimpotrivă, obiect de admirație și atracție („regula lui Homer”)” ( 1). Cele două modele utilizate în special în câmpul antropologiei, cred că pot fi aplicate în ceea ce privește reacțiile noastre. Ostilitate în fața invadatorului care are intenția de a disemina virusul cu propriul lui corp transformat în arma letală; empatie transpusă în profesionalism și/sau voluntariat în fața celui aflat în dificultate și are nevoie de ajutor. Dar cei mulți, care cad în interstițiile celor două modele? Cum se raportează cei care încă sunt indeciși între a fi ostili – dar parcă totuși ar avea o brumă de empatie?

Încă, la acest nivel, boala, suferința și moartea aparțin impersonalului Se heideggerian, sunt depersonalizate – nu au identitate, chip și, mai ales, nu e vorba despre mine. Nu sunt și nici nu pot fi o posibilitate a mea. Deocamdată, totul e ceva exterior, o ştire care confirmă realitatea bolii și a morţii, o statistică din ce în ce mai alarmantă, dar care încă nu mă vizează pe mine. Spre deosebire de bolile trecutului (ciuma, holera, etc.) care acționau rapid și necruțător la nivelul populației (cu o rată a mortalității mult peste procentul virusului de azi) – omul știa că nu are cum să scape de moartea nemiloasă și, ca atare, era pregătit să o întâmpine, azi, în ciuda unui procent mult mai scăzut al ratei mortalității, felul în care ne raportăm la moarte s-a schimbat. E ceva insidios, necunoscut, o boală fără semne vizibile pe trupul celuilalt și care se propagă aleatoriu. Putem scăpa neatinși de boală, putem fi asimptomatici, putem avea forme mai mult sau mai puțin ușoare. Da, procentul celor care scapă e mult mai mare decât cel al morților. Și totuși, asemeni unei loterii, moartea poate lovi oricând și oriunde, inclusiv pe mine. Sunt prea multe necunoscute și nu putem deține controlul situației.

O reacție posibilă este aceea de a ne crede intangibili, cu un sistem imunitar care ne ferește de un deznodământ tragic. Credința în nemurirea propriului corp (unul care nu poate fi ajutat nici de tehnică, nici de suflet, ci doar de o oarbă încredere în propria-i robustețe și forță) nu se identifică cu certitudinea empirică a decesului. Așadar, am mai avea timp să decidem cum ne raportăm la celălalt.

Atâta timp cât nu am o cunoaștere nemijlocită a coronavirusului, pot emite o diversitate de opinii care nu țin cont, de cele mai multe ori, de sursele și informațiile oferite de profesioniști. Căci, a vorbi despre ceva (indiferent despre ce) înseamnă a avea experienţa acelui ceva. În cazul de față, aceasta poate fi dobândită doar prin intermediul celuilalt ca mijlocitor, dar e una indezirabilă. Ne-am obișnuit prea mult să trăim într-o lume cosmetizată, igienizată, aseptică din care sunt evacuate urâtul și diformul. Esteticul prevalează în fața eticului. Acest virus a produs o fisură în zidurile pe care ni le-am construit în ultimii ani și care ne-a invadat cotidianitatea prin toate informațiile vehiculate în spațiul public. Așadar, corpurile noastre au devenit vulnerabile nu doar prin atingerea altor trupri, ci și printr-o minimă proximitate.

Chiar dacă este declarată starea de urgență, chiar dacă există reguli clare pe care ar trebui să le urmăm, omul amână și camuflează sine die nu doar semnele realității, ci realitatea însăși care a devenit o ecuație cu câteva necunoscute: raportarea la celălalt (cu toate categoriile intersubiectivității și a contractului social), la suferință, moarte, doliu. Și dacă noi, cei din țară, considerăm că timpul și norocul pot fi de partea noastră, nu la fel stau lucrurile în alte părți. Italianul a fost nevoit, într-un timp foarte scurt (de doar trei sătămâni?!), să-și regândească nu doar propria viață, ci și sistemul valoric. Am văzut cu toții imaginile terifiante în care era imortalizat convoiul camioanelor militare transportând cadavre pentru că incineratoarelele din Bergamo nu mai făceau față. Moartea mea și a fiecăruia dintre noi– cu excepţia câtorva persoane pe care le afectează – îi este indiferentă lumii (o lume care nu mă/ne cunoaște și, nici măcar, numele nu mi/ni-l știe). Moartea mea poate intra în rubricile unei statistici şi poate deveni oricând un simplu număr. Doar pentru cei apropiaţi, cei cărora moartea mea nu le e indiferentă, ea devine un scandaloasă, poate, pentru că nu se mai poate trece în revistă viaţa celuilalt prin intermediul ritualului funerar. Decesul se constată de medic și corpul e ascuns. Accesul la bolnav, muribund sau mort nu mai este posibil. Prezența virusului a modificat radical felul în care omul se raportează la moartea celui pe care l-a iubit și acum nu mai e. Pentru toți cei care au pierdut pe cineva drag în ultimele săptămâni și care pot spune acest om nu mai este, el continuă să însemne ceva. E real, însă nu au putut să-și ia rămas bun, nu au putut îndeplini ritualurile înmormântării – nu au putut face nimic din ceea ce ar fi trebuit să facă în fața unei morți normale



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















3696 vizualizari


ESRI

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by