Puțină lume știe că pentru familie, Vintilă Mihăilescu, regretatul antropolog, era Vintiluț – în calitatea lui de al treilea dintr-o dinastie de Vintili, care îi mai cuprinde pe Vintilă Mihăilescu-geograful, ajuns nume de stradă, și Vintilă Mihăilescu-cardiologul, zis Vintilică, un bătrân fermecător, care a trăit enorm, până la 92 de ani. Bunicul și tatăl lui, adică. Dar asta e doar o anecdotă, pe care se întâmplă să o știu fiindcă bunicile noastre au fost surori – și e mai bine că până acum a rămas necunoscută. Fiindcă pentru toată lumea, omul care a reinventat antropologia în România era, pur și simplu, Vintilă.
În adresarea asta se ascunde toată forța de locomotivă culturală pe care a avut-o cel căruia nu știu să-i fi spus cineva profesorul Mihăilescu. O bună bucată de vreme, el, Vintilă, nu a fost deloc o celebritate, fiindcă avea de construit în mediul academic, la catedră. Ulterior însă, a început să se vadă și în publicul larg, în primul rând grație articolelor din “Dilema” și apoi aparițiilor TV, în care era iubit de cameră pentru carisma neprotocolară și totuși autoritară pe care o etala natural.
Acum câțiva ani, m-am trezit brusc că foarte mulți dintre prietenii și amicii pe care îi respect intelectual – Ioana Avădani, Florin Dumitrescu sau Eugen Istodor sunt doar trei exemple – fac doctorate la el, pe subiecte care le vin ca o mănușă, de la publicitate și specific local, la umor. Știu de la ei că era sever și îi trimitea la plimbare atunci când ceea ce produceau nu avea destulă substanță – asta, în culmea epocii plagiatelor și a diplomelor “ca să fie”.
Pe lângă fabricile acelea de doctorate care ne fac să vomităm, a mai existat una, a lui Vintilă, care a dat o generație solidă intelectual și bine dotată teoretic. În familie, antropologului i se ceruseră destule în materie de disciplină intelectuală. Mi-aduc aminte de o discuție cu tatăl lui, Vintilică în nomenclatorul dinastic, în care acesta ofta fiindcă Vintilă “se risipește” în gazetărie. Cardiologul presupunea un gen de rigoare înaltă, care înseamnă tratate și preocupări pe termen lung, dar nu avea dreptate. Pentru Vintilă, gazetăria era o unealtă subsumată unei cauze și ea înalte, a antropologiei publice. În țările mai civilizate decât România, intelectualii de anvergură consideră publicul mare, nespecializat, o miză foarte importantă, fiindcă ideile și teoriile fac carieră doar atunci când își găsesc o inserție în social. Recitiți-i lui Vintilă articolele și veți vedea că niciodată nu a uitat despre ce trebuie să vorbească, oricât de anecdotic și amuzant era în scris. Ca dovadă felul cum stau în picioare și azi, sunt neperisabile, spre deosebire de produsul gazetăresc pur. Nu poți reuși asta dacă nu vorbești despre idei.
Dar acestui gen de inserție publică i-a corespuns și o anumită coeziune sau fecunditate ideologică. Vintilă Mihăilescu a teoretizat specificul românesc și națiunea exact atunci când aveam nevoie mai tare, în criză de identitate în care ne aflăm. I-am luat acum câțiva ani un interviu care s-a citit foarte mult și m-a vindecat instantaneu de o supărare culturală, aceea că excesele latinizante ale Școlii Ardelene ne-au procopsit cu o identitate “de la Rîm” în definitiv foarte exagerată, odată ce ești curios și treci de nivelul patriotard al textelor de manual școlar. Da, mi-a zis Vintilă, romanitatea e o ficțiune, dar toate națiunile se întemeiază pe ficțiuni – uită-te numai în jur, se vede cu ochiul liber. Cum voiai să se lege lucrurile după Evul mediu?
Bun, deci nu suntem culmea snobismului istoric, m-am liniștit. Vintilă, pentru care chestiile “înalte” păreau că nu contează și care în orice caz detesta limbajul neologic, alambicat, era mai moderat în problema asta decât mine – am zis că e cazul să mă potolesc.
Dacă vreți să știți mai multe, acum vreo cinci ani, antropologul a publicat pe Contributors un text despre Noul val în istoria României, care sumarizează preocupările unor cercetători și le găsește un numitor comun. Aici e și interviul despre care v-am spus.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
