Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Coronavirusul, vindecarea și locul din inimă de rezervat semenilor. Meditație în vremea epidemiei

de Mihai Fratila     Contributors.ro
Vineri, 20 martie 2020, 10:37 Actualitate | Opinii


PS Mihai Fratila
Foto: Arhiva personala
Suntem puși, în aceste zile, în situația de a vedea cum totul în lumea aceasta poate cădea în plan secundar și că un singur lucru rămâne important: siguranța proprie și mai ales a celor apropiați. În limba Evangheliei lui Hristos siguranța este sinonimă cu mântuirea, iar începutul mântuirii aici, pe pământ, înseamnă a mărturisi că nu poți trăi fără Dumnezeu. Nu poți trăi fără Dumnezeu pentru că nimeni nu-și poate dărui pacea sufletului și nici iertarea propriilor greșeli, iar sănătatea trupului, de una singură, oricând poate fi una din multele căi ale pierzării.

Nici n-a început bine această mare încercare, al cărei actor principal poartă un nume curios, de regală rezonanță, că ne și ascundem deja în mulțimea timorată. Pentru un om credincios înfruntarea unei astfel de perspective conduce în mod inevitabil spre întrebarea esențială care, mai devreme sau mai târziu, îl va reține în fața lui Dumnezeu. „Unde ești, Adame?” era întrebarea pe care Creatorul o adresa primului om, care tocmai păcătuise în Grădina Edenului. Simțind pentru prima dată rușinea, după ce se lepădase de prietenia lui Dumnezeu, Adam se ascundea, încercând să-și facă haine pentru a-și acoperi marea realizare, adică goliciunea. A vedea unde te afli, citind încercarea prin lentila credinței, poate fi de folos pentru a trage, cel puțin deocamdată, o concluzie fericită în aceste zile deprimante care te țin în casă.

În această situație unora le va da mâna să vorbească despre pedeapsă sau răsplată în fața tragediei. Încurajând frica nu afli însă drumul cel bun pentru a porni spre Inima lui Dumnezeu. Nici la începutul istoriei omului, nici mai târziu, în orele tragice ale umanității, nici măcar în aceste zile de disperare, sărăcia tipică a omului, nevoia lui de semeni, de a le capta atenția, frica de a rămâne singur, aruncarea vinei pe celălalt n-au fost și nu pot fi ultimul cuvânt în genealogia fatalității. Isus spune ferm că înainte de a acuza sau a trimite pedepse, Dumnezeu își oferă ajutorul. M-a precedat peste tot, în bucuria vieții, în pătimire, în suferință ca și în moarte, pe care le-a învestit cu un nou sens în favoarea mea. Tocmai de aceea Evanghelia arată că în prezent vindecarea sufletească are prioritate, fiind mărturia unui har de credință. Dumnezeu nu-ți oferă însă acest har ca să-i judeci pe ceilalți, iar Isus a spus Parabola Vameșului și Fariseului și a descris povestea Fiului rătăcit pentru moraliștii de serviciu, cei care au întotdeauna un răspuns prompt la orice, pretinzând să comunice gândirea Celui de sus.

Fariseul se ruga prezentându-și meritele în fața lui Dumnezeu, sigur de buna impresie pe care o conferă meritele în lumea aceasta, dar, în același timp, îl judeca fără pic de rușine pe vameșul păcătos de alături. Lui Dumnezeu i-a plăcut însă de rugăciunea vameșului păcătos, care nu-și ridica ochii, dar cerea milă, știind că nu poate conta decât pe magnanimitatea divină. La fel, în Parabola Fiului rătăcit, fratele mai mare rămas ascultător acasă, la momentul reîntoarcerii fratelui păcătos, care ceruse părintelui partea sa de avere și plecase departe, va avea îndrăzneala de a-și trâmbița fidelitatea (lipsită de iubire!) față de tatăl. Îi va reproșa acestuia prea multa bunătate față de cel mic și-l va ucide moral cu lipsa de milă a resentimentului său. Ce anume poate fi mai important pentru Dumnezeu dacă nu mântuirea sufletului, lumina adevărului, pacea inimii, împăcarea, dacă El însuși a arătat răbdare, compasiune și, mai ales, și-a dovedit dragostea, urcând pe cruce pentru binele tuturor. O dragoste care, mult mai greu de înțeles pentru cei drepți, nu este rezultatul unor merite, ci al bunătății gratuite a lui Dumnezeu – obișnuit să facă sărbătoare nu celor nouăzeci și nouă de suflete cuminți, ci păcătosului notoriu care se reîntoarce acasă.

Sănătatea este un refren cât se poate de sensibil, în aceste zile dramatice. A contempla puțin scena unei vindecări realizate de Isus ar putea face cu siguranță mult bine sufletului. Întâlnirea lui Isus cu paraliticul coborât în casă prin acoperișul desfăcut de însoțitorii săi face parte dintr-o cale a umanității care conduce cu discreție spre Paște pe un drum foarte anevoios al crucii lucrurilor care nu mai depind de propria voință. Atitudinea îndrăzneață a însoțitorilor care purtau bolnavul pe targa lui improvizată și voiau cu orice preț să-l prezinte lui Isus este imaginea evidentă a insistenței rugăciunii. Dar credința acelor oameni poartă în sine și o insolență certă, tipică încrederii, pentru a-i arăta lui Dumnezeu că… sunt la mâna lui. Astfel i se oferă lui Hristos libertatea de a pătrunde într-un suflet puțin dispus, probabil, să privească mai întâi la dizabilitățile sale interioare. Cât de mult îți dorești sănătate pentru a-ți vedea apoi nestingherit de căile pierzării!? Or, vindecarea care va urma surprinde și mai mult, fiindcă orice remediu în credință devine posibil printr-un har care vine din afara eului tău, restabilind legătura cu Dumnezeu.

Paraliticul este un om bolnav, dependent de ceilalți, descumpănit și obosit de fatalitatea neputinței sale. Începutul dialogului cu Isus pare să-l dezamăgească în primă instanță, dar pentru Dumnezeu sănătatea sufletului, deci iertarea păcatelor, este punctul de plecare al vindecării trupului. Ridicarea de pe targă devine astfel semnul păcătosului iertat. Ce este păcatul dacă nu paralizia sufletului și imposibilitatea de a-l mai simți pe Dumnezeu căruia n-ai știut să-i recunoști prietenia sau, de-a binelea, i-ai refuzat-o? În fundalul scenei găsim însă niște dezamăgiți notorii. Cuceriți numai de meritele împlinirii prescripțiilor rituale, folosind exclusiv pedanterii demne de balanța spițerului, scribii și învățătorii Legii n-au cum să surprindă minunea pe care Isus o situează mai întâi în zona intimă a sufletului, acolo unde se primește sau se pierde prietenia cu El.

*

Am asistat în zilele din urmă la o schimbare apreciabilă de atitudine, dar și în felul de a vorbi în public al notabilităților. Nu numai aici, ci și în afara țării. Multă lume pare să fi redescoperit un bun simț elementar, măsura omeniei și grija față de celălalt, lăsând la o parte ideologii, baliverne sau interese meschine! Daniel Brottier, un preot francez care s-a dedicat toată viața sa semenilor săi sărmani, spunea: „cauzele care avansează [în istorie] sunt acelea pentru care se pierde viața! Cauza lui Dumnezeu se află între acestea”. Tocmai de aceea triumful Binelui vine și va veni în istoriile omului, cel mai probabil, după multe încercări, când omul va ști suficient de multe despre semenii săi, față de care a învățat să se dăruiască. Atunci, oamenii se vor putea scutura de orgolii și de vanitate, obosiți de amăgirea lumii sau dezgustați de lucrurile pe care au tot încercat să le controleze și pe care nu le pot ține în frâu, precum pacostea aceasta de epidemie! Vor descoperi atunci că harul bunătății – pe care Hristos îl oferă fără rezerve –, este cu mult mai presus de simpla siguranță a unui trup pieritor.

Un ultim gând. Judecata despre bine, rău sau merite proprii, lipsită de lumina pe care a introdus-o crucea lui Isus în istoria umanității, este o catastrofă epocală pentru fiecare generație. În epopeea lui J. R. R. Tolkien despre confruntarea dintre Bine și Rău, Gandalf cel Bun îi spunea lui Frodo care, tulburat din cauza fricii de rău, dorea moartea ticălosului: „Mulți din cei care trăiesc merită să moară, și unii dintre cei ce mor merită să trăiască. Le poți da ce merită? Așa că să nu te repezi să împarți moartea în dreapta și-n stânga atunci când e vorba de judecată”. Unde este atunci șansa încercării acestor zile? În frica de a te îmbolnăvi sau în redescoperirea unui loc în inima ta rezervat omeniei? Când răul se dezlănțuie, toți sunt nevoiți să-i suporte grozăvia, cei buni ca și cei răi. Încrederea în această vreme tristă a coronavirusului poate fi însă fondată pe două lucruri minunate. Două luminițe discrete care te pot însoți în tunelul încercării alături de Isus: din răutate nu poți ieși singur și, în ciuda tuturor lucrurilor pe care i le faci lui Dumnezeu – obișnuit să primească răul și lipsa de recunoștință! , El te iubește și continuă să te descarce de răutatea inimii. Alegând de pe calea pierzării suflete, altfel duse în goana lor după deșertăciune, credința oferă curaj și răbdare celor care uită de sine, alungă teama, nu încetează să ceară prezența Lui consolatoare pe potecile lumii și se apropie de semeni. Tocmai de aceea, va fi bine. Curaj, omule!



Comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















2611 vizualizari


ESRI

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by