O ştim bine: lumea nu a fost niciodată la fel; timpul este el însuşi o negare a identităţii formale. Avem – fiecare dintre noi – un destin şi – împreună – o istorie, tocmai pentru că lumea (şi, odată cu ea, noi) se schimbă (şi ne schimbăm) în permanenţă. Schimbarea, însă, e de mai multe feluri. Cea dintâi e schimbarea lentă şi cumulativă, similară înaintării în vârstă; lucrurile se modifică încet, pentru că e firesc să fie uşor diferite; fiecare an şi fiecare decadă aduce ceva în plus (slujba, o casă, un copil, problemele bătrâneţii) şi, pe nesimţite, prezentul şi trecutul se despart, iar memoria individuală devine tărâmul punerii în oglindă şi al comparaţiilor. Cu toate că vârstă târzie are nostalgia tinereţii, oamenii sunt puşi în situaţia de a judeca evoluţia – evidentă – a nivelului de viaţă, al tehnologiilor, al posibilităţilor de deplasare şi de exprimare, care, toate, s-au schimbat (adesea foarte mult) în timpul ce a trecut.
Viitorul însuşi pare a sta sub semnul acestui marş de neoprit. Acesta a fost, vreme de şapte decenii, timpul omului european, aflat sub semnul “creşterii nivelului de trai” şi al “speranţei în mai bine”. Dar poate fi şi o schimbare bruscă, o “zguduire a temeliilor” care – asemeni unui cutremur – modifică dintr-o dată faţa lumii: şocul unui accident ori dispariţia cuiva apropiat (la scară individuală); un război, o revoluţie, o catastrofă naturală sau o molimă (la scară colectivă). Lumea dinainte devine de neconceput după; viaţa (individului şi a comunităţii) se împarte în două perioade distincte şi, deşi aparent timpul continuă să curgă, ceva din el s-a oprit într-un moment distinct pe care istoria nu va întârzia să-l consemneze, la fel cum ceva a început din acel timp de graţie. Există şi o a treia formă de schimbare: cea care irumpe dintr-o dată, deşi – departe de-a fi cataclismică – a evoluat îndelung până la dobândi expresia ce se impune la un moment dat.
O vorbă atribuită lui Nietzsche spune că “marile evenimente vin cu paşii porumbeilor”. Post factum lucrurile apar coerente, vedem în ele o ordine (sau mai multe), însă – atunci când apar întâia dată – par de neînţeles. Perplexitatea cu care le întâmpinăm şi neliniştea pe care ne-o produc crează angoase (dacă nu spaime) ce se traduc în reacţii emotive şi teorii ale conspiraţiei. Şi totuşi, dincolo de ce ne sperie, viitorul se află în elementele prezentului. Singurele imponderabile ţin de care dintre acestea – şi cât de mult – se vor dezvolta şi, evident, de conjuncţia lor în timp.
În ultimul deceniu s-au produs o mulţime de schimbări majore în lumea în care trăim. Din ele, din evoluţia şi întâlnirea (sau despărţirea) lor avem, deja, sub ochi o schiţă a lumii de mâine. Azi le înţelegem prea puţin şi le vedem mişcându-se haotic şi creând geometrii variabile, însă dinamica acestora ne va antrena – irezistibil – pe toţi. Ca-n orice descriere a lumii, trebuie să fim conştienţi că variabilele sunt nenumărate, astfel că nu-mi pot propune decât să evidenţiez cele mai evidente mutaţii ale deceniului ce s-a încheiat.
1. Războaiele fără sfârşit. Unul din lucrurile cele mai interesante ale istoriei postbelice este faptul că nu mai avem de-a face cu războaie ce se încheie, definitiv, prin victoria unui combatant. Bazându-se pe tehnologie şi, implicit – pe economie (în care e angrenată toată suflarea care nu luptă pe front), războaiele secolului XX au anulat distincţia dintre combatant şi noncombatant. Asta înseamnă că nu mai există civili şi, ca atare, nevinovaţi. Acolo unde avem de-a face cu un conflict, toată lumea e angrenată în război. Logica lui şi eficienţa armatelor sunt cele care suplinesc economia, serviciile civile şi – mai ales – necesarul spiritual (care se reduce la o ideologie a mobilizării totale). Încă un lucru: nu mai există războaie locale; orice confruntare – oriunde pe glob – este una mondială. Interesele traficanţilor de arme, mişcările radicalizaţilor (care caută să-şi exporte ideologia), deplasările de populaţii, perturbarea rutelor economice, “baletul” diplomatic (care tinde să devină – tot mai mult – o coregrafie abstractă şi fără incidenţă în lumea reală); toate fac ca orice război să iradieze la scară largă şi să afecteze mult mai mult decât pare la prima vedere. Supremaţia mondială a Americii, departe de-a acţiona ca un factor disuasiv, a avut ca efect “mutaţia” războiului “clasic” în altceva, greu de definit (“terorism”,“război asimetric”, “hibrid”, electronic, mediatic, al fake-news-urilor etc.). Nimeni nu e atât de nebun încât să înfrunte în câmp deschis puterea americană, care nu e doar a armatei, ci – în primul rând – a tehnologiei şi a economiei celei mai mari a lumii. Însă orice uriaş îşi are punctele sale sensibile: o măruntă zgârietură are (ne)şansa de a duce la o infecţie care-i poate fi fatală. Războaiele secolului XXI sunt mai ales de natură “imunitară”: ideea e aceea de a paraliza capacitatea de reacţie şi de rezistenţă a adversarului, folosind împotriva sa propria lui organizare şi tehnologie. Or, unul din lucrurile care determină capacitatea de reacţie a unei ţări mari la un adversar disproprţionat de mic e atenţia acordată acestuia din urmă. Arma cea mai eficientă a acestuia e aceea de a-l face pe cel mare să-şi piardă atenţia. Ceea ce, în epoca breaking news-urilor nici nu e foarte greu. Un război, o criză umanitară, o represiune violentă nu ţin burtiera televiziunilor mai mult de o lună (în cazul cel mai grav). Apoi, totul cade în banalitate, pentru că alte news-uri umplu ştirile. Şi, cum e practic imposibil ca un conflict de proporţii să fie rezolvat într-o lună – între altele şi pentru că, din cauza mondializării de care vorbeam, totul e, mereu, deosebit de complex –, lucrurile se eternizează într-un armistiţiu fără termen şi care poate fi oricând încălcat. Dezvolatarea tehnologiilor militare (la fel ca, pe alt plan, al medicaţiei) a făcut ca războaiele (asemeni bolilor) acute să devină cronice. Începând de la războiului din Kashmir (ca rezultat al partajului teritorial între India şi Pakistan din 1947), continuând cu “problema palestiniană” (urmare a proclamării Statului Israel şi a războiului pe care i l-au declarat ţările arabe în 1948), Războiul din Coreea (oprit – de facto – în 1950 şi de jure printr-un armistiţiu în 1953), până la Afganistan, Irak, Libia, Siria, estul Ucrainei lumea e plină de războaie ce se nu se mai termină. Oricare dintre ele poate fi focarul unui mare război. De ce nu se încheie aceste războaie? Pentru că nimeni nu mai are autoritatea de a le pune capăt. Autoritatea e mai mult decât forţa care impune o stare; e capacitatea de a asuma consecinţele acestei stări. Forţa crează victime şi, în faţa victimelor, toate autorităţile prezentului capitulează. “Ideologia victimară” e – şi, probabil, va fi tot mai mult – arma cea mai perversă a războaielor prezentului şi ale viitorului.
2. Ascensiunea noilor dictaturi. Războaiele emblematice ale ultimelor două decenii – Afganistan, Irak dar mai ales Siria şi Libia – au pus în evidenţă exact contrariul a ceea ce oamenii gândeau în urmă cu trei decenii. Atunci, sub efectul euforic al căderii Zidului Berlinului (şi a gerontocraţiilor comuniste din Estul Europei, iar apoi – după 1991 – a comunismului), exista un consens la scară planetară cu privire la faptul că răul cel mai mare într-o societate îl reprezintă dictatura. Dictatura e cea care distorsionează viaţa publică (impunând monologul puterii în locul dezbaterii civice), viaţa privată (ce se adânceşte – frustrant – în frică şi trădare), economia (aliniată pentru a corespunde viziunii “glorioase” a tiranului) şi, finalmente, gândirea (ce se desprinde de real şi se refugiază în construcţii imaginare). Opusul dictaturii e libertatea; dreptul fiecăruia de a face ce vrea, de a trăi cum doreşte şi de a spune ce îi trece prin minte – chiar dacă (sau mai ales dacă) toate acestea limitează omnipotenţa cu tendinţe despotice a statului (şi a individului sau a indivizilor din vârful său). Ei bine, războaiele secolului XXI au arătat – manifest – că există ceva mai rău decât dictatura: războiul civil. Acesta e, cum l-a văzut Hobbes, războiul tuturor împotriva tuturor, o stare larvară cu erupţii punctuale, dar permanente şi – à la longue– o destrămare a ţesutului social şi o cădere din civilizaţie în animalitate. În faţa acestei perspective, dictatura tinde să apară – ca în lumea romană – drept o magistratură de criză; un rău (acum ştim că e rău, dar) mai mic decât răul absolut al războiului civil. Populismul, des invocat, nu explică totul; cred că ar trebui adăugată şi frica de răul cel mai mare, care transformă răul mai mic aproape într-un “termen mediu”. Faptul că, mascate sub diverse nume (“iliberalismul” e unul dintre ele) dictaturile prosperă şi acolo unde nu e (încă) război poate fi înţeles dacă ne uităm la felul în care corifeii lor speculează spaimele – ancestrale sau mai noi – ale celor pe care îi conduc. Din păcate, spaimele acestea nu sunt reductibile printr-o bună educaţie, căci la rădăcina lor e ceva cât se poate de real. Unificarea lumii înseamnă, între altele, faptul că războiul (civil, din perspectiva umanităţii al) economiilor şi al ideologiilor e global şi – mai ales – permanent. Cum acest război nu cunoaşte răgaz, liderii autoritari au cel mai bun argument – “menţinerea siguranţei şi a stabilităţii” într-“o lume aflată în permanentă criză” – pentru a-şi revendica perpetuarea la putere. Din păcate, democraţia (după care tânjeam în urma cu 31 de ani) a ajuns (aproape) propria ei caricatură: dezbateri inutile şi nesfârşite cu privire la lucruri lipsite de relevanţă, birocraţie pletorică şi cu o retorică goală, celebrarea “diferenţei” doar în cazurile cele mai excentrice (ceea ce duce – mai mereu – la reactivitate majoritară), risipă a banului public, jocuri de interese etc. La dispariţia – bruscă sau treptată – a democraţiei redusă la aceaste stereotipuri, prea puţini vor fi cei care vor fi plânge.
3. Criza sănătăţii. Foucault – cel mult detestat de unii – a înţeles-o cu mult înaintatea timpului său: adevărata putere ţine de biopolitică. Într-o lume în care viaţa e valoarea ultimă, apărarea vieţii – în primul rând a vieţii proprii – justifică orice. Dacă economia lumii se va schimba, această mutaţie va veni în clipa în care se va pune acut problema gestionării asigurărilor de sănătate şi a universalităţii asigurării medicale (nu e deloc întâmplător faptul că “zidul lui Trump”, mai înainte de a le fi destinat mexicanilor, a avut în vedere Obamacare). O epidemie extinsă (pe care o numim pandemie) – precum cea la care asistăm în ziua de azi – justifică (paralizând orice contestare) măsuri greu de imaginat în lumea democratică din urmă cu câţiva ani. “Starea de urgenţă” (sau “de necesitate”) este, ea însăşi, o magistratură de criză care presupune suspendarea unor drepturi şi libertăţi civice. Se va spune: bineînţeles, doar că e vorba de o suspendare temporară, după care lucrurile vor reveni la normal. Problema e aceea că viruşii mută uşor şi după COVID-19 poate veni COVID-20, – 21 şi aşa mai departe. Ceea ce oamenii de ştiinţă ştiu prea bine devine acum un fapt comun: viruşii (la fel ca şi bacteriile) sunt adevăraţi alien-i în raport cu cele două regnuri cunoscute de noi – cel al plantelor şi cel al animalelor. Radiaţiile (după Cernobîl şi Fukushima), încălzirea globală (în latura ei credibilă, nu în cea ideologică), poluarea, acum viruşii mutanţi (şi – inevitabil – bacteriile la fel) se profilează a fi “duşmanii” noştri la scară largă. Problema e aceea că toţi – fără exepţie – sunt invizibili (sau vizibili doar punctual şi cu anumite tehnologii), ubicui, traversând orice mediu, cu o uimitoare capacitate de metamorfoză şi produc o mulţime de cazuri “asimptomatice”. Lupta împotriva acestui “duşman nevăzut” cere o “mobilizare totală”, delegarea întregii puteri în mâna autorităţilor şi a experţilor, precum şi reducerea contactelor strict la cele mediate tehnologic. Cu un deceniu în urmă, aşa ceva ar fi sunat a distopie de serie C. Astăzi, pare un fi scenariu credibil al viitorului. Mai mult, s-ar putea ca “progresele cercetării medicale” să evidenţieze “capacitatea nebănuită de mutaţie” a viruşilor, drept care o serie de “măsuri profilactice” (din arsenalul “stării de urgenţă”) să se perpetueze indefinit. Faţă de nocivitatea alien-ilor invizibili nu există – ştiinţific vorbind – risc 0. Ca atare, ceea ce am pierdut odată cu dezindustrializarea şi desfiinţarea armatelor naţionale pare să revină într-o altă formă: o remilitarizare comportamentală a societăţii. În acest sens – ne place sau nu – China e, pe acest teren, un adevărat model.
4. Fluiditatea populaţiilor. Atunci când vorbim despre prezent, ne vin în minte o mulţime de date care ţin de ceea ce Fernand Braudel (şi urmaşii lui) ar fi numit “istorie evenimenţială”. Dar fundalul existenţelor noastre îl constituie o mutaţie planetară, de o anvergură care anulează orice referinţă şi posibilitate de comparaţie: urbanizarea a miliarde de oameni.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
