„Oriunde voi merge, voi fi întotdeauna prizoniera politică a tatălui meu“, a spus Svetlana Allilueva, fiica lui Stalin, după ce a reușit să fugă din URSS în 1967. Gândindu-mă la cazul ei, mi-am pus întrebarea în ce măsură un descendent e obligat să tragă toată viața după el spectrul părintelui. Iar dacă acesta a fost un monstru în piele de om, o brută, un scârbavnic, în ce măsură odrasla este tributară destinului său? Este oare mijlocită în mod fatal judecata noastră asupra urmașului de cea negativă asupra genitorului? „Așchia nu sare departe de trunchi” este oare o judecată de valoare îndreptățită? De ce în unele cazuri da și în altele nu? Când anume generalizarea acestei înțelepciuni populare este folosită cu scopul de a întina viața urmașului și a-i contesta dreptul la un destin construit pe cont propriu?
Mi-am pus toate aceste întrebări cu prilejul campaniei stârnite săptămâna trecută (pe-atunci mai exista încă și altceva pe lume decât coronavirus!) împotriva lui Vlad Voiculescu, odată cu scoaterea la lumină a statutului de informator al tatălui său (deși acesta devenise public în 2014). Ce criteriu avem în vedere când spunem că cineva este fiul sau fiica lui cutare și că avem îndreptățirea de a-i pune ascendența în cârcă? Și când, dimpotrivă, normal este să facem abstracție de ea? Răspunsul e simplu și îl dă Vlad Voiculescu însuși în intervenția sa de pe facebook: „Eu sunt aici să răspund în fața oricui pentru faptele mele. Atât.”
Când cântărim îndeobște un om, ne ghidăm după discursul său, după cariera sa, după isprăvile sale, pe scurt după felul în care, la maturitate, apare și evoluează pe scena publică. Când e vorba de odrasla unui personaj care a jucat un rol politic nefast, firesc e să ne uităm dacă ea e profitoarea corupției, ticăloșiilor și minciunilor tatălui său. Ne uităm dacă e o odraslă de bani gata, un terchea-berchea tupeist și sfidător.
Dacă avem în vedere discursul public, cariera și faptele lui Vlad Voiculescu, ce oare constatăm? Cine, dintr-o funcție publică sau din poziția de persoană privată, a făcut mai mult bine românilor în acești ani? Și-atunci, despre ce ascendență vorbim? Nu stăm oare fiecare din noi, singuri, în fața celorlați cu viața nostră și faptele ei? Câți dintre contemporanii noștri au pus pe picioare o „reţea a citostaticelor”, care, timp de mai mulţi ani, a făcut să ajungă în România medicamente pentru tratamentul cancerului, absente din spitalele şi farmaciile româneşti? Câți își pot revendica proiecte destinate copiilor bolnavi de cancer și familiilor lor asemeni lui MagiCAMP sau MagicHOME? Câți, asemenea lui Vlad Voiculescu, au ajutat echipa implicată în transportul şi tratamentul pacienţilor de la Colectiv în spitale din Austria şi Germania?
Spre deosebire de beizadelele trimise de tăticii lor în Parlamentul Europei sau de cele pe care genitorii le-au cadorisit cu firme de porci pe banii UE și cu bolizi cu patru roți de omorât oameni pe șosele – Vlad Voiculescu s-a făcut singur. Nici un părinte nu și-a pus amprenta de infractor pe destinul lui. Nici un rid primit de undeva nu i-a schimonosit viața sau caracterul. Foștii ofițeri de securitate și odraslele lor continuă, după 30 de ani, să danseze pe destinele noastre. În tot acest timp, noi ne grăbim să căutăm inamicul public în unul dintre cei mai frumoși contemporani ai noștri.
L-am descoperit pe Vlad Voiculescu în câteva apariții TV pe când era ministru al Sănătății. M-a uimit să văd pe chipul său o bunătate „mîșkiniană”, pe care îndeobște o asociem cu dezarmații în fața vieții, cu cei pe care-i înlături din calea ta cu un simplu gest al mâinii. Oameni care nu vin din lumea asta și care nu sunt făcuți să răzbată în ea. „Ia uite, mi-am zis, ne-am procopsit cu un bleg ca ministru! Numai asta ne mai lipsea.” Apoi i-am aflat parcursul de viață până la cei 33 de ani ai săi. L-am văzut îmbinând urbanitatea cu tenacitatea și practicând calmul sub masca angelicului. L-am văzut răspunzând liniștit la toate calomniile care s-au abătut asupra lui. L-am văzut, deopotrivă, punând corpul de control al ministerului să dea iama prin mafiile medicale din România. Și, cu graba mea de a așeza oamenii care mi se par frumoși sub un arhetip, l-am botezat „Maica Tereza”, după sfânta din Calcutta care a înființat „Casa Inimii” și care a spus că „o moarte frumoasă pentru cei care au trăit ca animalele este să moară ca îngerii, iubiți și mângâiați”. Oricât de sfântă era, Maica Tereza nu era o bleagă. Familia căreia îi aparținea, a „oamenilor buni”, și din care făcea parte și Ghandi, avea drept caracteristică inteligența în acțiune și forța de a duce un proiect până la capăt. Când, în urmă cu câțiva ani ne-am cunoscut, i-am mărturisit lui Vlad Voiculescu cum îl poreclisem. Nu s-a supărat. Mi-a zâmbit sfielnic.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
