Agenda publică românească a fost dominată de tema „statului paralel” timp de 18 luni. Așa cum brusc a apărut tema pe scena publică în noiembrie 2017, tot atât de brusc a dispărut în mai 2019.

Horatius DumbravaFoto: Contributors

Câtă consistență a avut dezbaterea publică? Putem considera că a avut loc o dezbatere publică? Pentru că, nu-i așa?, o dezbatere presupune o analiză cu argumente/raționamente pro și contra privind tema publică și, evident, o minimă cultură civică ca „părțile” implicate în discuția publică să asculte argumentele/raționamentele celeilalte părți. Ce consecințe (sterile sau nu?) a avut pentru români această temă introdusă brusc pe agenda publică? Cum se raportează astăzi românii la instituțiile de bază, formale, constituționale, ale statului român, ce încredere mai au românii în justiție (și) ca urmare a lansării de către diverși a temei „statului paralel”?

Cei care au lansat în spațiul public românesc sintagma de „stat paralel” nu au fost deloc interesați să definească sintagma, să contribuie la o reală dezbatere asupra temei. Pare că doar și-au dorit să rescrie agenda publică în funcție de interesul lor de moment sau să dea frâu liber, în public, emoțiilor pro și contra existenței „statului paralel”. Cu câteva mici excepții – în general jurnaliști(1) sau cercetători în domenii sociale(2) , care au discutat (public și) cu seriozitate problema.

Prolegomene:

Sintagma de „stat paralel” poate avea, la prima vedere, toate ingredientele unui scenariu plauzibil, cu posibile unde traumatice pentru cei care au urmărit subiectul, cu atât mai mult cu cât mulți dintre noi avem experiența statului comunist. Statul, cu instituțiile lui formale, are un rol important în viața socială a românilor: plata taxelor la fisc, respectarea regulilor sociale, cu sancțiunile aferente în cazul în care acestea sunt încălcate, etc. Chiar dacă unii români nu respectă unele reguli impuse de stat, ei au, totuși, sentimentul că au un raport cu statul. E vorba de relația consacrată de grecii antici: raportul dintre guvernați – guvernanți.

Tocmai pe acest fond, al unei deferențe inerțiale a românilor față de autoritatea formală a statului, a apărut tema publică a „statului paralel”. Și de aici și posibilul șoc. Pentru că impresia este una puternică: cum adică? Nu mai e vorba de statul pe care cetățeanul obișnuit este obligat să-l urmeze și pe care, uneori, încearcă să-l fenteze? „Statul paralel” e un „stat” din a cărui ecuație e exclus cetățeanul, din moment ce „statul” ăsta paralel funcționează fără a-l implica direct pe cetățean și care are ca paradigmă de funcționare două structuri paralele: instituții formale și un network informal (grupuri informale) în conexiune directă și dominantă cu instituțiile formale ale statului.

Așa cum indirect sugerează sintagma, „statul paralel” nu numai că-l exclude pe cetățeanul obișnuit din relația ce stă la baza funcționării statului, guvernant – guvernat, dar din așa-zisa confiscare a statului de către reprezentanți ai unor instituții formale – instituții de forță – el, cetățeanul, iese până la urmă păgubit.

De remarcat că tema „statului paralel” a fost inițiată de o parte a clasei politice, formalizată chiar de reprezentanți ai autorităților publice constituționale – președinții Camerei Deputaților și Senatului, după cum va rezulta din analiza de față –, dar și de reprezentanți ai unor partide politice, susținută de unii formatori de opinie.

În orice caz, cel puțin așa sugerează evoluția discuțiilor publice pe marginea „statului paralel”, tema nu a fost aruncată întâmplător. Este legată de agenda politică și publică a celor care au declanșat și participat activ la disputa publică.

Sintagma „statul paralel” nu a fost inventată de noi, aici în România: e o temă care are deja o istorie recentă și (destul de) bogată în multe state cu tradiție consacrat democratică sau în tranziție spre democrație, ori în state capturate de mafie sau criminalitatea organizată.

Tot atât de interesantă e alegerea sintagmei „stat paralel”. Așa cum vom observa, există nuanțe importante între diferitele sintagme ce definesc existența paralelă a instituțiilor formale și unor grupuri informale care influențează prin diverse metode deciziile instituțiilor formale și ale reprezentanților acestora.

Ce interesează, în cazul de față, nu este analiza intențiilor și scopurilor celor care au impus/întreținut această temă pe agenda publică, ci în ce mod justiția, parte a ei, a fost într-adevăr implicată, prin anumiți reprezentanți ai săi, în structuri informale, ce au dublat structurile formale din care făceau parte, și, în al doilea rând, dacă aceste discuții publice au avut consecințe – pozitive sau negative – asupra justiției.

Așadar, un scurt istoric al literaturii ce se referă la problema dublării instituțiilor formale de rețele informale este necesar pentru a înțelege contextul și cauzele, precum și efectele ale temei „statului paralel” în spațiul românesc. Contextul, cauzele și efectele acestei așa-zise teme publice vor fi abordate în partea a doua a acestui articol.

Istoric

Da, poate să vă surprindă, dar există o literatură destul de bogată, în special de sorginte anglo- saxonă, dedicată fenomenului existenței a două structuri în interiorul aceluiași stat: prima structură, una formală, recunoscută la nivel constituțional și legislativ și o a doua informală, formată din membrii unor instituții formale, în special instituții așa-numite de „forță” (militare, servicii secrete, parchete/procurori, etc.).

Terminologia uzitată de cei care au scris pe marginea acestei problematici nu este unitară, așa cum nu este unitară nici descrierea modului în care acționează această dualitate.

Însă o tipologie a acestora poate fi conturată din teoretizările făcute asupra problematicii și exemplelor practice date de cei care au analizat dualitatea structurilor formale și informale în funcționarea statului.

O trecere în revistă a acestor termeni arată că există nu doar o diversitate în tipologia acestor forme în analizele teoreticienilor, dar și în abordările pe care formatori de opinie, comentatori mass-media și jurnaliști, politicieni etc., din diferite spații cultural-politice le dau acestui fenomen:

• dubla guvernare (the double government);
• statul invizibil (the invisible state);
• statul din interiorul statului (a state within a state);
• statul ascuns/adânc/profund (traducere aproximativă a termenului the deep state);
• statul paralel (the parallel state).

Trebuie precizat că nu toate sintagmele de mai sus, așa cum au fost ele abordate de diverși teoreticieni sau în spațiul public, au o conotație negativă. Însă, toate aceste abordări au în vedere și explică funcționarea și interconectarea, pe de-o parte, a structurii sau structurilor formale ale statului, așa cum ele sunt prevăzute în constituțiile sau în legislațiile diferitelor state și, pe de altă parte, grupurile de indivizi care formează structurile informale. Acestea din urmă influențează deciziile sau chiar iau decizii în numele structurilor formale. Uneori, structurile informale sunt parte a structurilor formale, așa cum se va vedea mai jos.

Primul și cel mai cunoscut teoretician al dualității guvernării (aici în sensul larg al termenului de guvernare, termenul de guvernanți referindu-se la monarh, legislativ, executiv sau/și putere judecătorească în relațiile lor cu guvernații), a fost Walter Bagehot cu a sa celebră carte Constituția Engleză(3).

Marea Britanie a secolului XIX era un stat cu instituții solide, având la bază o colaborare a celor două „seturi” de instituții, în viziunea lui Bagehot: primul „set” de instituții statale sunt cele care impun respect și care se bazează pe o lungă și veche tradiție, cum sunt Regina (Queen Victoria) – monarhia britanică – și Camera Lorzilor, compusă din membrii aristocrației Marii Britanii de la acea vreme (the House of Lords), dar care nu au o putere efectivă în a guverna statul și pe guvernați; al doilea „set” este constituit de instituțiile „eficiente”, cele care guvernează efectiv și care sunt compuse din Guvern și Camera Comunelor (the House of Commons). Dacă primul „set” de instituții sunt destinate a-i impresiona pe cei mulți (cetățenii/guvernații), cel de-al doilea set este cel care asigură eficiența funcționării statului britanic.

De remarcat faptul că cele două „seturi” instituționale s-au păstrat în viziunea cvasimajorității teoreticienilor de azi care s-au aplecat asupra subiectului. Însă, cu diferențe esențiale: cele două „seturi” nu sunt ambele formale ca în cazul britanic, descris de Bagehot. Astfel, un „set” este formal, instituții recunoscute de constituțiile statelor în cauză și de legislațiile pozitive ale acestora, și al doilea „set” este constituit din instituții informale (network-uri, rețele informale create de membri ai instituțiilor de forță cu implicarea unor membri ai instituțiilor formale) și/sau grupuri private, criminale (adică infracționale) sau nu.

Ce rămâne, însă, e faptul că instituțiilor formale, cele care au suportul constituțional și/sau legal, li se recunoaște și li se accentuează aparența faptului că ele conduc statul. Interesul instituțiilor și rețelelor informale, a membrilor acestora în dominarea instituțiilor formale este unul evident:

• în a putea acționa sub umbrela primelor;
• în a nu deconta nerealizările și eșecurile statului formal, care sunt puse în sarcina instituțiilor formale;
• în a controla și chiar în a lua deciziile prin intermediul membrilor instituțiilor formale;
• și, mai ales, în a-și conserva și consolida, astfel, puterea și afacerile mai mult sau mai puțin infracționale.

O scurtă trecere în revistă a acestor teorii:

Michael J. Glennon(4) descrie ceea ce numește el dublul guvernământ (the double government)(5). Deși recunoaște originalitatea teoriei lui Bagehot, Glennon, bazându-se pe observațiile evoluțiilor imediat postbelice, dar și a celor din imediata vecinătate temporală, deplasează accentul de la loialitatea și responsabilitatea reciprocă a celor două „seturi” de instituții bagehoteniene și eficiența relației dintre acestea, la secretomania activității ce domină activitatea instituțiilor informale(6), eficiența acestora fiind mult mai puțin importantă.

Glennon vorbește, așadar, la rândul lui, de două „seturi” de instituții:

1. instituții formale, numite Madisoniene(7), reprezentate de tradiționalele puteri ale statului: Congres, executiv – adică Președintele SUA și membrii cabinetului său – judecătorească (Curtea Supremă, curțile federale, celelalte instanțe și, mai ales, o instanță specială, acronimul fiind FISA Court – Foreign Intelligence Surveillance Court);
2. și rețeaua informală, numită the Trumanites – Harry Truman a creat rețeaua instituțiilor de forță, așa numita comunitate de informații, cu scopul declarat de a centraliza, controla și eficientiza munca informativă a instituțiilor de forță. La propunerea lui Truman, în anul 1947, Congresul a adoptat proiectul de reformă legislativă a instituțiilor militare și militarizate, Legea privind Securitatea Națională (National Security Act – NSA), prin care s-a stabilit celebrul (și prin acțiunile mai mult decât controversate din contemporaneitate) Consiliu de Securitate Națională (National Security Council – NSC)(8). Central Intelligence Agency (CIA) a fost înființată în același an, 1947.

Rezultatele acestei rețele informale (the Trumanites) sunt, însă, discutabile, ne spune Glenoon, și, mai ales, periculoase pentru democrație. Câteva concluzii ale autorului sunt relevante în discuția noastră (pe marginea dublului guvernământ):

• costurile financiare și resursele umane de susținere a rețelei the Trumanites sunt enorme;
• controlul instituțiilor formale, constituționale – Congres, executiv (Președinte și cabinetul acestuia, departamente (”agenții”) guvernamentale), putere judecătorească – asupra rețelei the Trumanites sunt iluzorii, derizorii(9);
• exagerarea intenționată a amenințărilor existente la adresa securității SUA precum și crearea unor amenințări artificiale. Pentru ca rețeaua informală să se mențină la putere aceasta a apelat la frica de amenințări pe care trebuie să o resimtă populația, plastic relevată de Glennon: dacă natura precisă a amenințării (la adresa securității SUA – n.m.) este incertă, ceea ce este cert este frica de amenințări (a populației – n.m.).

Ceea ce interesează aici, din analiza lui Glennon, e modul în care puterea judecătorească, în special la vârful acesteia, Curtea Supremă și curțile federale, este controlată de the Trumanites.

Afirmația lui Glennon este în sensul că judecătorii sunt atenți selectați și numiți în așa fel încât aceștia să fie dependenți sau să fie favorabili rețelei the Trumanites. Astfel, în general, Președintele SUA nu propune, iar Senatul nu confirmă un judecător la Curtea Supremă care este ostil rețelei(10). Asta nu înseamnă neapărat că judecătorii astfel numiți au avut legături directe cu rețeaua, dar contează ce filosofie juridică împărtășesc aceștia și, în acest sens, dacă ei sunt suporteri ai rețelei și dacă au sprijinit sau sprijină ideea unui executiv puternic(11). Chiar dacă nu toți judecătorii de la Curtea Supremă sunt „suporteri” ai rețelei, sunt cauze importante în raport cu care rețeaua the Trumanites are un clar interes, în care fiecare vot al judecătorilor contează.

Dar, susține Glennon, situația nu se întâlnește doar la Curtea Supremă, ci și la numeroșii judecători federali sau chiar districtuali și de curți de apel, unde Glennon consemnează clare legături cu rețeaua the Trumanites (foști procurori sau foști avocați), pentru că și acești judecători au de soluționat cauze ce privesc securitatea SUA(12).

Cazul cel mai interesant îl reprezintă, în cazul puterii judecătorești, instanța special creată în 1978 pentru a garanta legalitatea interceptărilor electronice ale unor servicii de informații străine ce operează pe teritoriul SUA. Această instanță, formată din 11 judecători selectați de președintele Curții Supreme ca urmare a voturilor exprimate de judecătorii de la nivel federal pe un termen de maximum 7 ani, este numită FISA Court (sau FISA warrant). Glennon scoate în evidență faptul că marea majoritate a judecătorilor, de la înființarea FISC până la zi, au fost parte a puterii executive, ca oficiali, înainte de a deveni judecători. Deci, aceștia au avut legături și au fost suporteri ai rețelei the Trumanites.

Ceea ce este specific FISA Court, în comparație cu instanțele ordinare, este faptul că procedurile nu sunt publice, iar sistemul adversarial lipsește cu desăvârșire. Doar reprezentanții guvernamentali pot fi prezenți la proceduri, fără a fi prezentă și virtuala parte adversă. Cu atât mai mult cu cât, FISA, neavând capacitatea de a propune probe din oficiu sau de a primi alte probe decât cele de la guvern/instituțiile de forță, practic probațiunea se limitează la informațiile livrate de executiv/instituțiile de forță.

Concluzia lui Glennon este că puterea judecătorească nu exercită un control adecvat asupra rețelei the Trumanites și acțiunilor acesteia. Printre exemplele, pe care Glennon își bazează aserțiunea, este cea legată de solicitările de arestare și de percheziții în cauze privind securitatea SUA: în perioada 1979 – 2011 i-au fost solicitate FISC un număr de 32.093 de mandate de arestare/percheziție – au fost admise toate solicitările, mai puțin unsprezece. În anul 2012 FISC a primit un număr de 1789 cereri de interceptări electronice, a respins doar una(13). Asemănările cu interceptările acordate de judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție din România, pe mandate de siguranță națională, sunt izbitoare. Vom discuta în a doua parte despre aceste asemănări.

Statul ascuns/profund (the deep state) a fost consacrat în special de o serie de articole scrise de editorialiști în The New York Times(14) și alte cotidiene americane, însă cel care i-a dat o coerentă explicație prin exemplificări concrete, bazate pe fapte reale după cum ni se spune, este Mike Lofgren(15).

Lofgren, care se bazează, conform afirmațiilor acestuia (și a biografiei lui de angajat în staff-ul Congresului SUA și a unor diferiți senatori, specializat în probleme militare și de securitate SUA: https://en.wikipedia.org/wiki/Mike_Lofgren), pe experiența trăită și dobândită în cei 28 de ani petrecuți în Congresul SUA, susține că SUA păstrează dualitatea celor două „seturi” instituționale, formale și informale, cu specificarea că network-ul informal, the deep state, este mai extins: o asociere hibridă a unor oameni cheie din structuri guvernamentale și ale structurilor financiare și industriale din SUA. Această structură (network) informală, este capabilă să guverneze SUA, și o și face, după cum pretinde Lofgren, raportându-se limitat la consimțământul instituțiilor și reprezentanților formali ai acestora, deși aceștia din urmă au fost și sunt expresia alegerilor democratice(16).

Această structură informală, formată din entități publice (în special instituții de forță, ce fac parte din comunitatea de informații ale SUA) și private – printre cele din urmă numărându-se și centrul financiar din Wall Street, dar și concentrarea de mari afaceri IT (Sillicon Valey) –, este conectată direct la resursele financiare și decizionale în executiv și Congres, iar scopul membrilor acestei structuri nu are nimic spectaculos sau misterios-conspirativ, ci este doar acela de a-și construi și menține cariere profesionale bine remunerate și cu acoperire în ce privește exercitarea puterii subterane în SUA(17).

Așadar, sistemul dual bagehotian este păstrat de Lofgren în descrierea statului ascuns/profund (the deep state), cu nuanțele indicate anterior. Statul ascuns/adânc nu este o negare a trăsăturilor de caracter al cetățenilor americani. Dimpotrivă, Lofgren susține că de fapt avem de-a face cu o trăsătură inerentă, comună oricărei aglomerări de populație. Și chiar dacă cetățenii SUA nu și-au dat acordul expres cu privire la influența structurii informale de putere în interiorul statului, pasivitatea lor a jucat un rol important, esențial, mai ales că aceștia au acceptat deghizarea funcționării acestei structuri informale în apelul, în opinia autorului, la un fals patriotism și, în mod ocazional, prin induce

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro