Profesorul Paul Cernat a lansat o întrebare în spațiul virtual: „De ce” (vocea narativă aparține studenților săi) „trebuie să învățăm lucruri pe care nu le știm, care sunt dinainte să ne naștem noi și care nu au legătură directă cu viața noastră?”. Întrebarea e cumplită. Nu, nu m-ați înțeles: aceasta este o întrebare cumplită, cumplită! Am citit cu două perechi de ochelari răspunsurile propuse, și nici măcar unul nu se apropie de pragul de-a fi luat în serios. Papagalisme, locuri comune, văicăreli și învinovățiri, dar niciun răspuns. Îmi asum, deci, răspunderea.
„Pentru ca profesorii să aibă și ei o slujbușoară & o pensioară”. Am propus personal această variantă în respectivul spațiu virtual, variantă care n-a avut nici cel mai mic ecou. Enfin, nici cel mai mic ecou pozitiv.
„Pentru că accesul la zonele de decizie ale unui stat se face pe baza tuturor competențelor, nu numai a celor strict profesionale”. Cu alte cuvinte, ca să faci politică mare trebuie să știi să dai bine din gură, rotund, frumos, convingător. Din păcate, răspunsul ăsta (fără a fi total tâmpit) e demontabil într-o jumătate de secundă: păi, Viorica Vasilica Dăncilă?!
„Pentru că nimeni nu poate fi sigur de pe acum care lucruri vor avea «o legătură directă» cu viața voastră, domnilor studenți”. Eu chiar cred în răspunsul ăsta. Omul, ca „naked ape”, vorba lui Desmond Morris, s-a specializat în nespecializare, și nu de azi de ieri, ci de niște milioane de ani; suntem o specie oportunistă, foarte abilă de a supraviețui în condiții de schimbare bruscă a habitatului. Bun: dacă privești piața muncii ca pe un „habitat”, atunci e clar – nu numai că nu știi ce-o să ceară angajatorul de la tine peste 25 de ani, dar nu știi ce-o să ceară nici când vei termina facultatea. Sau, în formularea neuitatului plutonier-major Ion Potârniche (UM 02525), care ne-a avansat pe toți la gradul de caporal: „Lasă gura! Cadrele tre’ știe toate alea. Milităria pare simplă, da’ are multe subtiluri”.
„Pentru că accesul la femeile de elită este foarte limitat”. Vă place răspunsul ăsta? Hai că, încet-încet, ne apropiem de subiect. Domnule student, vei intra, mai devreme sau mai târziu, într-o relație de lungă durată, eventual – Doamne apără și păzește! – te vei însura. Poate vei avea chiar și urmași?! Iată ultimul răspuns, apoi ne întoarcem la nevastă-ta:
„Pentru că te vei afla cândva în fața rafalei de întrebări nemiloase ale copilului tău. Va fi greu. Copiii nu iartă și nu scuză. Lucrurile «pe care nu le știi, care sunt dinainte să te naști tu și care nu au legătură directă cu viața ta» va trebui să le explici unei mogâldețe de doi, trei, patru, cinci sau șase ani. Cum o să le explici, dacă nu le știi?! Iar dacă nu le explici… copilul tău le va căuta în altă parte. Îl vei pierde cu mulți, mulți ani înainte de a-ți da seama că ceva nu e-n regulă. Copiii n-au încredere în tați tâmpiți”.
Să ne întoarcem la nevastă-ta și să istorisim
Povestea lui Mihai Nebunu
Am fost vecini în București: strada Izvorul Mureșului, blocul D5 (el), blocul D23 (eu). Același leat: amândoi am fost la aceeași grădiniță, apoi la clase paralele din școala generală 129 din cartierul Berceni, am dat la liceu în același an (el la Industrial 27, actualul „Octav Onicescu”, eu la Industrial 36, actualul „Ion Creangă”), am ieșit amândoi la Revoluție, am picat amândoi examenul de admitere la facultate (Metalurgie, el; Medicină Veterinară, eu), ne-am înscris amândoi la școli postiliceale în septembrie 1990 (de frica armatei), am absolvit amândoi în 1992, apoi eu m-am dus la facultatea care te învață lucruri pe care nu le știi, care sunt dinainte să te naști și care nu au legătură directă cu viața ta, adică la filologie, iar Mihai Nebunu s-a tras tare pe muzici. În acei ani, expresia „a te trage tare pe muzici” însemna a deveni un fel de expert în muzica rock (de toate felurile), a o asculta, a vorbi despre ea, a o cumpăra, a o vinde, a o mixa pe la diverse evenimente, a-ți cumpăra în cele din urmă „scule profesionale” (nu știu ce sunt acelea) și, desigur, a te îmbrăca accordingly. Mihai Nebunu devenise o autoritate, în sfârșit, un „om de bază”, fetele roiau în jurul lui și nici banii nu-l ocoleau. În timpul acesta, eu devenisem un „d-ăla cu cărți” sau, în mult mai plastica exprimare a Nebunului, un „lábăr d-ăla cu cărți”. Am absolvit facultatea în 1996 și l-am pierdut din vedere, însă validându-i pe deplin diagnosticul: viața mea s-a înscris în tiparele vieții unui lábăr cu cărți, fără nimic notabil într-ânsa, fără succese de niciun fel, fără fete „roitoare” și, desigur, fără bani.
Mihai Nebunu s-a căsătorit c-o fată pe care-o lăsase gravidă, una Ene (nu-mi amintesc prenumele ei), care fusese cu mine în clasă, în generală, parc-o văd și acum: în banca a doua din rândul dinspre perete, șirul dinspre culoar, totdeauna în haine foarte curate, cu cordeluța pe cap și cu pampoane bine apretate; fată de milițian. Păr castaniu, ochi frumoși, prostuți, zâmbet naiv. O fată.
Vremea lui Nea Nelu s-a dus ușor-ușor, lumea s-a schimbat, mai întâi lent, insesizabil, apoi din ce în ce mai repede. Mihai Nebunu a pierdut pasul, muzicile nu mai erau lucrative, a decăzut, a luat bani de la cămătari, nu i-a putut da înapoi, a vândut apartamentul cu patru camere din blocul D5 (rămas de la părinți), s-a mutat în apartamentul părinților lui Ene: două camere, părinții lui Ene, el, Ene și Denis, băiatul lor. Ene și-a găsit o slujbă de femeie de serviciu la spital, era foarte harnică dar cam șpăgăreasă (Mihai Nebunu o caftea dacă venea de la muncă fără bani de băutură), au dat-o afară când a fost văzută scuipând în mâncarea unui bolnav ce nu voia să „cotizeze”. El a-ncercat și ceva trafic de droguri, nu era destul de deștept pentru așa ceva, l-au prins, l-au cofrat, a ieșit de-acolo știrb și înrăit, dar degeaba, că-n timpul ăsta Denis crescuse: era mare și voinic ca taică-su, îi bătea pe toți patru de le suna apa-n cap când venea beat, bătrânii au murit pe rând, Ene a fost internată la psihiatrie, Denis a ajuns și el la închisoare (se înhăitase cu unii, a luat ani grei pentru „lovitură cauzatoare de moarte”), în cele două camere a rămas Mihai Nebunu. Mai spală o mașină în parcare, mai bate un covor, mai plimbă un câine, mai face piața pentru vreo babă, se descurcă: „Am de țigări – mi-ajunge!”, se laudă el la câte un vechi cunoscut, stând pe băncuța din fața blocului. De prisos să spun că „vechiul cunoscut” e un foarte bun prieten de-al meu, cu care vorbesc des la telefon și de la care am aflat povestea de-a fir a păr.
Destinul meu a fost uimitor de asemănător cu al lui Mihai Nebunu, poate ceva mai tern (fără droguri și fără Ene), doar că mie mi-au plăcut cărțile.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
