În urmă cu ceva timp, „Curs de guvernare” a publicat o serie de articole extrem de interesante despre riscurile (și costurile) a tot ceea ce înseamnă Green Deal pentru Europa. Toate acestea în stilul deja cunoscut al lui Cristian Grosu: articole centrate pe probleme economico-financiare, scurte și aflate sub semnul unui soi de cult al preciziei. În alt „serial”, Valentin Lazea, economistul șef al Băncii naționale, a publicat, tot în „Curs de guvernare”, o analiză despre „Economia în epoca resurselor limitate vs. consumul individual”, care ajunge, inevitabil, tot la ecologie. În mod ironic, nimeni nu pomenește însă nimic despre Georgescu- Roegen, deși prin „Teoria Bioeconomică” (1971) și demonstrarea limitării inevitabile a „legii economice a dezvoltării” prin „legea naturală a entropiei” – în mod științific, nu la nivel de înțelepciune de genul Diogene, Epicur sau Lao-Tseu, cum își începe Serge Latouche istoria „descreșterii” – cu Georgescu-Roegen începe totul, cu un an înainte de primul raport al „Clubului de la Roma” despre „Limitele creșterii” din 1972. Ironia continuă prin faptul că operele complete ale lui Georgescu-Roegen au fost editate de Banca Națională și pof fi găsite doar acolo…
Minunat! Dar lucrurile nu se opresc nicioadată aici – și, evident, nu se opresc la Green Deal nici în acest caz! Jean Claude Junker, de pildă, aduce alte date și argumentări. La alt nivel al Uniunii Europene, aceasta amenință România cu infringment-ul pe motive de ecologie și păduri. Și mai este ceva, mai teoretic: există adesea, în asemenea cazuri, o confuzie între drept și istorie, între ceea ce s-a întâmplat și cea ce ar fi trebuit să se întâmple, între „țara reală” și „țara legală”, cum le place francezilor să spună. Imi voi permite așadar să privesc (și să completez) problema ecologică și din perspectiva mai „eseistică”, practicată mai degrabă de Contributors.
Ecologie și politică
Oricare ar fi începutul acestui articol, nu pot să nu amintesc dicursul lui Donald Trump la întrunirea de anul acesta de la Davos, dedicat problemelor de mediu și unde i s-a cerut acestuia să deschidă dezbaterile – ironie sau provocare a orgnizatorului, spun unii.
Conform stilului său inconfundabil, Trump a început prin a blestema „acești profeți ai nenorocirii”; prim-ministrul Australiei, mare fun al lui Trump, i-a atacat și el dur pe acești activiști care abordeză un „ton apocaliptic” – după care a plecat în vacanță, lăsând pădurile Australiei să ardă în voie. Apoi, ca un bunic trezit din somn (deși, evident, știa foarte bine ce face) Trump a promis un miliard de copaci pe care să-i planteze Casandrele astea de ecologiști. Trebuie să recunoșteți, există și o doză de geniu la acest trickster!
Din acest discurs (cu care mulți au fost, de fapt, de cord…) mai transpare însă și ceva poate inconștient, dar cu siguranță grav: ne e mai ușor să gândim sfârșitul lumii decât sfârșitul capitalismului. Sunt mulți bani în această convingere incomensurabilă…
Din altă direcție, are loc o comodificare a focului: pe de o parte, incendierea face parte din afacerile curente ale unei categorii largi de „antreprenori”; pe de altă parte, incendierea marilor păduri poate deveni (și a devenit!) politică de stat: incendii criminale pentru care politicieni cinici cer „răscumpărări” țărilor bogate din lumea întreagă (este mai ales cazul Braziliei și al altor țări din bazinul amazonului). Câți bani aduc ansamblul acestor operațiuni, nu știu, dar dacă vreți să aflați, puteți să întrebați pe oricare dintre cei câțiva econmiști care s-au specializat în această temă.
Și totuși…
Și totuși, ceva s-a schimbat în această privință: la presiunea străzii și/sau a ONG-urilor, cu ajutorul unor avocați care atacă și cer statului legi și reglementări precise, încadrând astfel revendicările de mediu în spațiul legal al dreptului, raportul la mediu începe să devină tot mai preventiv și să depindă de marea politică. Chiar și Morrison și-a mai schimbat părerea și a devenit mai tolerant și „eco-friendly” când s-a întors din vacanță și a văzut ce-l așteaptă acasă… Altfel spus, înainte de fi știință, ecologia este politică.
Ecologie și Poetică.
Ce legătură poate exista însă între ecologie, oricum am considera-o, și „poetică”? Evident nu este vorba despre „poetică” în sensul propriu, ci despre una dintre cele mai fascinante – dincolo de economie, finanțe sau drept – întrupări ale pădurii. Căci despre un soi de „întrupare” este cu adevărat vorba. Una dintre trimiterile directe la această viziune poate fi aceea la „Elemente de sociologie vegetală” (1935/2019) a lui Jules Pavillard. Dincolo de această referință sau altele care au crescut din ea, ceea ce este de reținut pentru noi este faptul că vegetația (în speță copacii) comunică între ei, constituind „comunități”, că pădurea nu este o sumă de arbori, și că, în consecință, a planta copaci poate fi o binefacere în aceeași măsură în care poate fi o catastrofă: câteodată, un pădurar priceput este mai bine venit decât o sută de voluntari bine intenționați.
Și un mic detaliu dincolo de orice comentariu: a devenit cert faptul că arborii bătrâni își trimit seva preferențial copacilor mai tineri de „neamul” lor – mai exact, din sămânța lor. De ce? Nimeni nu știe… Toate acestea laolaltă nu sunt deci doar „poezie” – deși trebuie să recunoașteți misterul aproape mistic al pădurii vorbitoare. Fascinat și eu de acest „mister”, nu pot să nu mă gândesc cât poate costa o erore în acest context atât de fragil…
Ecologie punitivă
Ipocrizia din spatele binefacerilor impuse de Uniunea Europeană pentru dezvoltarea ecologică are deja un nume: Greenwashing; termenul de „ecologie punitivă” există și el de ceva vreme. De fapt, „UE percepe Europa ca pe un spațiu de piețe”, și procedează conform acestei logici neo-liberare – comentează un blogger verde. La nivel individual – și ca să fiu puțin răutăcios: de ce mă obligi pe mine să mănânc morcovii tăi sau alți muguri, sub amenințarea că altfel devin un pericol social, mai rău decât cel mai înrăit fumător?
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
