După cartea sa de succes mondial, tradusă în 40 de limbi, înclusiv română, Capitalul în secolul XXI (Litera, 2015), economistul francez Thomas Piketty a publicat recent o nouă carte, întitulată Capital et idéologie (Seuil, 2019), în care își continuă demersul istoric printr-o investigație care se vrea deopotrivă descriptivă, teoretică și prescriptivă. În această lucrare de mari proporții (1.200 pagini), el se prezintă ca cercetător în științele sociale, nu economist, iar ca urmare demersul său are, într-adevăr, un accentuat caracter interdisciplinar.
Pornind de la date comparative de o amploare și profunzime inedite, autorul reconstituie, într-o perspectivă economică, socială, intelectuală și politică, istoria și devenirea regimurilor inegalitare, de la societățile sclavagiste și trifuncționale vechi până la societățile postcoloniale și hipercapitaliste moderne, trecând prin societățile proprietariste, colonialiste, comuniste și social-democrate. Concluzia sa este că lupta pentru egalitate și educație, nu sacralizarea proprietății, a stabilității și a inegalității, este cea care a permis dezvoltarea economică și progresul omenirii.
Pe baza învățămintelor istoriei globale, Piketty susține că este posibilă depășirea fatalismului care alimentează derivele identitare actuale și conceperea unui socialism participativ, adecvat secolului XXI: un nou orizont egalitar la nivel mondial, o nouă ideologie a egalității, proprietății sociale, educației și partajării cunoașterii și puterii.
Principalele elemente ale demersului lui Piketty
Autorul propune o definiție proprie a noțiunii de „ideologie”. După el, ideologia este un ansamblu de idei și de discursuri a priori plauzibile, menit să descrie cum trebuie structurată societatea. (p. 16). Ideologia are dimensiuni sociale, economice și politice și încearcă să ofere un răspuns mai mult sau mai puțin coerent la o serie de probleme complexe, referitoare la organizarea dezirabilă sau ideală a societății. De aceea, nici o ideologie nu se poate bucura de adeziunea tuturor oamenilor; dimpotrivă, conflictele și dezacordurile ideologice sunt inerente. Ele privesc, în primul rând, regimul politic, adică ansamblul regulilor care descriu limitele comunității și teritoriul acesteia, mecanismele prin care se iau deciziile colective în interiorul său, drepturile politice ale membrilor, formele de participare politică, rolul cetățenilor și regimul străinilor, statutul demnitarilor și al partidelor politice ș.a.m.d. Controversele ideologice privesc, de asemenea, regimul proprietății, adică ansamblul regulilor care descriu diverse forme de posesie a bunurilor, precum și procedurile legale și practice care definesc și încastrează în societate relațiile de proprietate. Toate aceste reguli decurg din concepțiile cu privire la inegalitățile sociale și disparitățile dintre diverse grupuri sociale; ele implică numeroase alte construcții intelectuale și instituționale, în particular un anumit regim educativ și un anumit regim fiscal. Teza centrală a cărții este că problema regimului politic și regimului proprietății revine la problema puterii asupra indivizilor și asupra bunurilor și că toate aceste aspecte ale vieții sociale sunt strâns legate.
Analiza evoluției istorice îl conduce pe Piketty la delimitarea a ceea ce el numește „societăți trifuncționale” (formate din trei grupuri sociale distincte: cler, nobilime și a treia stare, care muncește și îi întreține pe toți – țărani, meșteșugari, negustori etc.) și, respectiv „societăți proprietariste”, în care dreptul de proprietate (notoriu universal și deschis tuturor) este separat strict de drepturile regaliene: securitate, justiție etc. (monopol al statului centralizat). El folosește, de asemenea, noțiunea de „regim inegalitar”, care cuprinde regimul politic și regimul proprietății (precum și, eventual, regimul educativ și regimul fiscal), pentru a permite o mai bună înțelegere a coerenței acestor elemente.
Punctul de pornire al autorului este radical: inegalitatea nu este economică sau tehnologică, ci ideologică și politică. Concepte precum piață, concurență, profit, salariu, capital, datorie, muncitor calificat/necalificat, cetățean, străin, paradis fiscal, competitivitate etc., sunt construcții mentale cu caracter social și istoric, care depind de sistemul legal, fiscal, educativ și politic. Ele reflectă concepția societății cu privire la justiția socială și economia justă, precum și raporturile de forțe politico-ideologice între diverse grupuri și discursuri. Aceste raporturi de forțe nu sunt numai materiale, ci, în mare măsură, intelectuale și ideologice; ele susțin sau pun sub semnul întrebării presupusul fundament natural al inegalității. Cu alte cuvinte, ideile și ideologiile contează în istorie. Abordarea autorului se deosebește, așadar, de marxism, după care forțele economice și relațiile de producție determină aproape mecanic „suprastructura” ideologică a societății. El insistă, dimpotrivă, asupra faptului că există o veritabilă autonomie a sferei ideilor, adică a sferei ideologico-politice. La unul și același nivel de dezvoltare al economiei și al forțelor productive, există întotdeauna multiple forme de structurare a sistemului economic, social și politic.
Problema cu care se confruntă lumea la acest început de mileniu III este că, deși a avut loc o creștere semnificativă a producției și a prosperității, după anii 1980-1990, s-a produs iarăși o adâncire bruscă a inegalităților în aproape toate regiunile lumii, cu excepția celor care nu au încetat niciodată să fie foarte inegalitare. (p. 38-39). Un fenomen interesant, prezentat în carte, este că inegalitățile s-au diminuat între nivelul inferior și nivelul mediu al repartiției mondiale a veniturilor, însă s-au amplificat între nivelul mediu și cel superior. (p. 41). La nivel global, 50% din veniturile cele mai mici din lume au cunoscut în perioada 1980-2018 o creștere importantă a puterii lor de cumpărare (între +60% și +120%); 1% dintre veniturile cele mai ridicate din lume au cunoscut însă o creștere și mai puternică (între 80% și 120%); veniturile intermediare au cunoscut, în schimb, o creștere limitată. Dintre superbogații actuali ai lumii, autorul îi menționează pe oligarhii ruși, magnații mexicani, miliardarii chinezi și indonezieni, proprietarii saudiți, investitorii americani și europeni etc.
Analiza sa arată, de asemenea, că epoca de creștere economică rapidă a țărilor dezvoltate și de reducere a inegalităților a coincis cu o perioadă de aplicare pe scară largă a impozitului progresiv pe venit. (p. 48-49).
Societățile social-democrate, comuniste și postcomuniste
În primele două părți ale impresionantei sale opere, Piketty analizează evoluția societăților trifuncționale, iar în partea a treia, marile transformări care au avut loc în secolul XX.
Analiza începe cu criza societăților proprietariste din perioada 1914-1945. Autorul constată că, spre sfârșitul perioadei amintite, proprietatea privată a fost desființată în sistemul comunist și și-a pierdut influența în țările europene considerate capitaliste. Acestea din urmă au devenit, de fapt, societăți social-democrate, caracterizate în măsură mai mare sau mai mică prin naționalizarea a numeroase întreprinderi, crearea de sisteme publice de sănătate și de educație și aplicarea unor impozite progresive pe marile venituri și proprietăți. În paralel, a avut loc o scădere bruscă a inegalității.
Principalul factor care a determinat această evoluție a fost, după Piketty, inventarea progresivității fiscale. (p. 524-525). Condițiile politice care au făcut posibil acest mare progres în direcția realizării egalității au fost luptele politice, transformările profunde și durabile ale reprezentărilor sociale cu privire la proprietatea privată, delegitimitarea acestei forme de proprietate și contestarea ideii că sistemul capitalist contribuie realmente la ferirea umanității de crize și războaie. Pe scurt, avut loc o amplă punere în cauză a bazelor societății capitaliste.
Ansamblul de practici politice și instituționale care au vizat încastrarea socială a proprietății private și a capitalismului este numit de autor „societate social-democrată”. Această societate se prezintă într-o mare varietate de forme, dintre care cel mai cunoscut este cazul suedez, însă, în general, se caracterizează printr-o reducere accentuată a inegalității. Cu toate acestea, experimentele social-democrate nu și-au atins toate obiectivele. Dintre cauze, Piketty subliniază faptul că instituțiile social-democrate, adică sistemul juridic, sistemul de securitate socială, sistemul educativ și sistemul fiscal, au fost create sub imperiul urgenței din anii imediat următori celui cel de-al doilea Război Mondial, nefiind gândite ca un tot unitar. În plus, sistemele social-democrate s-au bazat exclusiv pe experiențele specifice ale țărilor în cauză, fără să țină seama de concluziile degajate din practica altor țări. În ceea ce privește sistemul proprietății, de exemplu, echilibrarea puterii emanate de la proprietatea privată ar fi necesitat întărirea proprietății publice sau de stat, crearea proprietății sociale (ceea ce înseamnă participarea anagajaților la conducere întreprinderilor) și instituirea unor forme de proprietatea temporară și a unor modalități de circulație permanentă a patrimoniilor. Or, aceste elemente nu s-au regăsit în experimentele social-democrate, iar ca urmare țările respective nu au putut stăvili formidabila revenire a inegalității antrenată de contrarevoluția neoliberală. Autorul analizează detaliat problemele cu care s-au confruntat diferite societăți social-democrate, a căror nerezolvare a permis apariția a ceea ce el numește „hipercapitalism”: o societate aflată între modernitate și arhaism (p. 755).
Pentru Piketty, experiența comunistă a URSS și a celorlalte țări central și est-europene constituie un eșec dramatic, care a creat un handicap apăsător pentru orice încercare de a depăși capitalismul. Mai mult, această experiență nefastă constituie unul din principalii factori politico-ideologici care explică creșterea inegalităților la nivel mondial după anii 1980.
Cauzele care explică acest eșec sunt multiple. Este adevărat, susține autorul, că în comunism proprietatea privată a fost desființată în cazul marilor întreprinderi industriale, însă nu au existat răspunsuri clare la problema modului de organizare a relațiilor de proprietate și de producție în cazul micilor întreprinderi productive, comerciale, agricole, de transport etc. De asemenea, nu a fost rezolvată corespunzător problema mecanismului de luare a deciziilor și a repartizării resurselor prin uriașul sistem de planificare al statului ș.a.m.d. Or, fără răspunsuri clare la acest gen de probleme, a apărut o tendință de hipercentralizare a puterii și, în fața pericolului eșecului, o ideologie a trădării și complotului cercurilor capitaliste. Căutarea reală a unei alternative la capitalism ar fi necesitat acceptarea dezbaterilor, descentralizarea, compromisul și experimentarea.
La fel ca în cazul experimentului social-democrat, autorul analizează în detaliu diferitele dimensiuni istorice ale comunismului „real”, acordând o atenție deosebită modelului sovietic și chinez. Piketty nu se întreabă însă dacă cerințele, la urma urmelor raționale, pe care el le enunță, ar fi putut fi satisfăcute în societățile comuniste „reale”, caracterizate prin repartizarea planificată a resurselor și stabilirea ierarhică a sarcinilor, penurie generalizată de bunuri coexistentă cu stocuri excedentare, redistribuire nelimitată (nonfiscală) a beneficiilor, constrângeri bugetare laxe, prețuri administrate, confiscarea totală de către partidul-stat a exprimării publice și a reprezentării politice, omniprezența organelor de control, de opresiune și de înregimentare, monopolul statului asupra mijloacelor de comunicare și de informare etc.
El subliniază, în schimb, că performanțele insuficiente ale societății social-democrate și eșecul istoric al comunismului au creat posibilitatea dezvoltării unor regimuri inegalitare extreme, înserate într-un proces de mondializare a economiei și interconectate politic. Astfel, ponderea în venitul național a celei mai bogate decile a populației a ajuns în 2018 la 34% în Europa, 41% în China, 46% în Rusia, 48% în SUA, 55% în India, 56% în Brazilia, 64% în Orientul Mijlociu, 65% în Africa de Sud și 68% în Qatar. Asociate acestor fenomene, au apărut noi amenințări la adresa democrației și a mediului natural. În primul caz, inegalitatea economică a dus la o inegalitate politică tot mai mare. În cazul al doilea, încălzirea globală necesită schimbări substanțiale ale formelor de viață, care, pentru a fi viabile, presupun repartizarea echitabilă a costurilor aferente.
În partea a patra a cărții, întitulată „Regândirea dimensiunilor conflictului politic”, Piketty analizează modul în care structura de clasă a clivajelor politice și electorale s-a transformat radical în perioada cuprinsă între anii 1950-1980 (epoca social-democrată) și anii 1990-2020 (mondializare hipercapitalistă). El atrage atenția asupra ideii, susținute de mulți politologi, că vechile partide social-democrate, socialiste și comuniste, care, în trecut, au reprezentat clasele populare, sunt formate în prezent proponderent din persoane cu studii superioare și cu venituri și averi mari. Se explică astfel insuccesul coalițiilor social-democrate de a-și reînoi platforma programatică și de a propune reconstrucția unei noi alianțe a claselor populare.
O nouă utopie: socialismul participativ
Piketty se opune ideii sfârșitului istoriei, după care triumful democrației liberale în perioada de după războiul rece a dus omenirea la capătul evoluției sale.1 Pe baza analizei experiențelor istorice existente, el se declară convins că este posibilă depășirea sistemului capitalist actual și crearea cadrului unui nou socialism participativ pentru secolul XXI. Acest cadru ar urma să fie construit pe baza unei perspective egalitare, aplicate la scară mondială, a proprietății sociale, educației și partajării cunoștiințelor și puterilor. Este vorba, deci, despre o operă demiurgică, ce necesită dezvoltarea unor noi forme de proprietate socială, partajarea drepturilor de vot între acționari și angajați și participarea acestora din urmă la luarea deciziilor în cadrul întreprinderilor. Este necesară, de asemenea, desființarea proprietății private „permanente” și înlocuirea sa cu proprietatea „temporară” printr-un impozit puternic progresiv, impus asupra marilor proprietăți și menit să permită finanțarea unei înzestrări universale cu capital și, respectiv organizarea unei circulații permanente a bunurilor și averilor. (p. 1.112). Alte componente ale acestui program sunt ceea ce Piketty numește „justiție educativă”, „democrație justă”, „justiție fiscală”, „socială” și „climaterică”. În materie de perfecționare a democrației, de exemplu, el reclamă eliminarea influenței banilor în politică și crearea unor mass media idependente de puterea financiară. De asemenea, pledează pentru o democrație participativă și egalitară, în care un rol central au instrumentele financiare numite „bonuri (tichete/vauchere) pentru egalitate democratică”. (p. 1.174).
O evaluare critică a cărții lui Piketty
O contribuție fundamentală a cărții recente a lui Piketty este prezentarea socialismului ca fiind produsul experienței istorice a umanității. Nu este vorba, deci, despre un aport minor. Autorul pune sub semnul întrebării o serie de idei cvsiunanim acceptate, chiar și de intelectualii de stânga, în special convingerea cvasiunanimă că proprietatea privată este condiția sine qua non a dezvoltării. Mai mult, la fel ca alți autori cunoscuți pentru criticile lor violente la adresa capitalismului contemporan, cum ar fi J. Stiglitz2 și S. Zuboff3, Piketty consideră că inegalitatea este un pericol pentru democrație și dezvoltare economică.
Alte contribuții importante ale cărții sunt analiza așa-numitelor „societăți social-democrate”, a impactului căderii comunismului asupra forței cu care neoliberalismul se erijează în campion al apărării inegalității moderne, precum și analiza a ceea ce autorul numește „hipercapitalism” – societate în care modernitatea se întrepătrunde cu numeroase reminescențe arhaice, cum ar fi, de exemplu, clivajele identitare, atitudinea ostilă față de imigrație și reînvierea xenofobiei și rasismului.
