Viața demografică a unei țări sau a unei regiuni se schimbă, de obicei, lent. În plus, înțelegerea ei este sever descurajată de barajul cifrelor aride și, iarăși frecvent, al metodelor sofisticate de prelucrare. În pofida acestor obstacole, citireaei în formule simplificate , accesibile, ne poate duce spre înțelegerea unor schimbări majore în societate. Treptat ajungem să înțelegem , prin scanarea cifrelor demografice schimbări sau corelații neașteptate. Cine bănuia, în anii 90, spre exemplu, că migrația în străinătate va schimba consistent modul de vot al românilor sau că ar putea exista mișcări sociale de tip 10 August 2018, puternic legate de noua diasporă constituită prin migrația cumulativă în străinătate?
Detaliez, în cadrul de față, un alt exemplu de secvență de viață demografică prin care putem ajunge la procese socio-culturale majore al societății românești. Vine din cu totul altă arie decât cea a plecărilor în străinătate. L-am întâlnit, întâmplător, răsfoind comunicate ale Institutului Național de Statistică. De acolo am aflat, cu surprindere, că aproape 40% dintre tinerii adulți din România, din intervalul de vârstă 25-34 de ani, continuă să locuiască împreună cu cel puțin unul dintre părinți (rate de co-rezidență copii-adulți cu cel puțin unul dintre părinți). E mult, e puțin, e bine-rău, obișnuit-neobișnuit în context european? La întrebările acestea voi încerca să răspuns în continuare adoptând formula unui autointerviu[i] .
Un procent foarte mare dintre tinerii români de 25-34 de ani, respectiv 42%, locuiau, în 2018, împreună cu părinții. Este mult-puțin, bine sau rău? Sau ce se află dincolo de bine și rău dar semnificativ pentru problematica socială a României?
Este clar, chiar fără multe analize de specialitate, că ponderea ridicată a conlocuirilor părinți- copii de vârstă adultă este un marcator de probleme sociale care trebuie descifrate. Într-o epocă în care individualizarea[ii] este trendul de modernizare curentă, semidependența tinerilor de familia de origine este un semn de situație socială problematică. Puțin probabil că, în condițiile modernității târzii, lipsa de independență economică și de condiții de locuire este majoritar dorită sau de părinți sau de către copiii lor ajunși la stadiul de tineri adulți, dar incapabili să se autosusțină integral, inclusiv la nivel de aranjament de locuire.
Înaintea oricăror explicații este bine să descriem. Tinerii cu locuire semidependentă[iii] de cea a părinților sunt de găsit, în România, mult mai mult printre bărbați (54% din totalul categoriei de vârstă 25-34 ani) decât printre femei (28%). Altfel spus, semidependența în materie de locuire este mult mai mare pentru tinerii bărbați decât pentru tinerele femei. Este, probabil, semn social pentru faptul că în continuare organizarea socială este de așa natură încât tinerii bărbați fără venituri suficiente trebuie să amâne cât mai mult întemeierea unei familii. Tinerele femei din România sunt acceptate social să se căsătorească mai devreme, să scape de dependența de familia de origine, chiar dacă au un nivel al veniturilor relativ redus.
Unde se află România, în context european, din acest punct de vedere? Decalajul dintre dependența de familie a tinerilor bărbați și dependența corespunzătoare, pentru aceeași categorie de vârstă de 25-34 ani la tinerele femei este mare sau mic în România, comparativ cu restul țărilor din UE?
Se află acolo unde era de așteptat, sub aspectul problemelor de nivel de trai. România este în grupa țărilor de maxim decalaj între semidependența masculină foarte ridicată și semidependența feminină mult mai redusă, împreună cu Bulgaria, Croația, Republica Cipru, Ungaria și Slovacia. Cu excepția Ciprului, sunt țări foste comuniste din Estul Europei, relativ sărace. Nu mai dau cifre ci numai formularea constatativă. La cealaltă extremă, cu relativă egalitate de gen pe temă se află, iarăși cum era de așteptat, țările nordice, respectiv Suedia, Danemarca, Finlanda și Olanda. Austria, Franța și Marea Britanie se află în imediata apropiere a celor anterior menționate.
Așa, din simpla comparație a țărilor relativ sărace din fosta arie comunistă est-europeană cu cele puternic dezvoltate din Nordul Europei, ar rezulta că este vorba de simple efecte ale factorilor de dezvoltare-sărăcie asupra modurilor diferite de tranziție a tinerilor adulți spre starea de independență locativă, de locuire separat de părinți. În fapt, imaginea care reflectă realitatea, rezultată din analiza comparativă a situaților din țările Uniunii Europene este mai complexă.
Am urmărit, cu datele de rigoare disponibile la EUROSTAT, care este relația dintre ponderea tinerilor bărbați de 25-34 de ani care locuiesc cu părinții și ponderea corespunzătoare pentru tinerele femei, pe fiecare dintre țările Uniunii Europene (UE). Constatarea majoră este că nu nivelul de dezvoltare economică a țării determină decalajele dintre co-rezidența cu părinții pentru tinerii adulți bărbați versus tinere femei. Contextul care dictează diferențele societale din acest punct de vedere este cel de grad de modernitate a societății și de dezvoltare socială a acesteia[iv]. În țările europene din UE cu grad ridicat de dezvoltare socială predomină modelul co-rezidenței cu părinții a copiilor lor care sunt în tranziția spre maturitate, în proporții reduse și la un nivel relativ egal pentru tinerii adulți femei și bărbați (Figura 1).
Figura 1.Influența gradului de modernizare societală asupra diferenței dintre ponderea tinerilor bărbați de 25-24 de ani care locuiesc cu părinții și ponderea corespunzătoare de tinere
Sursa de date: EUROSTAT. Ambele variabile figurate în grafic sunt cu valori pentru 2018. Exemplu de lectură: decalajul cel mai mare dintre ponderile de co-rezidență cu părinții pentru tinerii bărbați de 25-34 ani și tinerele femei de 25-34 de ani se înregistrează pentru Bulgaria (30 puncte procentuale in favoarea tinerilor bărbați). Situația corespunde unui nivel de dezvoltare socială minimă în context EU, conform măsurătorii date de speranța de viață la naștere.
Este, în special cazul tinerilor din Danemarca, Suedia, Finlanda și Olanda. La polul opus sunt tinerii din țări cu nivel de dezvoltare socială redusă precum Bulgaria, România, Ungaria, Letonia și Lituania. Aici ratele de co-rezidență cu părinții pentru bărbații tineri sunt mult mai mari decât cele pentru femeile tinere.
Vreți să spuneți că toate diferențele între țări din punct de vedere al ratelor de co-rezidență tineri adulți-părinți decurg numai din ceea ce ați menționat mai devreme, respectiv din gradul de modernitate și de dezvoltare socială?
Nu. Ceea ce am spus este strict valabil numai pentru decalajele de gen, pe tema discutată. Dacă vrem să înțelegem mai bine diferențele între ratele de co-rezidență tineri adulți și părinții lor trebuie să revenim. Din această perspectivă, renunțând la focalizarea pe aspectele de gen, vom constata că sunt foarte importanți factorii de context strict economic sau socio-economic. Și voi începe printr-un exemplu. Am presupus că o pondere mare de tineri care acuză, în sondaje, că au dificultăți în a-și plăti facturile lunare este un factor favorizant pentru rate înalte de co-rezidență a tinerilor adulți cu părinții lor. Testarea ipotezei prin confruntare cu date, o confirmă (Figura 2).
Figura 2.Influența dificultăților în plata facturilor lunare asupra ratelor de co-rezidență între tinerii adulți de 25-34 de ani și părinții lor, 2018
Sursa de date: EUROSTAT pentru co-rezidența tineri adulți cu părinții lor. Datele referitoare la declararea unor dificultăți mari sau foarte mari în achitarea facturilor lunare la tinerii de 25-34 ani le-am generat pornind de la rezultatele Eurobarometrului Standard 89.1 din 2018.
Înainte de a discuta cazul României voi lua două exemple: grecii, cu maximă nemulțumire a tinerilor în privința plății facturilor lunare și danezii, cu nemulțumiri minime. Tinerii greci din categoria de vârstă la care ne raportăm preponderent în acest material (25-34 ani) erau de departe cei mai îngrijorați de plata facturilor lor lunare (84%, conform Eurobarometrului 89.1 din care am extras datele). Conform așteptărilor, tinerii greci din aceeași categorie de vârstă aveau, în 2018, una dintre cele mai ridicate rate de co-rezidență la nivel de gospodărie cu părinții lor (54%). Îi depășeau, sub aspectul intensității fenomenului de co-rezidență intergenerațională, numai tinerii croați (vezi Figura 2). Tinerii danezi, la cealaltă extremă, acuzau dificultăți în plata facturilor lunare numai în proporție de 8%. Corespunzător, rata de co-rezidență în discuție aici era extrem de mică, de numai 3%.
În acest nou tablou, fundamental, însă, pentru tema în discuție, România se află în compania unor țări din sudul și din centrul Europei. Se aseamănă foarte mult cu Ungaria-Bulgaria-Slovenia în Est și cu Spania-Italia-Portugalia, în Sud. În plus, fără a intra în detalii tehnice de argumentare, ar mai fi de menționat că dificultățile economice percepute la nivel de gospodărie contează, în sine, foarte mult, pentru nivelul de co-rezidență a tinerilor adulți cu părinții lor.
Dacă, însă, am judeca intensitatea fenomenului de co-rezidență a tinerilor adulți cu părinții lor nu numai pentru segmentul de vârstă de 25-34 de ani imaginea de ansamblu pentru tinerii din România, în context european ar rămâne la fel cu ceea ce ați menționat anterior?
Parțial, numai parțial, da. Ar fi de adăugat la această discuție, pentru argumentare, un grafic (Figura 3) care dă sintetic răspunsul. Dacă luăm în seamă profilurile de co-rezidență copii adulți-părinți pentru diferite categorii de vârstă a copiilor din intervalul 20-34 de ani atunci imagine se nuanțează. Cea mai asemănătoare țară cu România, din acest nou punct de vedere, rămâne Bulgaria. Similitudinile de dezvoltare socială și de modernitate culturală, de niveluri relativ reduse, explică și asemănările referitoare la modelele de co-rezidență a tinerilor adulți cu părinții lor. În aceeași grupare cu România și Bulgaria se mai află Grecia și Croația. La nivelul acestor patru țări înregistrăm intensitatea maximă a fenomenelor de co-rezidență pentru gruparea de vârstă de 25-34 ani. Este un gen de co-rezidență târzie pe scala de vârstă a copiilor-adulți aflați în relație de locuire împreună cu părinții lor.
Desigur, factorii care influențează deciziile de co-rezidență a copiilor adulți cu părinți lor sunt mult mai mulți decât cei discutați aici. Sunt o serie de factori specifici care apar ca fiind relevanți nu pe date agregate precum cele pe care le-am folosit ci la nivel individual. Contează nivelul de educație, clasa socială, veniturile, profilurile individuale culturale etc. Discutarea lor detaliată ar putea fi făcută, în alt context, cu apelare la date rezultate din sondaje.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
0
0
