Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

"Nu știi cine e celălalt, dar îi lași toată libertatea să fie așa cum e el". Interviu cu scriitorul Cătălin Dorian Florescu

de L.P.     Contributors.ro
Luni, 3 februarie 2020, 21:59 Actualitate | Opinii


Cătălin Dorian Florescu
Foto: Hotnews

Cătălin Dorian Florescu este un scriitor de succes în Elveția, țara unde locuiește de 38 de ani. Trăiește din scris, acum. Ca să scrii atât de bine trebuie să muncești mult. El se documentează ani de zile pentru romanele sale. De pildă, pentru romanul său din 2018 ”Bărbatul care aduce fericirea” a stat in New York ca să se impregneze de atmosfera orașului și să-i descopere aura de acum un secol. A stat și în biblioteci, a vorbit cu oamenii. Apoi a venit în România, în Deltă, unde a mers cu pescarii dimineața – a doua parte a romanului se petrece in Delta Dunării. De ce atâta documentare și efort? Pentru ca scriitura lui pretinde autenticitate, precizie, realitate. Așa funcționează la el scrisul.

Iar autenticul Cătălin Dorian Florescu este poate un imigrant, aceasta este povestea lui de viața – ”un singuratic între două lumi”. Tema imigrației este motorul, focul scrieriilor sale. Iar în zilele noastre, imigrația este o lentilă foarte bună pentru a îdiscerne lumea în care trăim. Într-un fel sau altul, problemele lumii noastre sunt legate esențial de tema imigrației. Așa că, scriitorul Cătălin Dorian Florescu este un privilegiat.

”În buricul pământului”, noua sa carte apărută la editura Humanitas, este o colectie de proze scurte, cu subiecte foarte diverse, reunite bineînțeles sub tema imigrației.

___________________

Aceasta este o carte dedicată imigrantului și sunt în aceste nouă povestiri probabil toate ipostazele imaginabile ale imigrantului de azi. Ce reprezintă pentru tine această fantă prin care vezi lumea – a vedea lumea prin problematica imigrantului?

Este parte din biografia mea. Și mă țin de ea scriind tot timpul, probabil, aceeași poveste. Și-n romane, și-n aceste povestiri scriu probabil o unică poveste, văzută din multe perspective, ca un caleidoscop prin care lumina se reflectă în diferite cioburi. De fapt, există un regizor admirat de mine și care m-a influențat mult, iar dacă folosesc realism magic în cărțile mele, e datorită lui. Poezia care sper să fie în cărțile mele se datorează lui Fellini, Federico Fellini, marele regizor italian. El a spus spre sfârșitul vieții, într-un interviu al cărui titlu era Sunt un mare mincinos, că își dă seama că probabil a lucrat la același film tot timpul, din noi perspective, totdeauna având o nouă perspectivă. La fel și literatura mea, cărțile mele – la fel ca și filmele lui Fellini – niciuna nu este ca și cealaltă. Tema mă fascinează, se pare, și mă trage spre ea, ca să spun așa, pentru simplul fapt că este – pe de-o parte – parte din biografia mea: la 15 ani am plecat cu părinții în străinătate. Nu eu am decis, nu sunt acel emigrant care a plecat la maturitate, în anii ‘90 – cum am citit în cărți despre românii care au plecat după Revoluție, și care spuneau că sunt scârbiți, și-au dat seama că nu se vor împlini aici și au plecat în alte lumi creând un alt tip de emigrație. Dacă se poate spune că există un alt tip – poate există întotdeauna același tip de emigrație. Eu sunt acel mic copil emigrant, plecat după mamă și tată, oricum încă cu siguranța părinților în jurul lui, care era importantă. Am plecat dintr-un totalitarism comunist al anilor ‘80, într-un fel de aventură cum mi se părea mie atunci, conștientizând că las în urmă totul. În ‘82 mi se părea clar că nu mă voi mai întoarce niciodată. Nu se putea atunci imagina faptul că popoarele din est își vor recâștiga demnitatea în ‘89. Deci, nu am decis și nu a trebuit să găsesc argumente eu, pentru mine, să mă uit în oglindă și să spun: din motivul ăsta pleci. Eram un copil care-mi urmam părinții. Nu era prima oară, după cum bine știi. Cu ani în urmă plecasem cu tatăl meu până în America, din cauza îmbolnăvirii mele. Fusesem emigrant cu el prima oară când aveam 9 ani, în ‘76, ajungând de la Roma în New York, iar tatăl meu dându-și seama că nu va deveni prea fericit în America și intrând într-un fel de panică, s-a hotărât să ne întoarcem și după aceea a urmat a doua călătorie. Ajungând în Elveția am avut grijă să nu rămân pe deplin un emigrant, un străin, am asimilat cultura la 15 ani – destul de repede limba germană – pe care aș fi putut să nu o învăț, la fel cum aș fi putut să uit româna.

Cumpără volumul cu autograful autorului

Se crea o situație ambiguă în care eram un singuratic între două lumi. Și cred că primul meu talent nu a fost acela neapărat de a scrie, ci acela de a nu mă înstrăina de mine însumi, de a găsi exact drumul de mijloc care mă îmbogățește. Un drum care a făcut ca gradul de libertate din viața mea să crească, să nu scadă. N-am uitat româna, întorcându-mă în țară imediat după Revoluție – și de atunci foarte des, româna care mi-e necesară pentru a înțelege cultura, a vorbi cu personajele mele care au existat, despre care am scris romane, Zaira, Maseurul orb. Altfel aș fi rămas undeva pe afară. Și-n același timp am învățat germana așa de bine încât să mă pot exprima literar în această limbă. Așa am intrat în contact cu societatea, cu cultura în care trăiesc în cotidianul meu – un lucru important ca să te simți fericit. Și de aceea nu pot spune decât că romanele și povestirile mele deapănă aceeași poveste, cu noi personaje, cu noi drame, între continente, Europa, America, între țări, România, Elveția, Germania, Torino. Așa, îmi deapăn povestea, de fapt cum fiecare om și-o deapănă pe-a lui, până la adânci bătrâneți.

Ăsta e aproape un tratat de fenomenologie a imigrantului și tu ești într-o poziție cumva privilegiată fiindcă ăsta e elementul prin care putem înțelege ce se întâmplă în lumea de astăzi, imigrantul. Toți suntem afectați într-o formă sau alta de imigrație, aceasta este una dintre problemele esențiale ale acestui deceniu. Fie că am rămas în țară…

…și ne-am dori să fim altundeva. Fie că suntem altundeva și am dori să fim din nou în țară.

Ne confruntăm economic, social, și-n aproape tot ce trăim cu aceste probleme. În toate sectoarele vieții ne confruntăm cu problema asta. A devenit problema noastră globală, dar, în același timp, personală. Este asta o cale privilegiată de a vedea lumea de astăzi – din perspectiva acestei problematici a emigrantului?

Lucrurile sunt așa: într-un timp eram obișnuit să mă gândesc numai la lipsuri, la ceea ce lipsește când ești emigrant. La șansele care nu-ți sunt date de a fi în cultura ta, de a fi împreună cu ai tăi, cu egalii tăi. De a trăi numai în diferență, adică în diferență cu alții. Pentru că, desigur, vorbesc bine germana, dar în Elveția se vorbește dialectul. Eu vorbesc și dialectul, dar se aude tot timpul că sunt un altul decât ei. Privilegiul acesta de a nu fi un altul și de a fi cu ceilalți ar putea fi atunci când nu emigrezi. Există diferite lucruri. Am citit într-o carte în care emigranți români își povesteau povestea, de ce au plecat din România. La un moment dat, unul dintre ei spunea, spre surprinderea mea, de privilegiul de a fi emigrant și de a aparține celor două lumi. El vedea paharul pe jumătate plin și nu pe jumătate gol. Lucru care mie mi-era profund străin și pe care de atunci încerc să mi-l asum. Desigur, nu putem opri emigrația și emigrația a existat întotdeauna. Din timpurile cele mai vechi, când oamenii timpurii s-au ridicat pe două picioare și au vrut să vadă ce e dincolo de orizont și au migrat în căutarea mâncării și au ajuns până în Europa. În romanul meu, Bărbatul care aduce fericirea, povestesc despre migrația europenilor spre America, de la 1850 încolo. Nu erau sirieni, nu erau afgani, erau europeni care veneau în America, tot din aceleași motive. Care sunt, de fapt, motivele emigrației? Puțini pleacă pentru că așa doresc ei, mulți pleacă pentru că găsesc că nu duc o viață în care să fie împliniți. Emigrația duce deseori, poate întotdeauna, la o dezrădăcinare. La 1850 plecau europenii spre America, si români, dar foarte mulți italieni, nemți, evrei, , și ajungeau într-o Americă unde nu erau bine primiți. Dar au creat acel pământ fertil pe care s-a creat apoi civilizația americană. Emigrația are aspecte foarte pozitive și nu se poate opri prin ziduri și prin șanțuri xenofobe sau printr-o etnicizare oricât de puternică. Gândirea de culturi omogene, că am fi toți la fel, apare de abia cu statele naționale care aveau nevoie de oameni care să se identifice cu anumite granițe, cu anumite legi, să plătească taxe. Deci este un fenomen relativ nou, faptul că am fi omogeni. Nici măcar în România nu sunt toate regiunile omogene, toți români. Nici în Elveția nu sunt, suntem patru culturi, cu toate că partidul de dreapta – unul dintre partidele cele mai feroce și mai de succes din Europa – partidul nostru populist de dreapta are 25% din alegători. Tot al patrulea locuitor se teme de Europa, de emigranți, printre care și de români, care sunt des o temă. Dar, cum am spus, emigrația rămâne o șansă. În domeniul culturii, există mulți, și nu numai români, mulți așa ziși, cum se spune în spațiul german, elvețieni sau nemți cu un background de emigranți. Așa se spune, e un eufemism. Există mulți oameni în cultură care provin de altundeva, în prima, a doua sau a treia generație, care creează, fac cultură elvețiană, fac cultură germană. Există scriitori care, cu rădăcini prin toată lumea, ca și mine, scriu literatură excelentă în spațiul elvețian, german și austriac. Se poate vedea că ei au o șansă. Nu trebuie uitat că spiritul uman nu poate accepta prea multă disonanță, prea multă iritare. E foarte greu. Avem întotdeauna o presiune interioară de a face lucrurile clare, alb sau negru. De a găsi șabloane și de a găsi sertare – și asta facem și cu prietenii noștri și cu noi înșine. Ne luăm libertatea de a fi liberi, de a fi altul, de a fi diferiți zilnic, de a fi, cum se spune, wiedersprüchlich – când spui lucruri care se bat cap în cap. Și pentru noi înșine avem tot timpul etichete, cine suntem, cine e celălalt, cine e cultura, cine sunt românii pentru nemți sau elvețieni. Aceasta mi se pare cea mai mare șansă și lecție pe care trebuie s-o învățăm: a învăța să suportăm disonanță, diversitatea, fără a ne simți atacați și fără a ridica ziduri. A reuși să suporți diversitatea – o disonanță unitară cognitivă. Nu știi cine e celălalt, dar îi lași toată libertatea să fie așa cum e, fără să găsești clișee pentru el și resentimente. Mi se pare o probă de maturitate foarte mare care, independent de subiectul emigrației, ne ajută ca oameni, în viață, oricum. De aceea este foarte greu de dobândit. Pentru că modul în care de raportezi la viață și la celălalt este mai mult descriptiv. În loc să găsești etichete pentru cineva, să îl descrii. Și-l descrii în toată omenia lui, cu bune și cu rele. Atunci, în acel moment, ajungi să folosești un mod mult mai descriptiv și pentru tine, pentru a te descrie pe tine. Și pentru a-l descrie pe celălalt, pe aproapele tău, pe care nu vrei să-l îndepărtezi prin etichete.

Cuvântul fenomenologic e prea mult. Ceea ce fac eu este să descriu, fără idei preconcepute, iar această descriere provine mai mult dintr-o stare de spirit plină de curiozitate, de libertate interioară, de a spune eu sunt asta și sunt și multe altele. Și tu ești așa și multe altele. Și ne putem întâlni, dacă vrem. Dacă nu ne întâlnim e OK, nu înseamnă că ești rău, sau provii dintr-o cultură mai joasă. Și asta trebuie învățat. Acest spirit interior, civic trebuie învățat – să-l numim cum vrem, el face parte, după mine, dintr-o maturitate umană a existenței și ar trebui învățat oriunde, în familie, la școală, peste tot, lucru care nu se face. Sau foarte rar.

E foarte interesantă, însă în alt registru, povestirea despre o insulă…

… insula Sylt, insula bogaților, în nordul Germaniei. La asta te referi?

Da, Eșuații se numește povestirea.

Titlul din germană ar fi fost naufragiații, dar și eșuații este bine.

E un fel de fantasma cargo-cult acolo, lumea deja vede venirea refugiaților ca fiind ceva atât de exterior lumii lor, încât devine un fapt sacru. Întâi au loc niște semne…

Statuia Madonei care începe să plângă.

Sunt multe simboluri acolo…

Da, desigur. Am scris două povestiri în anul 2012. În amândouă încep să plângă Madonele. Amândouă povestirile au loc în hoteluri de lux. Am fost invitat atunci – să nu creadă publicul nostru că an de an îmi petrec luni în șir în hoteluri de lux. Ca scriitor, s-a întâmplat numai o singură dată. M-au invitat într-un hotel de lux din Elveția, renumit, din St Moritz, 4-5 zile să stau la ei și să scriu despre ei, crezând, probabil, că voi scrie o povestire pe care o pot da clienților lor s-o pună în camere pe pernă. Mi-au și spus după aceea, domnule Florescu, am citit-o, ne place, dar n-o putem pune pe perna clienților noștri pentru că acești clienți sunt bogați și nu vor să fie deranjați de durerea lumii. Sunt acolo niște servicii de excepție, ți se citesc toate dorințele – cum zicem noi în germană – din ochi. Despre această întâmplare am scris altă povestire care se cheamă Ochii bătrânei. Vorbim despre Madonele acestui hotel pentru că proprietarii acestui hotel au cules artă, de la 1850 până în ziua de azi. Printre ele se numără madone romanice, statui de madone. Ele sunt peste tot în hotel. Această bogăție m-a provocat să le las să plângă pe aceste Madone, pentru bogați. Atunci când ele plâng, începe ceva nou. Este un semnal pentru ceva nou. A doua zi se întâmplă ceva. Când ele pâng bogații îngenunchează, iar săracii – personalul hotelului, în general portughezi, italieni, spanioli – îngenunchează și ei și se miră de ce se întâmplă. Fug de la o statuie la alta, iar a doua zi se întâmplă ceva.

Același lucru s-a întâmplat pe insula Sylt. M-au invitat zece zile, sau două săptămâni într-un hotel de lux nou, de-abia construit, de o bogăție incredibilă, așa cum e toată insula Sylt. E cunoscută această insulă pentru faptul că prețurile sunt foarte mari. Cine lucrează pe insula Sylt nu poate dormi acolo. Deseori părăsește insula seara, ca să doarmă pe continent, unde-și poate permite o cămăruță. Sunt multe hoteluri de lux, o viață foarte frumoasă, liniștită, care-ți dă senzația că nu există pată în viața ta, nu există cicatrice, nu există rană, nu există durere. Desigur, exagerez, fac o caricatură, dar în direcția asta merg lucrurile. O insulă care m-a inspirat și prin faptul existenței ei, are dune de nisip care se mișcă, vântul le duce de la Marea Nordului spre interior, de la țărmul de vest spre țărmul de est – care se deschide spre Wattenmeer și care e de fapt o mică mare intre insulă și continent. Acest fapt m-a inspirat în povestea pe care am scris-o. Pe această insulă există o bisericuță pe un deal, cu un Tryptichon, un altar din acela din trei părți, în care în mijloc este Maica Domnului cu Iisus în brațe și care, în povestirea mea, începe să plângă la un moment dat. Într-o dimineață devreme, toți acei oameni, care caută acolo liniște, ies pe balcoanele lor de la camerele de lux și se uită spre orizont și încep să strige: ce se întâmplă la orizont? Văd ceva! Strigătul ăsta se întinse pe 40 de km ai insulei. La orizont este o dâră neagră, mulți nu știu ce este și trimit departe, în ceață, un căpitan bătrân cu nava lui să vadă ce este acolo – dâra aceea neagră. Și intră în panică. Este o scenă pe care am gândit-o în 2012, când deja veneau refugiați sau emigranți, dar mai degrabă din Africa. Mureau în Mediterană. Veneau, și mureau, și veneau, și mureau, unii ajungeau, iar alții mureau. Dar nu puteam să-mi închipui dimensiunile pe care le va lua după aceea valul de emigranți din Siria și din alte state. Dâra aceasta neagră la orizont, desigur, există, în capul multor populiști din vestul Europei, și din est. Orban din Ungaria, Kaczyński din Polonia – state din estul Europei care în anii ‘90 erau niște stele pe firmamentul democrației s-au dus într-o direcție îngrozitoare, după părerea mea, într-o etnicizare puternică a populației. Există și în vest, și se folosesc aceste motive, frica această difuză de necunoscut, a emigrantului întunecat care vine cu un cuțit în mână și omoară. Aici umanitatea noastră este chemată să găsească un răspuns. Acolo unde e ușor, întotdeauna e ușor să fii uman. Acolo unde este greu și-ți riști viața cum și-au riscat-o unii în De-al Doilea Război Mondial, ca să salveze copii evrei, acolo într-adevăr e limita care arată în ce măsură ești capabil să-ți păstrezi umanitatea, să nu te dezumanizezi.

Apare deseori în povestiri un personaj care se numește Elvețianul, care nu e neapărat naratorul, și nici un pandant al tău, ci e un tip de mijloc. Un tip în jurul căruia se învârt lucrurile. Am dreptate?

A, nu, aparent, din câte îmi amintesc eu, apare în singura poveste aceasta cu Sylt-ul. Apare și altundeva?Toate povestirile mele au o viață autonomă pe care eu o uit, nu-mi dau seama.

Stii, eu sunt creatorul poveștilor, și după ce le-am scris, cum Demiurgul sau Dumnezeu ne-a uitat pe noi, îmi uit și eu poveștile.

Cred că și-n Eșuați, și-n Ruleta rusească, și-n Noaptea nunții…

E o dimensiune la care nu m-am gândit până acum. Pentru mine nu era o dimensiune puternică, care să fie un simbol. Simplul fapt că e ciudat atunci când mă găsesc în Germania, germanii au și ei asupra elvețienilor o privire candidă, e poporul ăla mic, acolo, unde ei se simt bine, unde totul e la locul lui și unde au impresia că sunt numai niște pitici care umblă și își construiesc micile sate frumoase, și ei tot timpul îți spun Schwitzer. Și e ciudat că pe mine mă văd din cauza numerelor mașinii – eu fiind des cu mașina în Germania, și pe insula Sylt tot cu mașina am mers – îmi văd numerele de Zürich, și mă consideră un Schwitzer, în timp ce eu sunt Schwitzer-român. Un elvețian în sine nu ar găsi că sunt un Schwitzer. Elvețienii, aceia care sunt naționaliști, nu găsesc decât că elvețienii care s-au născut în Elveția pot fi elvețieni și sunt Eidgenossen. Elveția este o țară care se definește prin voința de a exista. Și această voință s-a manifestat prin acel pact creat de emisari a trei cantoane elvețiene, cu vreo șase sute de ani în urmă, pe o pajiște în Elveția, unde în fiecare an, de Ziua Națională a Elveției se strâng politicienii și vorbesc, unde au creat primul pact de ajutor între cele trei cantoane. Și aceia sunt cei trei Eidgenossen, după care celelalte cantoane și multe alte orașe s-au adăugat ca un puzzle, pe parcursul secolelor, și au creat Elveția care este o națiune de voință, de voința populară de a fi împreună. Și aceia se cheamă Eidgenossen. Eid nu e altceva decât pact. Eu care vin din afaraă, sigur că n-am avut niciun pact, dar nu l-a avut nici elvețianul care s-a născut acum treizeci de ani. Există această idee de etnicitate în cadrul unui popor care nu e etnic omogen, că sunt patru culturi care trăiesc acolo. Dar au și ei nevoie de o narațiune, de un basm pe care, în Elveția, populiștii de dreapta îl povestesc foarte bine. O narațiune care să le dea un sentiment de apartenență și coeziune. Și atunci au luat acest pact și l-au transformat în mitul națiunii, de fapt… mitul Elveției.

Prima povestire este autobiografică și e o povestire despre tată. Există și o povestire despre mama ta?



Cumpără volumul cu autograful autorului



În general, așa, dacă există? Apare mult mai puțin, și în romane. În Maseurul orb apare mama, unde povestesc cum personajul principal la 19-20 de ani, trece noaptea frontiera cu tatăl și cu mama, și duc mama în spinare, în prima noapte umblă în cerc și-și dau seama a doua că pe borna de la stradă scrie tot în românește, în loc de sârbește și se întorc la tren și merg acasă și se culcă, și a doua zi pleacă din nou prin câmpul de grâu, noaptea. Și mergând, o iau pe mama în spinare tot timpul. Ajung în Elveția, tatăl moare, si rămâne cu mama, dar e puțin conturată mama. Da, într-adevăr, este o asimetrie în scrisul meu. Tatăl e mult mai puternic În vremea minunilor. Așa a fost să fie. Tatăl meu m-a luat în brațe când eram bolnav, când eram copil și s-a declanșat boala, și a plecat cu mine în America. El a luat reponsabilitatea, el a fost eroul. Pentru un băiețel e și natural ca tatăl, la un moment dat, să devină marele erou, după care te orientezi. Te uiți la el cum face lucrurile, cu toate că acest tată din Vremea minunilor are și slăbiciuni, desigur, ca orice om. Tremură, nu știe mai departe ce să facă. Povestesc această odisee a tatălui și fiului prin lume. Nu pot spune din ce motiv mama e ceva mai ștearsă în romanele mele și în povestiri. Dar este adevărat. Nu există o regulă să împarți rolurile așa cum trebuie, așa a fost să fie.









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1908 vizualizari


ESRI

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by