Să fie clar de la început: Știința nu are nimic de-a face cu consensul. Consensul este afacerea politicii. Știința, dimpotrivă, cere doar ca un singur cercetător să aibă dreptate, ceea ce înseamnă că acela sau aceea are rezultate care pot fi verificate prin raportare la lumea reală. În știință, consensul nu are relevanță. Ceea ce este relevant sunt rezultatele reproductibile. Cei mai mari oameni de știință din istorie sunt mari tocmai pentru că n-au fost de acord cu consensul. Nu există nici un fel de știință consensuală. Dacă există un consens, aceea nu este știință. Dacă este știință, nu există un consens.(i)
Pe această platformă am scris și demonstrat de mai multe ori că în știință (fie ea astronomie, geologie, climatologie, medicină, biologie, paleontologie, fracturare hidraulică, glaciologie sau geneza hidrocarburilor) consensul experților (97% sau mai mulți) nu are sens. Știința nu este o democrație ca să votăm secret sau deschis, cine are dreptate, nu ne apucăm să numărăm câți oameni sunt pro sau contra unei opinii, ori, mai sofisticat, să contabilizăm numărul articolelor și citațiilor per expert(ii). Nu accept pur și simplu că majoritatea sau un grup aparent mai credibil de experți poate impune adevărul lor științific prin consens, indiferent cât de fățoase sunt analizele lor. Doar cercetând în continuu putem face adevărul să iasă la lumină.
În știință, invocarea unui consens nu este o idee bună, deoarece în acest mod recunoaștem indirect că știința nu este suficient de solidă. Nu spunem niciodată că există un consens al experților care acceptă că E = mc². Nu spunem niciodată că există un consensul al experților care acceptă că Pământul este rotund și nu plat.
Consensul nu este parte a metodei științifice. Avem de-a face cu o prezumție post-modernistă conform căreia adevărul se poate deduce prin măsurarea unui consens al experților. Mai mult, așa cum s-a dovedit de multe ori, invocarea consensului științific acționează ca o frână puternică în dezvoltarea unor noi idei, noi ipoteze sau noi teorii contrare consensului și care, de fapt, reprezentau adevărul științific propriu-zis (teoria heliocentrică, tectonica plăcilor, cauza pelagrei, existența glaciațiilor ș.a.). Marile schimbări în domeniile științifice au plecat, potrivit lui Thomas Kuhn, de la respingeri ale consensului științific și acceptarea unor „schimbări de paradigmă”. Exemplele clasice includ înlocuirea cosmologiei geocentrice cu cea heliocentrică, abandonarea teoriei geosinclinalelor în favoarea tectonicii globale sau trecerea de la Lamarck la genetica modernă.
Am reluat discutarea consensului științific pentru că tocmai a apărut (decembrie 2019) un nou exemplu de sfidare reușită a unui consens științific(iii). Este vorba despre mărturia specialistului care a descoperit craterul de impact Chicxulub, argumentând astfel, implicit, că Darwin nu a avut dreptate (consens științific existent până în 1980) atunci când a afirmat că extincția speciilor pe Pământ se produce numai într-un ritm lent:
Extincția completă a speciilor unui grup este în general un proces mai lent decât producerea lor.(iv)
Specialistul pe care l-am pomenit – Glen Penfield – este un cvasi-necunoscut opiniei publice. Nu are un PhD sau master degree, nu are nenumărate articole peer-reviewed și h-index amețitor, nu a absolvit o universitate de top. Glen Penfield este geolog-geofizician, cu un bachelor degree obținut în 1975 de la Oberlin College, Ohio.
Pentru lucrarea de diplomă a studiat trei vulcani din Guatemala. După absolvire, Glen s-a angajat în Divizia Aero Service a companiei geofizice Western Atlas International din Houston, Texas. A învățat rapid să mânuiască aparatura avansată din acele zile pentru măsurători aeromagnetice.
În ianuarie 1978, Glen Penfield s-a mutat în Mexic ca angajat al companiei naționale PEMEX (Petróleos Mexicanos). Job-ul lui era să execute măsurători aeropurtate ale câmpului geomagnetic din nordul Mexicului, mai exact, deasupra peninsulei Yucatán (Fig. 1), în vederea descoperirii de noi rezerve de petrol și gaze.
Fig. 1. Locația craterului Chicxulub din Yucatán. Punctele de pe hartă reprezintă doline umplute cu apă dulce. Local, ele sunt numite cenote, după cuvântul mayaș dzonot. Distribuția spațială a cenotelor sugerează că ele au fost produse de rocile ultra-fierbinți ejectate din craterul de impact Chicxulub (vezi și Fig. 3) (Sursa:Mexico News Daily, 2016.)
După terminarea măsurătorilor, datele magnetice prelucrate au produs o hartă ciudată (Fig. 2):
Fig. 2. Câmpul magnetic total observat deasupra craterului Chicxulub. Aceasta nu este harta originală produsă de Glen Penfield în 1978 pentru PEMEX, ci o versiune mai recentă din anul 2000. Linia albă indică limita litoralului țărmului Yucatán. Se văd clar anomaliile impresionante (zeci și sute de nanoTesla, nT) asociate cu ridicarea centrală post-impact a fundamentului cristalin. Asteroidul, cu o lățime de ~12 km, a creat la impact un crater adânc de ~30 km, forțând Pământul să acționeze ca un lac în care a căzut o stâncă: ridicarea post-impact a produs momentan un munte de două ori mai înalt decât Everestul, după care s-a prăbușit rapid, împrăștiind roci ejectate în apă și pe uscat. Cercul roșu definește aproximativ zona anomaliilor magnetice de mare frecvență asociate cu stratul de roci ejectate post-impact (aceste anomalii nu sunt reprezentate pe harta de mai sus, ci în harta originală a lui Penfield) (din Penfield, 2019).
Practic, se puteau observa zone concentrice de anomalii magnetice, foarte intense în centrul zonei (zeci și sute de nT), care se diminuau către periferii. Mai mult, jumătate din anomalii erau pe uscat, iar cealaltă jumătate deasupra apelor golfului Mexic. Penfield a estimat că ar fi vorba de o zonă circulară cu un diametru de 180 km (cercul roșu, Fig. 2).
Intrigat de ceea ce tocmai descoperise, tânărul geofizician a căutat și hărțile gravimetrice ale zonei din anii 1950. Ceea ce a descoperit (Fig. 3) a fost momentul lui de Evrika!
Fig. 3. Harta gradientului orizontal al anomaliei gravimetrice Bouguer deasupra craterului Chicxulub (nordul este sus). Linia țărmului este indicată de linia albă. O serie impresionantă de caracteristice concentrice relevă locația craterului de impact. Punctele albe, dispuse circular, reprezintă locațiile cenotelor. Inelul lor periferic reprezintă marginea craterului de impact Chicxulub și coincide cu o intensă zonă anomală a gradientului gravității. (Sursa)
Puse una lângă alta, cele două hărți geofizice de mai sus evidențiau o simetrie și suprapunere perfectă a anomaliilor magnetice și gravimetrice înregistrate deasupra unui fundament aproape non-magnetic, predominant carbonatic, al peninsulei Yucatán. Bazat pe experiența sa cu vulcanii din lucrarea de diplomă, Penfield a intuit imediat că nu putea fi vorba de o structură paleo-vulcanică, ci de un crater de impact produs de un obiect extraterestru imens. Nu citise decât o lucrare a laureatului Nobel în fizică Harold Urey, care a speculat asupra extincțiilor în masă produse de coliziuni cu comete, dar i-a fost suficientă.
Entuziast, în luna august 1978 le-a vorbit colegilor mexicani despre revelația sa. Din păcate, consensul științific existent atunci era categoric diferit de ipoteza sa. Tocmai apăruse un volum respectabil din seria „Geologia de Mexico”, unde se vorbea de așa-numitele „vulcanite de Merida” (orașul-capitală al peninsulei Yucatán). Aceste „vulcanite” au fost invocate de experții PEMEX drept explicație pentru hărțile lui Glen Penfield. Glen a fost luat peste picior atât de șeful lui, Antonio Camargo (mai târziu, acesta îi va cere să-l treacă drept co-autor pe descoperirea sa), cât și de ceilalți colegi geologi, care i-au ridiculizat ipoteza, numind-o „Piatra din cer a lui Glen”. Apoi, pentru următorii 12 ani, consensul geologilor mexicani a fost îmbrățișat de toți membrii mediului academic specializați în fenomene de impact și de toți experții NASA (cu o singură excepție). Iar un seismolog faimos în întreaga lume (Glen nu-i dă numele) a bătut ultimul cui în sicriul ipotezei craterului de impact, afirmând sec, după studierea hărților, că „Eu nu văd nici un crater aici”.
Ridicolul și ignorarea ipotezei sale au fost răspunsul inițial la sfidarea consensului științific pe care a întreprins-o un tânăr geofizician, înarmat cu un creion, echere de plastic, un calculator TI și rulouri cu hărți (Fig. 4).
Fig. 4. Instrumentele descoperirii epocale din 1978: creion no. 2, echer de plastic, rulouri de hîrtie cu date magnetice analogice la scara 1:30.000, calculator TI (Texas Instruments) – Glen Penfield, geofizician (din Penfield, 2019)
Sfidarea consensului științific și schimbarea de paradigmă
În 1980, o echipă de cercetători, condusă de familia Alvarez – tatăl fizician laureat Nobel, fiul geolog, University of California at Berkley -, a șocat întreaga lume cu o teorie solidă, plauzibilă, verificată prin dovezi tari, conform căreia dispariția dinozaurilor și a altor ~76% din speciile existente pe pământ a fost non-darwiniană, adică a fost subită și catastrofică. Un obiect extraterestru – 0 cometă, un asteroid, un meteorit gigantic – ar fi căzut undeva pe pământ, generând moartea cvasi-instantanee a majorității viețuitoarelor, precum și o listă lungă de fenomene extraordinare adiacente: mega-tsunami, incendii planetare, iarnă climatică, consumul rapid de oxigen, seiche, creșterea de aprox. 10 ori a concentrației de iridiu etc. Am descris în detaliu această sfidare a consensului darwinian și valoarea epistemologică pe care ipoteza Alvarez a adăugat-o științelor biologice, paleontologice, ecologice etc.(v)
În 1981, a început „vânătoarea” pentru găsirea locului unde corpul ceresc a impactat suprafața planetei. Fără identificarea precisă a acestui loc, ipoteza catastrofei cosmice nu are suficientă valoare.
Glen Penfield crede că el a identificat deja locul mult căutat (the smoking gun!). Îl acceptă drept co-autor pe fostul lui șef de la PEMEX, A. Camargo (care îl ridiculizase cu trei ani înainte), și trimite o comunicare pentru sesiunea SEG (Society of Exploration Geophysicists) de la Houston. Lucrarea lui este prezentată pe 13 decembrie 1981 într-un ziar local (Houston Chronicle), după care Glen este intervievat, în martie 1982, de revista Sky & Telescope, unde discută pe larg descoperirea sa. Dar, când a trimis comunicarea SEG unor foruri academice și experților de la NASA, Glen nu a primit nici un răspuns pozitiv – doar zâmbete de complezență. La urma urmei, notează el cu amărăciune, consensul impus de „Geologia de Mexico” spune că la Chicxulub e vorba de vulcanite, nu de un crater de impact.
A existat, totuși, printre experții NASA, o excepție: Dr. Bill Phiney, curatorul rocilor lunare de la Johnson Space Center. Acesta i-a sugerat lui Glen să caute carote extrase din foraje săpate cu 30 ani în urmă, pentru că „andezitele vitrice” pe care geologii de la PEMEX le-au considerat „vulcanite” sunt exact tipul de „rocă topită prin impact” pe care ar trebui să le găsească printre rocile din Yucátan.
Penfield se întoarce în Mexic și vreme de doi ani scotocește depozitele de carote de acolo. Dar, fatalitate, află că depozitul unde s-ar fi aflat rocile pe care le căuta a ars, după care a fost ras cu buldozerul.
Au mai trecut opt ani…
Intră în scenă Alan Hildebrand (unul din autorii hărții din Fig. 2). Alan era doctorand la University of Arizona și pentru teza lui studiase un strat de roci vechi de 65 milioane ani din Haiti. Stratul, cu o grosime de 0,5 m, era dominat de sferule topite de impact (tektite) și conținea o cantitate neobișnuit de mare de cuarț șocat, ambele dovezi indicând fără echivoc că stratul respectiv a fost creat de materiale ejectate dintr-un crater de impact. Deoarece depozitul era atât de gros – și mult mai gros decât oricare altă secțiune a limitei K-T (Cretacic – Terțiar) măsurată anterior – Alan Hildebrand, împreună cu doi colaboratori, a presupus că impactul de la limita K-T a avut loc undeva în Golful Mexic sau în regiunea Caraibelor.
În 1990, la Lunar and Planetary Science Conference în Houston, Alan Hildebrand și colaboratorii săi au sugerat că depozitele de tip tsunami depuse de-a lungul râului Brazos în Waco, Texas, împreună cu tektitele din Haiti indică un crater de impact undeva între America de Nord și America de Sud, dar fără posibilitatea unei localizări precise.
Întâmplarea providențială a făcut ca la conferința respectivă să asiste ziaristul Carols Byars, de la Houston Chronicle, cel care publicase o notă despre descoperirea lui Penfield din 1981.
Alan Hildebrand îl sună pe Glen Penfield și îl întreabă unde ar putea găsi carote din zona craterului de impact Chicxulub. Norocul le surâde celor doi pentru că, într-o locație pe care o neglijaseră (University of New Orleans), se găseau roci extrase din forajele săpate în zona craterului. Și, spre marea satisfacție a celor doi, carotele găsite prezintă caracteristicile unui impact planetar: zone cu cuarț șocat, tektite, brecii de impact (Fig. 5a, b)
Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro
