La sfârșitul anului trecut a aparut la editura Humanitas volumul, ”Asteptand revolutia. Pasoptismul si vocile sale”, de Ioan Stanomir. un eseu care discută valorile și curentele pașoptismului românesc. O bună parte din volum este dedicată celor mai importante si mai interesante pesonaje ale revoluției. ”Am scris aceste pagini și cu gândul la mine care sunt moldovean și cu sentimentul că noi devenim moldoveni pentru că alții au devenit moldoveni înaintea noastră. Și Alecu Russo, Negruzzi, Costache Negri, Kogălniceanu sunt cei care ne-au învățat pe noi să fim moldoveni. Să fim moldoveni, adică să fim ca un Ianus bifrons cu ochii spre viitor, dar și cu un ochi spre trecut. Cum spune Alecu Russo atât de memorabil, risipirea cea iute a trecutului mă umple de jale. Noi suntem moldoveni pentru că suntem melancolici. Și această melancolie mă urmărește și pe mine și n-am ascuns-o niciodată.”
Structura cărții pare a fi determinată de o distincție pe care o faceți între pașoptiștii reformatori și pașoptiștii radicali, raționaliștii, utopiștii. O distincție pe care o translatați în mai multe segmente, o discutati sub mai multe aspecte. Aș vrea să explicați puțin această distincție?
Pașoptismul este mult mai complex decât, de exemplu, manualele de școală ale epocii comuniste au lăsat să se înțeleagă. Această complexitate a pașoptismului este evidentă contemporanilor și este evidentă posterității. Contemporanilor le este evidentă pentru că mișcarea pașoptistă este o mișcare care cunoaște nu doar solidarizări, ci și rupturi spectaculoase, iar în posteritate pașoptiștii au traiectorii foarte diferite. E de ajuns să ne gândim la faptul că în 1864, în epoca lui Cuza, a loviturii de stat de la 2 mai 1864, o parte dintre pașoptiști sunt de partea lui Cuza, în vreme ce ceilalți se pregătesc să facă parte din ceea ce în epocă s-a numit, tot de către un fost pașoptist, monstruoasa coaliție. De multe ori, analiza de istorie a ideilor a pus în legătură această distincție pe care ați evocat-o cu determinismul geografic. Și eu însumi am încercat să subliniez faptul că există un pașoptism moldovenesc mai temperat, și un pașoptism muntenesc mai aprig și mai îndrăzneț. Dar chiar și în interiorul acestor familii geografice se pot observa nuanțe. Dacă ar fi să punem în oglindă și să privim contrastiv pe Ion Ghica și pe Ion Brătianu. Sunt oameni care provin din același bazin geografic, dar care de la un punct încolo au aspirații si viziuni radical diferite. Și de multe ori, deși ei se apropie, această apropiere este mai degrabă înșelătoare pentru că foarte multe lucruri îi despart. Posteritatea pașoptiștilor este una care nu face decât să adâncească aceste linii de falie. Și am să vă dau un exemplu. Primul președinte al Partidului Conservator este Manolache Costache Epureanu. El este, tehnic vorbind, un pașoptist moldovean. Complexitatea pașoptiștilor, un alt exemplu. Cei mai însemnați antisemiți din anii 1860-1870 sunt foști pașoptiști. Este vorba de Fracțiunea Liberă și Independentă. Iar această Fracțiune Liberă și Independentă de la Iași face joncțiunea cu pașoptismul transilvănean, prin Bărnuțiu. Ei vor fi inamicii cu care se duelează polemic Maiorescu În contra Școalei Bărnuțiu. Apoi, cazul lui Mihail Kogălniceanu. Îl întâlnim în foarte multe ipostaze. El este omul loviturii de stat de la 2 mai 1864, dar este și omul independenței. Observați cât de divergente sunt aceste traiectorii. Probabil sunt cele mai complexe traiectorii pe care intelectualii și oamenii politici români le-au avut în sec. XIX. Secolul XX este deja o altă poveste pentru că, în comparație cu tribulațiile tragice de sub epoca comunistă, cele pașoptiste par să fie plasate sub un soare al seninătății.
Aratați în carte că există și un clivaj generațional.
Cu siguranță, există. E un clivaj care privește, în special, omul care e o generație. Este vorba de Ion Heliade Rădulescu. Heliade Rădulescu este – între pașoptiștii munteni – decanul de vârstă. Și el este cel care – într-un fel – îi zămislește pe toți. Ion Heliade Rădulescu este – cum am încercat să subliniez, dar alții au făcut-o mult mai bine înaintea mea, de la Ioana M. Petrescu la D. Popovici și Mihai Zamfir – Heliade Rădulescu este una dintre cele mai stranii personalități de la noi. Prin caracterul său genialoid și prin ambițiile ciclopice, doar Hașdeu și Eminescu îi stau alături. El este un om care trăiește realmente mai multe vieți, este demnitar cultural sub Regulament, este revoluționar, după care este exilat și revine în țară pentru a-și promova o reformă italienizantă, de care puțină lume își aduce astăzi aminte, dar care l-a cufundat în ridicol. Heliade Rădulescu este un uriaș polemist, este un extraordinar de dotat prozator și este unul dintre cei mai neobișnuiți poeți pe care limba română i-a dat. Și nu în ultimul rând, este un traducător care face să se nască limba română. Prin traducerile lui din Lamartine limba poetică românească este inventată. Iar dacă privim statuia lui Heliade Rădulescu din Piața Universității, găsim acolo o versiune edulcorată a acestei personalități care a fost capabilă și de mari fraternități, dar și de teribile uri.
ASTEPTAND REVOLUTIA. PASOPTISMUL SI VOCILE SALE
Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro
Există o retorică pașoptistă care preia teme evanghelice, o retorică mesianică. De ce au simțit nevoia să folosească astfel de teme în discursul lor?
Ei sunt oameni ai epocii lor și socialismul evanghelic este de fapt o branșă a socialismului utopic care începe să se dezvolte în secolul XIX. Eu aș dori ca toți cei care ne citesc să nu uite un lucru, ei sunt contemporani cu Fourier, cu Proudhon, Mazzini, cu Tocqueville, cu Marx, Engels, cu Bakunin, cu Herzen, cu Mickiewicz. Așadar plaja lor de contemporani este una uriașă și au încercat să vorbească poporului lor într-o limbă care era înrudită cu limbile Europei. Socialismul evanghelic satisfăcea, pe de-o parte, nevoia de reformă, dar și nevoia de înrădăcinare în vocabularul creștin. E adevărat că această retorică a socialismului evanghelic este mai puternic prezentă la cei din Țara Românească. Moldovenii tind să fie mesianici într-o altă direcție. Mesianici în direcția evocării trecutului național. Și aici ei se întâlnesc cu un pașoptist muntean cum este Bălcescu. Bălcescu este mai iacobin decât moldovenii, dar este la fel de atent la tradiție ca aceștia, încât e foarte greu să găsești un numitor comun altul decât o serie de elemente pe care am încercat să le subliniez și-n carte: încrederea în progres, încrederea în europenitate și încrederea în capacitatea de a obține rezultate similare prin imitare instituțională. Ei nu au fost bovarici, dar au crezut că mimetismul – într-o formă superioară – este cheia ieșirii din subdezvoltare. Și aici este distincția fundamentală între pașoptiști și junimiști. Junimiștii au fost mult mai atenți la context, mult mai sceptici și mult îndatorați lui Burke. Pe câtă vreme chiar și pașoptiștii tradiționaliști din familia lui Kogălniceanu au crezut cu tărie că dacă nevoia te silește să îndrăznești, ca să-l cităm pe Ghica, vei reuși. Și într-o oarecare măsură au reușit, însă reușitele lor conțin și semințele nereușitelor noastre, încât pașoptismul este o placă turnantă din care ies toate mișcările sec. XIX și XX.
Aveți o observație care mi se pare foarte interesantă. Vorbiți de un anumit tip de sinteză care s-a produs între două aspirații legitime ale timpului: revendicările sociale și naționalismul. Această sinteză a răbufnit după 80 de ani în niște fenomene monstruoase. Putem să spunem că fenomenele acestea și-au avut rădăcinile în tipul acesta de romantism?
Într-o oarecare măsură. Pașoptiștii n-au fost naționaliști în sensul în care aveau să fie Iorga și A.C. Cuza. Dar Iorga a căutat rădăcinile naționalismului său în pașoptiști, de aceea l-a venerat pe Kogălniceanu. Naționalismul lor a fost unul care s-a dorit a fi civic. Dar în multe ocazii a fost un naționalism etnic. Este cazul moldovenilor. Dacă facem o comparație între programele revoluționarilor de la 1848 de o parte și de alta a Milcovului, observăm o diferență esențială: poziționarea față de chestiunea evreiască. La moldoveni observăm o prudență, pentru a mă exprima eufemistic. Dar această prudență se va transforma în anti-semitism deschis. La munteni, descoperim un umanitarism care este una dintre mărcile generozității lor. Și obișnuiesc să dau un exemplu care ilustrează această teribilă dedicație față de România cu care evreii români au luptat. Este vorba de pictorul Constantin Daniel Rosenthal, autorul minunatului tablou România revoluționară, cel care-și dă viața pentru Revoluție. Încât, într-o primă instanță pașoptiștii munteni au fost de acord cu această viziune a națiunii române în care toate elementele, indiferent de rasă și de religie să se topească. Dar timpul a trecut și-n 1866 îi vedem pe munteni și pe moldoveni unindu-se pentru a introduce teribilul articol 7, cel prin care populația evreiască este îndepărtată de la cetățenie. Antisemitismul este practicat din rațiuni de cinism politic, inclusiv de oameni care nu au vocația antisemitismului programatic cum este Ion Brătianu. Ion Brătianu practică antisemitismul în anii 1860-1870 atunci când este un factotum al administrațiilor liberale. De ce? Pentru că el încearcă să întindă o mână de fraternizare politică fracționiștilor ieșeni, singurii liberali pe care liberalii munteni se pot baza dincolo de Milcov. Și aici apar și distincțiile, revin la pașoptiști și junimiști. Junimiștii sunt – mă refer la junimiștii clasici, nu la junimiștii heterodocși , de tipul Eminescu – anti anti-semiți riguroși. La ei derapajele anti-semite sunt sever reprimate, pentru că junimiștii sunt filo-semiți. Același lucru nu se poate spune despre toți pașoptiștii. Am scris în carte un capitol neîndurător, aș putea spune, despre Cezar Bolliac. Cezar Bolliac este unul dintre prionierii anti-semitismului de la noi și este unul dintre cei care au ațâțat mulțimea în 1866 ca s-o instige la violențe anti-semite. Iată deci, Cezar Bolliac – care este adeptul emancipării populației rome – devine și pionier al antisemitismului. Sunt contradicțiile unui secol XX în care de foarte multe ori întemeierea națiunii a fost văzută la noi ca posibilă doar prin excluderea elementului evreiesc. Și aveți dreptate, undeva, foarte îndepărtate, rădăcinile acestui anti-semitism se regăsesc în epoca dintre 1850-1870. Ele vor cunoaște însă o mutație semnificativă odată cu generația lui Iorga și Cuza, după care vor ajunge la maturitatea lor monstruoasă prin cuzismul clasic și prin legionarism, ca și prin contaminarea cu rasismul național-socialist.
O caracteristică a gândirii pașoptiste este istorismul care este o problemă a romantismului. Istorismul la noi are rolul de a compensa cumva faptul că suntem la periferie. Trebuia să inventeze o istorie…
Toate națiunile europene se reinventează în romantism. Chiar și națiunile care par să fie europene de la zămislirea lor, cum este națiunea germană. Să nu uităm că, un fapt atât de important precum culegerea folclorului este un fapt care ține de experiența Fraților Grimm, în Germania, culegerea folclorului și a basmelor. Apoi, istorismul. Francezi, englezi, germani, spanioli, italieni, ruși, polonezi, toți coboară spre rădăcinile istoriei lor. Am să vă dau un caz, printre cele la care țin cel mai mult, pentru că sunt un imens admirator al lui Pușkin. Pușkin este și autorul unui teatru istoric formidabil, al unor texte poetice care trimit la trecutul rus. Să vă dau cazul lui Mickiewicz? Sa vă reamintesc de minunatele lui poezii pe care le-a închinat strămoșilor? Să vă reamintesc de cazul lui Walter Scott care reinventează Scoția și care oferă de fapt imaginea pentru viitorime a Scoției și a Angliei? Să vă reamintesc de Prosper Merimée care scrie cronici istorice și care, de fapt, propune o viziune asupra trecutului? Iată, dar că românii trebuie interpretați într-un context care este european și regional în egală măsură. Iar istorismul la noi este, cum bine ați spus, un istorism al compensării, al înlăturării sentimentelor de inferioritate, dar și un istorism mobilizator. Un istorism care te îndeamnă să-ți construiești viitorul pe temeiul unui trecut idealizat. Și trebuie făcută, clar, o distincție. Am să pornesc de la un alt caz care este aproape inimii mele. Cazul lui Alecu Russo si al operei sale – probabil nu în totalitate a sa. Este vorba de cazul Cântării României. Știți că paternitatea a fost împărțită, când Alecu Russo, când Bălcescu. Dar, dacă ne amintim, Cântarea României este cunoscută astăzi pentru că un monstru politic, Nicolae Ceaușescu, și-a apropriat această formulă și a făcut-o să fie emblema propagandei sale. Dar dacă citim textul originar, el este un text naiv poate în tradiția unui tip socialism evanghelic. Dar este un text care întinde o punte între trecut și viitor. Și este un text esențialmente romantic. Acești oameni, Bălcescu, Russo, Kogălniceanu, Negruzzi, cum spune Eminescu, pe bună dreptate, au șters colbul de pe cronicile bătrâne, încercând să ofere în concertul european, un temei de respectabilitate și de onorabilitate și cred că trebuie să fim datori cu o judecată echilibrată asupra lor și să nu-i privim pe ei prin lentila Cântării României. Pașoptiștii au devenit în secolul XX comunist o marotă a propagandei de partid și de stat. În această carte am încercat, dimpotrivă, să arăt că ei sunt mai complecși și că unele teme pe care ei le introduc vor deveni teme grotești până la nerecunoaștere, prin deformarea lor, ca de exemplu, țăranul român. Cui datorăm culegerea de folclor? Lui Vasile Alecsandri, lăsând la o parte că, de fapt, el reinventează poezia populară. Ce observăm? Că din această viziune a țăranului idealizat, autor de folclor, ajungem la viziunea Cântării României. La viziunea acelui țăran deposedat de avere, izolat într-un studiou de televiziune și al cărui habitat istoric este distrus de comunism. Aceste lucruri sunt de o tristețe incomensurabilă.
Cartea dvs este un eseu, și îmi permit să presupun că el a răspuns unei necesități a zilei de astăzi, că ați simțit că e nevoie de un astfel de text pentru ziua de azi. Și în același timp, a răspuns poate necesități în economia gândirii dvs. Cum se leagă acest eseu de realitatea din zilele noastre? Sau de ce ați simțit nevoia să-l scrieți?
Am printre pașoptiști scriitori de care mă simt foarte aproape. Și scriitori cu care formula mea temperamentală este afină. Și, probabil, cel mai aproape de mine este Alecu Russo. Îl socotesc pe Alecu Russo unul dintre marii nedreptățiți ai literaturii sec. XIX. Și unul care e important tocmai prin faptul că deschide o întreaga direcție literaturii noastre. Nu poți să-l înțelegi pe Sadoveanu și pe Teodoreanu fără să-l ai în vedere pe Alecu Russo. Nu poți să ai în vedere melancolia lui Ibrăileanu fără melancolia lui Alecu Russo. Încât am scris aceste pagini și cu gândul la mine care sunt moldovean și cu sentimentul că noi devenim moldoveni pentru că alții au devenit moldoveni înaintea noastră. Și Alecu Russo, Negruzzi, Costache Negri, Kogălniceanu sunt cei care ne-au învățat pe noi să fim moldoveni. Să fim moldoveni, adică să fim ca un Ianus bifrons cu ochii spre viitor, dar și cu un ochi spre trecut. Cum spune Alecu Russo atât de memorabil, risipirea cea iute a trecutului mă umple de jale. Noi suntem moldoveni pentru că suntem melancolici. Și această melancolie mă urmărește și pe mine și n-am ascuns-o niciodată. În același timp, coborârea spre pașoptism este o coborâre spre miezul problemelor noastre: inventarea statului, inventarea cetățeniei, problema guvernământului, problema limbii, problema istoriei. Și aici, ipotecile pașoptismului sunt alături de noi. Cetățenia, incomplet definită de pașoptiști, incomplet definită de noi. Emanciparea țăranului – începută de pașoptiști, incomplet realizată, sub Cuza și mai târziu, de unde și tragedia țărănimii de nu a fi fost cu adevărat niciodată emancipată. Dar nu e mai puțin adevărat că din solul pașoptist apar și mișcările țărăniste. Pentru că fără generozitatea unor pașoptiști, Kogălniceanu, unul dintre ei, Spiru Haret n-ar fi fost posibil. Și fără Spiru Haret, Ion Mihalache. Și cum nu am ascuns niciodată că două dintre figurile care sunt figuri tutelare pentru mine din punct de vedere politic, Iuliu Maniu și Ion Mihalache, eu sunt legat de această linie care este a generozității și răspunderii și solidarității cu elementul rural, nu din perspectiva paternalismului, ci din perspectiva datoriei de cetățenie pe care o avem cu toții. Apoi, problema statului: ce fel de stat întemeiază pașoptiștii? Mai întâi, pașoptiștii sunt utopici. După care pașoptiștii la guvernare, în deceniile de după 1859, sunt de multe ori autocratici. Autocrat este Kogălniceanu, autorul loviturii de stat. Autocrat este si Ion Brătianu în lunga sa guvernare. Încât, până la urmă, darul pe care ei l-au făcut acestei țări, a fost unul otrăvit, din păcate. Ei au crezut că modernizarea se poate face, din păcate – iertați-mi repetiția – cu reteveiul. Și au guvernat de multe ori cu reteveiul, încălcând drepturile și libertățile și formând un stat autocratic și centralizat care a supraviețuit și anului 1918. Aceasta este tragedia noastră. Și este ipoteca pașoptistă pe care Proclamația de Alba Iulia nu a reușit s-o înlăture. Pentru că în această carte nu este vorba despre pașoptismul transilvănean, care este la rândul său, o afacere destul de complicată.
Citeste intreg articolul si coemnteaza peContributors.ro
