În vara aceasta ar fi avut loc, chipurile, o descoperire arheologică senzațională. Pe un șantier paleolitic de tradiție, la Poiana Cireșului, lângă Piatra Neamț, s-a găsit o statuetă de gresie reprezentând o Veneră paleolitică (1), absolut întreagă. În decembrie am fost invitat la Târgoviște unde a fost prezentată publicului marea descoperire într-o expoziție dedicată care detalia în panouri și contextul precis al descoperirii: în situl paleolitic de la Poiana Cireșului.
Când am văzut invitația cu poza statuetei primul meu gând a fost că este un fals. Apoi după ce un coleg din colectivul de cercetare de acolo mi-a spus că a fost descoperită de arheologi în săpătură sistematică am fost pur și simplu invidios. După câteva zile am citit într-un ziar o poveste ușor diferită: cum că de fapt a fost găsită inițial de doi amatori care au chemat arheologii care apoi au săpat acolo. Știrea era neclară și recunosc că nu mi-am pus întrebări suplimentare pentru că am crezut că este o distorsionare jurnalistică datorată faptului că nu se cunoaște birocrația sistemului săpăturilor arheologice. În mintea mea nu era loc pentru o asemenea informație: cum adică niște amatori să găsească săpând un obiect într-un sit arheologic?
La începutul anului a explodat în presă scandalul. Ziarul Libertatea a inițiat o anchetă jurnalistică care a scos la lumină un adevăr urât (vezi aici). Statuia ar fi fost descoperită anterior de niște amatori (cică într-un sit de la Poiana Cireșului, nu se știe care), după care au fost anunțati arheologii care au scos statueta, au dus-o la hotel și a doua zi au replantat-o în sit și au redescoperit-o cu scenariu și filmări. Apoi mulți dintre colegii arheologi pe rețelele de socializare s-au pronunțat spunând că acest mod de aredescoperi artefactul umbrește descoperirea senzațională. Îmi pare rău, dar eu citesc altfel acest film al evenimentelor. Mistificarea descoperirii este de fapt o fraudă prin care se creează, se contraface, deliberat un context unei piese pentru a o valida ca genuină. Venus de la Poiana Cireșului este un fals grosolan și asta poate demonstra orice arheolog, fără să fie specialist în arta paleolitică, fără niciun studiu special de traseologie sau alte metode moderne. Venus de la Poiana Cireșului trebuie, așa cum ne-a învățat Oscar Montelius, încadrată într-o serie tipologică și apoi, prin tipo-cronologie, datată. Ori acest lucru îl poate face și un amator, pentru că Venus de la Poiana Cireșului este foarte apropiată de arhetip, de fapt, aproape identică. Aș putea spune prea apropiată de arhetip ca să fie originală. Arhetipul Venerelor paleolitice în viziunea modernă despre arta paleolitică este Venus din Willendorf (2). Imaginea aceasta este peste tot, în manualele de școală primară, în reclame, în filme (vezi Wendol’s Mother din The 13th warrior sau Old Mother din 10000 BC). Replici ale statuetei Venus din Willendorf din diverse materiale pot fi cumpărate de pe internet cu 35 de dolari (vezi aici). Astfel că aproape oricine, cu un pic de cultură generală, putea să introducă statueta de la Poiana Cireșului în seria tipologică a Venerelor paleolitice. Este ca și cum eu aș descoperi în casa romană pe care o cercetez de câțiva ani la Potaissa (Turda) o statuetă a Venerei de tipul Venus din Milo, dar fără brațe. Pentru că asta e imaginea standard modernă despre Venus Pudica. Cu alte cuvinte cel care a făcut copia a păstrat din Venus din Willendorf exact ce nu trebuia. Anume capul cu coafura sau masca cu striuri orizontale. Adică cea mai directă trimitere la arhetip, la imaginea consacrată, un detaliu pe care nu îl mai regăsim niciunde în seria Venerelor paleolitice. Un alt detaliu este marcarea identică a organului genital. În rest, deși proporțiile sunt similare, statueta de la Poiana Cireșului este mai stilizată. Atât de stilizată încât mâinile mici și subțiri pe care Venus din Willendorf sau Venus de la Lespugue (3) și le țin, într-un gest caracteristic, deasupra sânilor, au dispărut pur și simplu. Umerii și brațele statuetei de la Poiana Cireșului, ca și pliurile de grăsime, sunt asemenătoare oarecum cu cele ale statuetei zise Venus din Dolní Věstonice (4). Uitându-mă atent la statueta de la Poiana Cireșului, o vreme nu am înțeles rostul celor două adâncituri de pe brațe. Ele nu se regăsesc la nici o Veneră paleolitică și nu le-am putut explica prin stilizare. Curburile stilizate urmăresc liniile naturale ale corpului și omul nu are brațul, humerusul, concav. Am înțeles doar când am văzut o poză cu statueta în vitrină la Târgoviște (5). Acolo sârmele care susțin statueta sunt așezate sub adîncituri, când era mai simplu să fie puse exact în adânciturile respective. Pentru că din acest motiv au fost făcute, pentru susținere în timpul expunerii (cum au observat și alți colegi în discuții private). Statueta aceasta a fost expusă anterior într-un suport și asta este pentru mine o certitudine. Dacă cineva mă contrazice îl rog să îmi explice în alt mod rolul și rostul adânciturilor de pe brațe. Și, din câte știu eu, în paleolitic nu descoperiseră încă sârma.
Scandalul acesta nu umbrește o descoperire senzațională, ci arheologia din România în ansamblul ei și arheologii ca grup profesional. Pentru celebritate și sper, din naivitate, niște colegi au fost dispuși să falsifice cu bună știință condițiile de descoperire ale unui artefact pentru a-i conferi credibilitate, pentru a-l valida ca original.
Această impostură este dincolo de Codul deontologic al arheologilor din România (http://www.cimec.ro/Arheologie/cod_deont_arh.htm). Cine l-a scris nu și-a putut imagina o asemenea situație care ține de domeniul absurdului și de Codul penal. Cine ne va mai da credit vreodată ca specialiști când noi plantăm falsuri moderne în situri, le redescoperim cu scenarii în lumina reflectoarelor și le prezentăm publicului în expoziții dedicate? Consider că trebuie luată poziție publică acum, devoalat falsul și repudiate astfel de practici care ne dezonorează.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
