Asistăm la o retorică inflamată la Teheran, la îngrijorări și chiar la o panică mediatică în America și Europa, dar consecințele uciderii arhitectului extinsei rețele de influență iraniene din Orientul Mijlociu, bazate pe grupări teroriste finanțate și sprijinite logistic de la Teheran, sunt destul de greu de estimat. Ca de obicei în astfel de situații granița dintre „prea puțin” și „prea mult” în cazul calibrării reacțiilor față de multiplele provocări și atacuri teroriste iraniene din ultima perioadă este extrem de fluidă. Iar dacă pe termen scurt vom asista cu siguranță la o deteriorare a climatului internațional de securitate este neclar dacă pe termen mediu și lung impactul va fi o agravare în continuare a situației sau, din contra, vom vedea un recul al acțiunilor destabilizatoare ale Iranului din regiune
„Toată lumea pare să fie foarte sigură că poate prezice consecințele morții lui Qassim Suleimani și la fel de sigură că orice păreri care le contrazic pe cele proprii merită complet desconsiderate”, scrie pe Twitter Walter Russell Mead, unul dintre cei mai cunoscuți analiști americani de politică externă. Adăugînd că probabil trebuie să fi lipsit la cursurile în care s-au distribuit și globuri de cristal pentru prezicerea viitorului. În realitate, ca de atîtea ori în trecut, suntem pe un teritoriu accidentat, cu multe speculații, dezinformări, distorsionări motivate politic, și foarte puține certitudini.
Uciderea generalului Qassim Suleimani, care era considerat de mulți cel mai influent om din Iran după ayatolahul Ali Khamenei, a stîrnit într-adevăr un imens val de reacții pe plan internațional, și în zona politică și în cea mediatică. Convoiul în care se afla Suleimani a fost ținta unui atac american cu o dronă Reaper, imediat după sosirea lui la Bagdad pentru o întîlnire cu șeful miliției shiite irakiene responsabilă pentru incendierea unei clădiri a ambasadei americane din Bagdad pe 31 decembrie și cu un lider al mișcării teroriste Hezbollah din Liban. Ambele grupări, ca de altfel și Hamas sau Jihadul Islamic (care pe 12 noiembrie a lansat din Gaza aproape 200 de rachete către Israel), sunt finanțate și sprijinite logistic de către Teheran. Acest detaliu este important pentru că nu e greu de ghicit care este motivul întîlnirii convocate de generalul iranian la Teheran. De altfel oficiali de la Washington vorbesc despre planuri concrete privind atacuri ce urmau să fie inițiate, în regiune asupra ținte americane sau ale aliaților Americii. De tipul celor recente, atacul asupra militarilor americani dintr-o bază irakiană sau asupra ambasadei din Bagdad.
Multe dintre reacțiile care au urmat deși au subliniat rolul nefast al lui Suleimani care între altele a organizat și comandat, cel mai adesea prin intermediari de tipul grupărilor teroriste menționate anterior, numeroase atentate în întregul areal al Orientului Mijlociu, au criticat, uneori virulent, atacul ordonat de administrația de la Washington. Unii consideră chiar uciderea lui Suleimani drept decizia de politică externă cu cele mai mari implicații luată de președintele Trump. O apreciere probabil exagerată, luată sub impulsul momentului, într-un climat internațional dominat totuși de escaladarea competiției geopolitice dintre Statele Unite, pe de o parte, și China și Rusia, pe de alta. Cele mai multe critici au la bază îngrijorare privind răspunsul iranian și teama că evenimentele ar putea scăpa de sub control ducînd la un conflict militar pe scară largă în regiune. Din acest punct de vedere scenariile catastrofale, intens circulate în spațiul public, inclusiv la noi, au oferit o primă victorie mediatică Teheranului care pe fondul unei previzibile retorici belicoase și revanșarde a reușit să proiecteze o imagine supraestimată a capacității sale reale de a le și pune în practică. Chiar dacă ar fi o greșeală și subestimarea acesteia. În unele cazuri s-a ajuns la adevărate atacuri de panică precum postarea pe Twitter a actriței americane Rose McGowan, în care își cerea „cu umilință scuze Iranului, în numele a 52% dintre americani care sunt ostaticii unui regim terorist(!)”. „Te rog să nu ne ucizi”, își încheia ea postarea. Acest tip de reacții panicarde este alimentat de puncte de vedere prezente în mass media sau pe rețelele sociale care vehiculează, fără discernămînt, scenarii dintre cele mai apocaliptice, mergînd pînă la izbucnirea unui al treilea război mondial.
Alte critici sunt motivate politic, precum reacțiile unor candidați prezidențiali democrați, în frunte cu Joe Biden, Bernie Sanders sau Elisabeth Warren, care speră să exploateze politic întîmplarea. Este o ilustrare a schimbărilor majore de atitudine din rîndul clasei politice americane care cu două-trei decenii în urmă avea grijă să evite pe cît posibil politizarea subiectelor din zona de securitate și politică externă. Cît despre criticile dintr-o bună parte a mass media americane, preponderent liberală, acestea sunt alimentate de antipatia profundă față de Donald Trump. De regulă se ignoră contextul, neimputabil lui Trump. Faptul că s-a ajuns aici după o a doua invazie din Irak și că situația s-a deteriorat acolo dramatic, culminînd cu ocuparea unor întregi regiuni de către ISIS, după retragerea prea grăbită a trupelor americane din Irak de către administrația Obama. Pe acest fond Iranul a avut prilejul să intervină militar și să-și consolideze astfel influența în Irak. După ce a fost criticat, cu destulă îndreptățire, pentru retragerea din Siria și abandonarea kurzilor în fața ofensivei turce, acum Trump este criticat că se implică prea mult în regiune și provoacă excesiv Iranul.
În această capcană a căzut și senatorul democrat Chris Murphy, membru în Comisia de Politică Externă, ale cărui declarații contradictorii oferă o mostră tipică de ipocrizie politică. După atacul din ziua de Anul Nou asupra ambasadei americane de la Bagdad el scria pe Twitter: “Atacul asupra ambasadei noastre din Bagdad este oribil, dar previzibil. Trump a făcut America neputincioasă în Orientul Mijlociu. Nimeni nu se teme de noi, nimeni nu ne ascultă. America s-a ascuns în camere securizate sperînd că oamenii răi se vor evapora. Ce rușine”. Iar pe 3 ianuarie, plecînd de la anunțul lui Erdogan privind implicarea militară a Turciei în Libia se plîngea din nou: „Erdogan ne-a ignorat în Siria și acum va face același lucru în Libia. Nimeni nu se mai teme de noi. Nimeni nu ne ascultă “. Pentru ca după atacul asupra lui Suleimani, pe care îl califică drept un „asasinat” să scrie că “neoconii ar trebui să amintească că cele mai grave greșeli ale marilor puteri sunt atunci când acționează militar în locuri complicate, cu puțini prieteni, fără a ține cont de consecințe”.
Interesant însă, decizia lui Donald Trump este criticată și de pe cealaltă parte a baricadei ideologice, la Fox News. Cei care o fac doresc ca Statele Unite să se implice mult mai puțin pe plan extern, mai ales în zone complicate ca Orientul Mijlociu, să se concentreze pe problemele interne, așa după cum, spun ei, președintele a promis în timpul campaniei electorale din 2016. În timp ce alte voci, multe favorabile actualei administrații, susțin, că diminuarea implicării prezenței americane în anumite regiuni, precum Orientul Mijlociu, este impusă de necesitatea concentrării asupra competiției geopolitice cu China obiectiv care devine mult mai dificil de îndeplinit dacă se recurge la gesturi radicale precum eliminarea lui Suleimani. Numai că, după cum spunea cineva parafrazînd o frază celebră, chiar dacă Statele Unite nu sunt interesante în Orientul Mijlociu acesta este interesat în Statele Unite, din cauza strînselor legături și condiționări istorice, chiar dacă în prezent Washingtonul, spre deosebire de Beijing, nu este direct dependent de livrările de petrol din Golf.
În mod previzibil au apărut și critici din partea unor foști înalți oficiali ai fostei administrații. Precum Susan Rice, fost consilier pentru securitate națională al lui Barack Obama, care într-un articol apărut în The New York Times invocă spectrul unui posibil „conflict generalizat” cu Iranul. E totuși greu de crezut că Iranul, extrem de șubred în plan economic, își poate permite un astfel de conflict, sunt de părere alți analiști. Care cred că sunt mai degrabă de așteptat atacuri teroriste sau chiar încercări de luare de ostatici, eventual sechestrări de nave așa cum s-a întîmplat recent în Golf. Însă Susan Rice are desigur dreptate atunci cînd spune că în principal din rațiuni interne Teheranul are nevoie de nevoie de acțiuni de revanșă spectaculoase. La fel, aprecierea ei că deși asasinarea generalului Suleimani este justificată ca gest de auto-apărare asta nu înseamnă că este și o decizie „înțeleaptă din punct de vedere strategic” nu este lipsită de substanță. Pentru că deși a avut o serie de decizii corecte în materie de politică externă, de exemplu în relația cu China, aspect tratat în mod inconsistent, chiar naiv, de Barack Obama, Donald Trump nu a lăsat impresia că are o viziune strategică coerentă în alte situații.
Are America o strategie realistă pentru Orientul Mijlociu?
Damir Marusic, editorul executiv al influentei publicații The American Interest, face în acest context o observație importantă. Aceea că întreaga situație trebuie judecată din perspectiva intereselor strategice americane în regiune și analizării consecințelor geopolitice mai degrabă decît în termeni moraliști și legaliști, care fac imediat trimitere la cadrul instituțional al actualei ordini internaționale, una dintre pistele pe care încearcă unii să ducă discuția. Această ultimă abordare ilustrează maniera naivă, complet ruptă de realitate, de a privi lucrurile din acest unghi, în contradicție cu toate evoluțiile majore din trecut din istorie. Normele, legislația internațională, la care se face trimitere nu au contat deloc atunci cînd Kremlinul a decis să se implice în Ucraina, în regiunea Donbas, sau să anexeze Crimeea. La fel cum China a ignorat cu totul decizia Tribunalului Internațional care a condamnat comportamentul său agresiv în Marea Chinei de Sud. Sau și atunci cînd s-a decis intervenția NATO în Kosovo. Profesorul indian Brahma Chellaney consideră naive regretele celor care deplîng erodarea actualei ordini globale. Legea internațională este astăzi „puternică în raport cu cei fără putere și neputincioasă în fața celor puternici”. „Atîta timp cît va supraviețui actuala ordine globală va rămîne doar un cadru pentru promovarea intereselor naționale”, scrie Chellaney în Project Syndicate. El face în special trimitere explicită la acțiunile Chinei care ignoră orice decizii sau demersuri care îi afectează interesele sale naționale.
Relevantă din această perspectivă este eticheta de „asasinat” utilizată nu doar de socialiștii democrați ci și de senatorul Chris Murphy pentru a descrie atacul asupra lui Suleimani. La fel, în Marea Britanie Jeremy Corbyn se declară preocupat de „asasinarea lui Suleimani” deși, de pildă, nu a avut anterior nici o reacție după atacul asupra Ambasadei Americane din Bagdad și în general nici una după repetatele acțiuni agresive și atentate din regiune orchestrate sub baghetă iraniană. E adevărat, generalul Suleimani, deținea o înaltă poziție oficială în structurile militare de la Teheran. Însă Suleimani nu coordona din culise acțiuni împotriva Americii sau Israelului și nici nu se afla la Bagdad, alături de reprezentantul unei grupări teroriste ca Hezbollah, în calitate de general, de comandant militar al unei țări suverane, așa după cum îl descriu cei care pun eticheta de asasinat, ci în calitatea sa de arhitect al unei rețele de grupări teroriste care acționează împotriva unor ținte fixate la Teheran, inclusiv americane.
Este interesant că în Europa au fost reacții destul de ponderate, din care cel puțin la nivel oficial, au lipsit critici explicite la adresa Statelor Unite pentru uciderea lui Suleimani. De pildă Annegret Kramp-Karrenbauer, ministrul apărării de la Berlin și succesorul oficial al cancelarului Angela Merkel, a declarat că Statele Unite au acționat singure dar „Suleimani a fost responsabil pentru exportul de teroare și violență”. Semnificativ este și faptul că Germania a anunțat nu intenționează să-și retragă militarii prezenți în Irak sub comandă americană chiar dacă nici nu dorește să sporească efectivele. Iar la Londra ministrul de externe Dominic Raab l-a caracterizat pe generalul iranian drept o „amenințare regională” subliniind că Statele Unite aveau tot dreptul să se apere. Pe acest fond europenii încearcă să calmeze situația. Heiko Maas, ministrul de externe german, a declarat ziarului Bild am Sonntag că încearcă să intre în discuții directe cu Teheranul, subliniind și că este în contact cu omologii săi din Marea Britanie și Franța și cu Mike Pompeo la Washington. Cu șanse destul reduse de reușită, pentru că pe acest fond la Teheran au ascendent în prezent vocile radicale, din zona ayatolahului Ali Khamenei și a celor din Garda Islamică Republicană, aflată în trecut sub comanda lui Suleimani.
Dilemele americane față de tipul de reacție după acțiunile provocatoare orchestrate sub coordonarea lui Suleimani
Este evident că situația din regiune este una complicată, că pot fi consecințe serioase, dar e greu de înțeles ce i-ar putea pînă la urmă mulțumi pe cei cei care au probleme și cu inacțiunea Statelor Unite în Orientul Mijlociu dar și cu „prea multă acțiune” în cazul atacului asupra lui Suleimani. Atacul vine după o mulțime de provocări iraniene, de la drona americană doborîtă în Golf și atacurile împotriva unei mari rafinării din Arabia Saudită la un atac cu rachete întreprins asupra militarilor americani aflați într-o bază din Irak, culminînd cu atacul asupra ambasadei de la Bagdad. Și pe fondul unei viitoare amplificări masive a acestora, după cum susține Pentagonul și Departamentul de Stat. De altfel, e de presupus că chiar întîlnirea de la Bagdad nu era una în care urma să se discute planuri de pace ci exact acest fel de acțiuni. În aceste condiții americanii s-au aflat în fața a două mari opțiuni, ambele purtătoare de riscuri considerabile:
- Să nu reacționeze, decît minimal, lăsîndu-i astfel pe iranieni să înțeleagă că sunt paralizați de frica unui conflict mai amplu, ceea ce ar fi încurajat Teheranul să întreprindă acțiuni și mai radicale, obiectivul final fiind ca Statele Unite să părăsească Irakul, care ar trece astfel sub controlul nemijlocit al Teheranului (care mai este implicat direct și în Siria și este prezent în Liban, prin Hezbollah). Un element suplimentar fiind impactul geopolitic mai larg al unei Americi care ar fi fost umilită de Teheran, situație deplînsă anterior chiar de către cei care critică astăzi Casa Albă pentru atacul împotriva lui Suleimani.
- Să reacționeze de o manieră semnificativă, de mare impact, pentru a le transmite iranienilor că vor suferi contralovituri severe dacă continuă pe această linie, cu asumarea riscului izbucnirii unui conflict major în regiune care poate scăpa de sub control. Să nu uităm totuși că pînă acum Casa Alba a acționat extrem de reținut. Ca atunci cînd președintele a oprit în ultimul moment un atac de represalii după ce iranienii doborîseră o drona de observație din Golf. De aceea s-a considerat probabil că a merge în continuare pe aceeași linie nu ar face decît să dea semnale greșite la Teheran, să încurajeze Iranul să escaladeze acțiunile destabilizatoare din Orientul Mijlociu.
Casa Albă susține că a acționat sub presiunea unor informații relevante privind atacuri iminente plănuite de Suleimani probabil și sub impulsul unor consilieri îngrijorați de imaginea de ezitare și slăbiciune pe care o proiecta administrația, o dovadă fiind chiar postările pe Twitter ale senatorului Murphy dinaintea uciderii lui Suleimani. Făcînd acest pas Donald Trump își asumă riscuri considerabile, mai mari decît potențialele beneficii, dacă situația se deteriorează masiv.
Consecințe: posibili cîștigători și perdanți
În această atmosferă încinsă au apărut imediat tot felul de speculații, unele cu trimitere la atentatul de la Sarajevo care a dus la declanșarea Primului Război Mondial. Dar este o teorie greu de susținut. Din mai multe motive. Primul este acela că Beijingul este puternic dependent de livrările de petrol din Golf, deci va încerca să tempereze eventuale acțiuni prea riscante ale Iranului. Rușii ar putea beneficia de creșterea prețului petrolului, deja vizibilă, însă nici ei nu au interes să provoace o explozie de violență într-o regiune apropiată. Ar fi prea riscant. În plus, în ciuda retoricii belicoase, de altfel previzibile, pe care o auzim în acest zile, Iranul nu se află nici el chiar în situația de a risca un conflict pe scară mare cu America. Situația din țară este tensionată. Autoritățile au fost nevoite să intervină brutal pentru a reprima demonstrații de protest provocate de mizeria generalizată. În scenele difuzate de canalele internaționale de știri care au preluat o transmisiune de la o adunare de comemorare a lui Suleimani și de condamnare a Statelor Unite, pigmentată cu amenințări cu represalii, se puteau vedea fețe care aduceau aminte mai degrabă de marile adunări populare de pe vremea lui Ceaușescu, cu oameni relativ apatici. La nivelul populației domnește destulă nemulțumire față de corupția generalizată din țară, din rîndul clerului musulman și a gărzilor revoluționare, aflate sub comanda lui Suleimani. Nu este deloc sigur, dincolo de propaganda oficială, nici că moartea lui Suleimani va genera un mare val de unitate și patriotism. Să nu uită că tot trupele comandate de Suleimani au fost cele care au reprimat în sînge demonstrațiile împotriva regimului. După cum populația este nemulțumită și din cauza sumelor imense cheltuite pentru acțiunile militare din afara Iranului, în Siria, în Yemen, în Liban, Gaza sau Irak, sau pentru finanțarea clientelei formată din mișcările teroriste din regiune sprijinite de către Teheran. În mod ironic, tabăra din jurul președintelui Hassan Rouhani, inclusiv ministrul de externe Javad Zarif, foarte popular în Europa, deși la nivel oficial lansează declarații dure privește probabil cu satisfacție dispariția lui Suleimani, unul dintre cei mai înverșunați adversari ai săi pe plan intern chiar dacă escaladarea tensiunilor din regiune ar putea favoriza pe moment linia mai dură a regimului.
Pe de altă parte, dispariția generalului Suleimani convine și Rusiei și Turciei care speră că aceasta va afecta capacitatea Teheranului de a-și extinde și consolida dominația în Orientul Mijlociu. Pentru că deși au colaborat în Siria cu Iranul Rusia și mai ales Turcia sunt în competiție cu acesta pentru influență în regiune. Sigur, cu toate acestea, nu se știe niciodată, se pot întîmpla evenimente neprevăzute care pot scăpa de sub control. În plus, și aici poate interveni o problemă majoră pentru Casa Albă, există riscul ca sub presiunea Teheranului Parlamentul de la Bagdad să decidă încetarea acordului de securitate semnat cu Statele Unite și să ceară retragerea trupelor americane din țară. Suntem pînă la urmă pe un teritoriu extrem de fluid.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
