Ocuparea Kuweitului de către unităţile armatei irakiene, la 2 august 1990, a fost o operaţiune violentă, de mare amploare, desfăşurată în Orientul Mijlociu după căderea Zidului Berlinului (eveniment care a permis crearea premiselor necesare reunificării Germaniei şi încheierii Războiului Rece). Conflictul declanşat de dictatorul Saddam Hussein a produs stupoare în întreaga lume. Organizaţia Naţiunilor Unite a fost surprinsă de rapiditatea operaţiunii irakiene, iar ştirile despre invazie au amplificat temerile în rândul statelor din vecinătate – în mod deosebit, în Arabia Saudită şi Israel.
Cu excepţia ministrului de externe Tarik Aziz şi a încă unui diplomat irakian, nici o altă persoană oficială din cercul intim al lui Saddam Hussein nu a prezentat, în acel moment, reprezentanţilor străini şi organizaţiilor internaţionale motivul care a stat la baza deciziei de ocupare a Kuweitului.
Complexitatea problemei a generat numeroase controverse, care nu s-au încheiat după încheierea războiului din Golf (1991). Tarik Aziz a acordat câteva interviuri, în care a expus punctele de vedere ale autorităţilor de la Bagdad, însă acestea trebuie analizate cu foarte multe rezerve din cauza subiectivităţii ministrului irakian.
Primul semnal major de ameninţare, lansat de Saddam Hussein la adresa conducătorilor kuweitieni, a apărut la sfârşitul lunii mai 1990, când s-a desfăşurat la Bagdad o întâlnire a reprezentanţilor statelor arabe. Aceasta a fost organizată pentru a analiza pe larg situaţia creată în Israel de afluxul emigranţilor evrei proveniţi din Uniunea Sovietică şi estul Europei. În timpul discuţiilor, preşedintele irakian a criticat statele arabe care menţineau la un nivel scăzut preţul petrolului – fiind vizate, îndeosebi, Arabia Saudită şi Kuweitul.
Pentru rezolvarea problemei, miniştrii Petrolului din Arabia Saudită, Kuweit, Irak, Emiratele Arabe Unite şi Qatar s-au întâlnit la Jidda, la 10 iulie 1990, şi au hotărât să limiteze producţia de ţiţei a ţărilor lor, cu scopul de a se obţine un preţ de 18 dolari/barilul de petrol. Ministrul kuweitian a precizat în ziua următoare faptul că urma să îşi reconsidere poziţia, în cazul în care celelalte state încălcau limitele de producţie existente înainte de începerea reuniunii.
Câteva zile mai târziu, reprezentanţii Kuweitului au exprimat, la o şedinţă a O.P.E.C., intenţia de a menţine cota de producţie a ţării lor la nivelul stabilit la Jidda doar până în toamna anului 1990. Această măsură putea produce, în luna octombrie 1990, o nouă scădere a preţului petrolului pe piaţa mondială, care afecta veniturile regimului de la Bagdad.
Ca urmare a eşecului înregistrat la negocieri, ministrul de Externe irakian a trimis, la 16 iulie 1990, omologului său kuweitian un memorandum prin care solicita să se returneze autorităţilor de la Bagdad 2,4 miliarde de dolari pentru petrolul extras de Kuweit, în timpul războiului dintre Iran şi Irak (1980-1988), din regiunea Rumalia (teritoriu revendicat de mai multă vreme de irakieni). Tarik Aziz a mai solicitat o compensaţie de 12 miliarde de dolari pentru pagubele create economiei irakiene de supraproducţia de petrol kuweitian, care generase o scădere a preţului petrolului pe piaţa mondială. În acelaşi memorandum, s-a cerut anularea datoriei de război pe care regimul de la Bagdad o avea faţă de Kuweit (10 miliarde de dolari) şi cedarea, în favoarea Irakului, a insulelor kuweitiene Warba şi Babiyan – de unde se putea controla accesul către singurul port maritim irakian, Ummm Qasr.
În discursul pe care l-a rostit la 17 iulie 1990, cu prilejul Zilei Revoluţiei Irakiene, Saddam Hussein a reluat acuzaţiile din memorandumul prezentat de Tarik Aziz şi a subliniat „pericolul de otrăvire la care este supusă economia irakiană din cauza supraproducţiei kuweitiene de petrol”. Totodată, preşedintele irakian a menţionat că exista un plan „inspirat de S.U.A. pentru a submina interesele şi securitatea arabilor”, iar Emiratele Arabe Unite şi Kuweitul au luat parte la „proiectul sionist, susţinut de imperialişti împotriva naţiunii arabe”. La finalul acelui discurs, ministrul de Externe kuweitian, şeicul Sabah al-Ahmad, a fost acuzat de faptul că era un agent american. „Irakul – a spus Saddam Hussein – a devenit singurul apărător de bază al arabilor; datorită armamentului sofisticat din dotarea armatei irakiene, imperialiştii nu vor îndrăzni să atace, însă îşi vor reface planurile de război, folosindu-se de agenţii lor care conduc în Golf”.
Atitudinea dictatorului irakian faţă de statele arabe vecine nu a trecut neobservată. Ceea ce a surprins a fost ostilitatea deschisă şi vehementă pe care o exprima acesta faţă de Statele Unite ale Americii – unul dintre statele care au furnizat regimului de la Bagdad mari cantităţi de armament modern, în cursul războiului dintre Irak şi Iran (1980-1988).
Interesele economice americane şi-au pus amprenta asupra Orientului Mijlociu încă din perioada administraţiei lui Franklin Delano Roosevelt şi s-au perpetuat în timpul Războiului Rece. S.U.A. a acţionat pentru menţinerea monopolului său asupra petrolului saudit şi kuweitian, controlând sursele de aprovizionare ale Europei occidentale şi Japoniei. Totodată, conflictul ideologic cu Uniunea Sovietică a determinat administraţiile de la Casa Albă să acţioneze permanent în zona Golfului Persic împotriva tentativelor de comunizare a statelor din regiune.
În paralel, politicienii americani au încercat să atenueze conflictul politic, religios şi economic dintre principalii săi aliaţii din Orientul Mijlociu – Israelul şi Arabia Saudită. Această atitudine a fost criticată dur, de-a lungul anilor, de liderii arabi naţionalişti, care nu acceptau ideea existenţei statului israelian.
De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere faptul că au fost făcute cheltuieli imense pentru perfecţionarea mijloacelor de ducere a războiului, în perioada 1946-1990. Fiabilitatea armamentului şi a tehnicii de luptă trebuia demonstrată „la cald”, într-un conflict care să demonstreze că fondurile alocate pentru înarmare au fost cheltuite eficient, din punct de vedere militar. Scopul final al acelor arme a fost atins şi cercetarea rezultatelor obţinute pe câmpul de luptă a condus la perfecţionarea tehnicii militare, precum şi la descurajarea potenţialilor inamici ai Statelor Unite ale Americii şi ai aliaţilor săi. De exemplu, în bugetul federal al S.U.A., aprobat pentru anul financiar 1990, s-a precizat că banii stabiliţi pentru operaţiunea „Scutul Deşertului” proveneau din fondurile de urgenţă. Pentru acel an s-a alocat, suplimentar, suma de 2,1 miliarde dolari şi, apoi, au fost făcute rectificări în valoare de 800 de milioane de dolari. Pentru anul financiar 1991, bugetul necesar apărării, propus de administraţia George Bush, a fost de 295,1 miliarde de dolari. Congresul Statelor Unite a aprobat 272,95 miliarde de dolari, ceea ce a însemnat o reducere cu 7,5%. În acele condiţii, Departamentul Apărării a anunţat că fondurile alocate pentru anul 1991 nu erau suficiente din cauza cheltuielilor suplimentare făcute cu operaţinile „Scutul Deşertului” (2 august 1990 – 17 ianuarie 1991), „Furtună în Deşert” (17 ianuarie – 28 februarie 1991) şi „Oferă Confort” (aprilie-iulie 1991) – fapt ce a impus o reanalizare a situaţiei financiare de la acel departament.
Cum se poate caracteriza activitatea diplomatică a S.U.A., desfăşurată înainte de declanşarea invaziei irakiene împotriva Kuweitului la 2 august 1990? Este o întrebare cu mai multe necunoscute din cauza controverselor generate de mesajele transmise de administraţia de la Casa Albă, în acea perioadă. Disputele diplomatice, şi nu numai, dintre Bagdad şi Washington s-au acutizat atunci şi au apărut multe suspiciuni privind intenţiile presupus agresive ale partenerului de dialog. Nu este clar nici astăzi dacă a fost vorba despre o lipsă de profesionalism a diplomaţilor americani, de neglijenţă la nivelul Departamentului de Stat (care coordona conduita tuturor instituţiilor guvernamentale implicate în promovarea politicii externe a S.U.A.) sau de o atitudine intenţionat ambiguă adoptată de administraţia George Bush, cu scopul de a-l induce în eroare pe Saddam Hussein (această situaţie urmând să fie folosită de S.U.A. pentru consolidarea hegemoniei lor în zonă). Sunt multe ipoteze, însă puţine răspunsuri certe. Cum poate fi explicată declaraţia de la 24 iulie 1990 a purtătoarei de cuvânt a Departamentului de Stat al Statelor Unite, Margaret Tutwiler, care a afirmat că „S.U.A. nu are nici un tratat de apărare cu Kuweitul”? Aceasta a adăugat, apoi: „Rămânem, de asemenea, puternic implicaţi în acordarea unui sprijin pentru dreptul de apărare individuală şi colectivă a prietenilor noştri din Golf, cu care avem adânci şi îndelungate legături”. Cum putea să interpreteze corect Saddam Hussein situaţia creată, după ce ambasadorul S.U.A. în Irak, doamna April Glaspie, a fost primită personal de preşedintele irakian şi a adus la cunoştinţa acestuia mesajul din 24 iulie 1990 al doamnei Margaret Tutwiler?
Incidentele din perioada 1989-1990 au marcat relaţiile americano-irakiene şi au generat o tensiune crescândă, pe fondul încheierii războiului împotriva Iranului. La Bagdad a apărut un sentiment de frustare deoarece ţara avea o datorie de război enormă, economia irakiană trebuia reconstruită, însă nu existau resurse financiare suficiente. În schimb, statele vecine – în primul rând, Kuweitul şi Arabia Saudită – au profitat din plin de acel război şi au solicitat autorităţilor de la Bagdad să-şi achite datoriile pe care le aveau faţă de acestea, impunând totodată preţul petrolului pe piaţa mondială.
Administraţia americană dezvolta o politică de echilibru, pentru a păstra influenţa sa dominantă în Orientul Mijlociu. Sprijinul acordat Arabiei Saudite şi Kuweitului nu a trecut neobservat la Bagdad, iar asocierea dintre interesele americane din zonă şi datoriile de război ale Irakului a provocat numeroase suspiciuni referitoare la adevăratele intenţii ale Statelor Unite. La întâlnirea care a avut loc la Washington, la 6 octombrie 1989, ministrul de Externe Tarik Aziz i-a reproşat secretarului de Stat James Baker faptul că S.U.A. dădeau dovadă de ostilitate în relaţiile sale cu Irakul, declanşând o campanie de pedepsire a Bagdadului.
Analiştii politici au apreciat atunci că reacţia lui Tarik Aziz a fost generată şi de acuzaţiile care au fost publicate de experţii din Departamentul S.U.A. pentru agricultură. Aceştia susţineau că Irakul ar fi deturnat, într-un mod sistematic, fondurile alocate de administraţia de la Washington pentru aprovizionarea populaţiei irakiene cu produse alimentare şi le-ar fi folosit pentru a achiziţiona tehnologie nucleară avansată. Pe de altă parte, ministrul irakian a declarat, în cadrul întrevederii cu secretarul de Stat James Baker, faptul că guvernul său a fost informat în mod repetat, la începutul anului 1989, despre zvonurile vehiculate de C.I.A., privind înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein.
Un alt incident a avut loc la 15 februarie 1990, când, la postul de radio „Vocea Americii”, a fost prezentat un editorial în care se criticau regimurile politice totalitare. Saddam Hussein era vizat explicit din cauza represiunilor masive la care au fost supuse populaţiile şiită şi kurdă din Irak. Ambasadorul S.U.A. de la Bagdad a subliniat, într-o telegramă trimisă la Washington, că preşedintele irakian a aflat despre acel editorial şi era revoltat de conţinutul său. Deoarece la postul de radio „Vocea Americii” se afirma, permament, că sunt prezentate puncte de vedere ale administraţiei de la Casa Albă, doamna ambasador April Glaspie s-a grăbit să-l contacteze pe Tarik Aziz pentru a-i schimba impresia lăsată de editorial, referitoare la intenţia S.U.A. de a incita la revoltă. Doamna April Glaspie a declarat, în acel moment, că „în mod absolut, politica Statelor Unite nu pune sub semnul întrebării legitimitatea guvernului irakian şi nu se implică, în nici un fel, în treburile interne ale poporului şi guvernului irakian”.
Editorialul postului de radio a fost o gafă sau o provocare? Era, într-adevăr, expus punctul de vedere al administraţiei americane? Este greu de dat un răspuns tranşant la aceste întrebări, atâta timp cât nu avem în faţă documentele oficiale ale Departamentului de Stat al S.U.A. Cert este faptul că Saddam Hussein a reacţionat dur şi a solicitat explicaţii doamnei April Glaspie. La întâlnirea care a avut loc la 25 iulie 1990, preşedintele irakian a declarat: „Atunci (la 15 februarie 1990 – nota P. Opriş) a început campania mass-mediei împotriva mea din cauza poziţiei oficiale a administraţiei. S.U.A. credeau că situaţia din Irak se aseamănă cu cea din Polonia, România sau Cehoslovacia. Eram deranjaţi de această campanie. [...] Campania mass-mediei continuă. Şi este plină de poveşti”.
Tot în februarie 1990, însă ulterior incidentului provocat de postul de radio american, preşedintele irakian a susţinut un discurs la Consiliul de Cooperare al Golfului, întrunit la Amman. Acolo, Saddam Hussein a afirmat că S.U.A. este o putere imperialistă şi pune în pericol bunăstarea economică a lumii arabe prin agenţii săi din statele aflate în regiunea Golfului Persic. El preciza că americanii îşi vor exercita, în continuare, hegemonia în Orientul Mijlociu, în condiţiile declinului Uniunii Sovietice, iar guvernele arabe sunt datoare să lupte pentru a-şi impune propriile aspiraţii. Saddam Hussein a subliniat că „S.U.A. vor avea cea mai mare influenţă în regiune, asupra Golfului Persic şi asupra petrolului său, şi îşi vor menţine superioritatea ca o superputere, dacă nu există o putere egală care să o concureze. Aceasta înseamnă că dacă popoarele din Golf, împreună cu toţii arabii, nu dovedesc precauţie, regiunea arabă din Golf va fi condusă conform dorinţelor S.U.A. [...] Preţurile petrolului vor fi fixate de pe poziţia unor facilităţi speciale, care să favorizeze interesele americane şi să ignore interesele celorlalţi”.
Poziţia dictatorului irakian a fost dezavuată de preşedintele egiptean Hosni Mubarak. Acesta a fost foarte afectat de discursul lui Saddam Hussein la adresa S.U.A. şi, mai ales, de acuzaţiile implicite, care îi erau aduse. În semn de protest, Hosni Mubarak a părăsit imediat reuniunea de la Amman.
Ulterior, autorităţile de la Bagdad au acuzat agenţii Mossad-ului că l-au asasinat în luna martie 1990 pe Gerald Bull, un inginer care ar fi proiectat un supertun pentru armata irakiană. Saddam Hussein considera că Israelul a organizat, împreună cu S.U.A., o conspiraţie împotriva Irakului. La puţin timp după aceste evenimente, la Londra a fost interceptat un transport suspect de elemente destinate construirii supertunului, punctul terminus fiind portul irakian Ummm Qasr. În presa occidentală s-a insistat, la vremea respectivă, pe aspectul senzaţional al informaţiei, generându-se numeroase poveşti – care au rămas neconfirmate, în mare parte.
Tensiunea în relaţiile internaţionale s-a amplificat la 1 aprilie 1990. Atunci, Saddam Hussein a anunţat că armata irakiană deţine arme chimice binare şi a ameninţat: „Vom face totul pentru ca focul să înghită jumătate din Israel, dacă încearcă să întreprindă orice acţiune de forţă împotriva Irakului”. La Departamentul de Stat al S.U.A. s-a considerat că ameniţarea respectivă este „intrigantă, iresponsabilă şi jignitoare”, iar la Casa Albă s-a apreciat că declaraţia lui Saddam Hussein este „deplorabilă şi iresponsabilă”.
Pentru a detensiona situaţia, o delegaţie alcătuită din cinci senatori americani, condusă de Robert Dole, s-a deplasat la Bagdad. La întrevederea din 12 aprilie 1990 cu preşedintele irakian, liderul republican din Senat l-a asigurat pe interlocutorul său de faptul că preşedintele George H.W. Bush nu are intenţii ostile faţă de Irak. Atunci, Saddam Hussein s-a plâns din nou de faptul că S.U.A. conspirau împotriva regimului de la Bagdad.
Pe acel fond, Camera Reprezentanţilor s-a întrunit la 16 aprilie 1990 pentru a discuta despre reconsiderarea politicii externe a S.U.A. faţă de Irak. După dezbateri aprinse, a fost suspendat un credit de circa 500 de milioane de dolari, destinat agriculturii irakiene. Tarik Aziz a declarat că anularea acelui credit s-a făcut într-un moment neprielnic pentru statul său şi a subliniat: „Ca ministru de Externe, eram convins că, în aprilie (1990 – nota P. Opriş), americanii au încetat să ne mai asculte şi au formulat propriile decizii în ceea ce ne priveşte”.
La întâlnirea din 25 iulie 1990 cu ambasadorul american de la Bagdad, Saddam Hussein a rememorat, pe scurt, istoria relaţiilor dintre S.U.A. şi Irak şi a acuzat, din nou, administraţia de la Casa Albă de faptul că îi subminează autoritatea: „Nu spun că preşedintele însuşi – dar sigur partidele au legături cu C.I.A. şi cu Departamentul de Stat. [...] Câteva cercuri adună informaţii despre cine ar putea fi succesorul lui Saddam Hussein”. În raportul trimis de doamna April Glaspie s-a menţionat faptul că liderul irakian a criticat acele cercuri care „lucrau pentru a se asigura că Banca de Import-Export a S.U.A. şi Agenţia de Asistenţă cu Credite nu vor acorda nici un ajutor Irakului. El s-a plâns din nou de campania dusă de C.I.A. împotriva sa şi de asaltul general al mass-mediei împotriva Irakului şi a preşedintelui său”.
În cadrul aceleeaşi întâlnirii, Saddam Hussein a menţionat episodul „Irangate”, din 1986 (vânzarea de armament regimului de la Teheran, aflat în plin război cu Irakul), care a alimentat suspiciunile Bagdadului faţă de politica dusă de S.U.A. în Golful Persic. Dictatorul irakian a spus, în acel moment: „Cel mai mare rău dintre toate a fost evenimentul din 1986, la doi ani de la stabilirea relaţiilor dintre Irak şi S.U.A. [...] Dar când interesele sunt limitate şi relaţiile nu sunt aşa de vechi, atunci nici o înţelegere nu este deplină şi greşelile pot avea un efect negativ. Câteodată, efectele unei erori pot fi mai mari decât eroarea însăşi. [...] Şi nu trebuie să uitam trecutul, când evenimentele recente ne amintesc de faptul că vechile greşeli n-au fost doar simple coincidenţe”.
Escaladarea crizei irakiano-kuweitiene, după 15 iulie 1990, nu a dus la o clarificare a poziţiei oficiale a Washingtonului faţă de această problemă. Atitudinea administraţiei americane a rămas contradictorie pentru autorităţile de la Bagdad. Pe de-o parte, diplomaţii S.U.A. au încercat să menţină prietenia cu Irakul şi, prin demersuri politice, să obţină o rezolvare a crizei. Pe de altă parte, s-au luat măsuri militare pentru a apăra interesele americane în zonă. Astfel, la 19 iulie 1990, secretarul de stat pentru Apărare, Richard Cheney, a reconfirmat înţelegerea dintre S.U.A. şi Kuweit pentru apărarea emiratului, încheiată în perioada războiului iraniano-irakian. Înaltul demnitar american a declarat atunci: „Aceste angajamente nu s-au schimbat”. În aceeaşi zi, purtătorul de cuvânt al Pentagonului, Pete Williams, a reluat afirmaţia secretarului de stat al Apărării.
Agenţia Centrală de Informaţii a semnalat, la 21 iulie 1990, primele mişcări de trupe irakiene în apropierea graniţei comune cu Kuweitul. Din cauza agravării crizei, la 23 iulie au fost dislocate în zona Golfului Persic şase nave de război. Era vorba despre „Middle East Group al U.S. Navy”, format din nava de comandament „La Salle” şi câteva crucişătoare auxiliare, distrugătoare şi fregate. În acelaşi timp, în largul Golfului Oman naviga grupul de luptă „U.S.S. Independence”, în compunerea căruia se afla portavionul „Independence”. Concomitent, în Emiratele Arabe Unite au fost trimise un avion cargo Lockhead C-141 „Starlifter” şi două avioane cisternă Boeing KC-135 „Stratotanker”, pentru executarea unor exerciţii militare curente în zonă – în conformitate cu planurile de colaborare existente.
Secretarul de Stat al Marinei S.U.A., H. Lawrence Garnett, a declarat subcomitetului care se ocupa de problemele marinei americane că „navele noastre din Golful Persic au fost puse în alertă”, însă un ataşat de presă a afirmat că secretarul de Stat al Marinei a vorbit prostii. La rândul său, purtătorul de cuvânt al Pentagonului a declarat, la 24 iulie 1990, că „noi rămânem puternic angajaţi în susţinerea drepturilor de apărare individuală şi colectivă ale prietenilor noştri din Golf, cu care avem legături adânci şi îndelungate”. Cu toate acestea, Pete Williams a evitat atunci să răspundă dacă S.U.A. va trimite un ajutor militar Kuweitului, în cazul în care acel stat era atacat.
În aceeaşi zi, Departamentul de Stat i-a cerut ambasadorului său din Irak să-l informeze pe ministrul de Externe irakian că S.U.A. doreau să menţină prietenia cu Irakul. Concomitent, Tarik Aziz a fost avertizat că „Washingtonul s-a angajat să asigure libertatea de circulaţie a petrolului din Golf şi să menţină suveranitatea şi integritatea statelor din Golf. Vom continua să apărăm interesele noastre vitale din Golf. Suntem puternic angajaţi în menţinerea dreptului la apărarea individuală şi colectivă a prietenilor noştri din Golf”. Practic, acesta a fost cel mai concis mesaj de avertisment, adresat de administraţia americană regimului de la Bagdad, în zilele premergătoare invaziei irakiene din Kuweit.
La 25 iulie 1990, Saddam Hussein a invitat-o pe doamna ambasador April Glaspie să participe, împreună cu Tarik Aziz, la o convorbire oficială (care urma să se desfăşoare în mai puţin de o oră). Acel eveniment, cu totul neobişnuit, nu respecta uzanţele diplomatice. Reprezentantul S.U.A. dorea încă de la 17 iulie 1990 să stabilească o întrevedere cu liderii irakieni şi, la întâlnirea cu Nizar Hamdoon (reprezentantul ministrului de Externe), a cerut ca autorităţile irakiene să-şi clarifice poziţiile, în contextul ameninţărilor explicite făcute de regimul de la Bagdad la adresa Kuweitului.
Este posibil ca Saddam Hussein să fi solicitat întrevederea din cauza veştilor privind dislocarea unor nave militare şi avioane americane în zona Golfului, pentru a desfăşura exerciţii împreună cu armata Emiratelor Arabe Unite. Cert este faptul că, la întâlnirea care a avut loc la 25 iulie 1990, preşedintele irakian s-a plâns doamnei ambasador că manevrele americane, efectuate în cooperare cu unităţile Emiratelor Arabe Unite, au încurajat acea ţară şi Kuweitul să încalce drepturile Irakului. Doamna April Glaspie l-a asigurat pe Saddam Hussein că manevrele nu aveau o legătură cu problema irakiano-kuweitiană: „Ştiu că aveţi nevoie de fonduri. Dar noi nu avem nici o opinie despre conflictele dintre ţările arabe, aşa cum este neînţelegerea dumneavoastră de la graniţa cu Kuweitul. Am lucrat în ambasada americană din Kuweit, în anii ’60. Instrucţiunile pe care le-am avut, de-a lungul acestei perioade, au indicat să nu ne exprimăm nici o opinie despre această problemă, această poziţie fiind în interesul S.U.A. James Baker a impus purtătorilor noştri de cuvânt să sublinieze aceste instrucţiuni”. Apoi, doamna ambasador a solicitat preşedintelui irakian să precizeze intenţiile sale faţă de deplasarea de trupe în zona disputată. C.I.A. raportase deja, la 24 iulie 1990, faptul că două divizii irakiene se îndreptau spre Kuweit.
În răspunsul său, Saddam Hussein a menţionat că solicitase bunele oficii ale preşedintelui Egiptului, pentru a-i asigura pe kuweitieni de atitudinea sa paşnică. Totodată, liderul irakian a declarat: „Noi intenţionăm să nu facem nimic până când nu ne întâlnim cu ei. Când ne vom întâlni şi vom observa că există o speranţă, atunci nimic nu se va întâmpla. Dar dacă nu putem ajunge la o soluţionare, atunci va fi normal ca Irakul să nu accepte distrugerea sa, deşi înţelepciunea este mai presus de orice”.
Doamna April Glaspie a înţeles atunci faptul că Saddam Hussein „doreşte o înţelegere fără recurgerea la forţă, fiind cu siguranţa sincer”, iar „irakienii sunt sătui de război”.
După întâlnirea respectivă, doamna ambasador a recomandat, în telegrama trimisă Departamentului de Stat, „să ne ferim de criticarea publică a Irakului până când vom vedea cum decurg negocierile”.
În consecinţă, la 28 iulie 1990, preşedintele George H.W. Bush a trimis o telegrama lui Saddam Hussein, în care sublinia: „Noi credem că diferendele se rezolvă foarte bine prin mijloace paşnice şi nu prin ameninţări, care implică forţe militare sau conflicte”. În acel mesaj nu s-a făcut nici o referire la desfăşurarea a 100.000 de militari irakieni la graniţa comună cu Kuweitul.
În depoziţia susţinută în faţa Comitetului de relaţii externe al Senatului S.U.A., April Glaspie a afirmat că Saddam Hussein a fost avertizat solemn să nu folosească forţa militară: „I-am spus verbal că vom apăra interesele noastre vitale şi îi vom susţine pe prietenii noştri din Golf, vom apăra suveranitatea şi integritatea lor”. Doamna ambasador a recunoscut în faţa comisiei senatoriale că i-a spus preşedintelui irakian că S.U.A. nu au nici o opinie în privinţa diferendului cu Kuweitul, însă a pretins că a precedat acest comentariu de un avertisment: „Insistăm ca reglementările să fie făcute într-o manieră non-violentă, nu prin ameninţări, nu prin intimidare şi, cu siguranţă, nu prin agresiune”. Din păcate, în nici un document cunoscut până în prezent nu se găseşte consemnat avertismentul solemn adresat verbal preşedintelui irakian de ambasadorul S.U.A. (nici în transcrierea irakiană a convorbirii, nici în documentul-rezumat al întâlnirii trimis la Departamentul de Stat la 25 iulie 1990). Rezumatul convorbirii, transmis la Washington, s-a concentrat pe cuvintele rostite de Saddam Hussein.
Tarik Aziz, aflat la întâlnirea amintită, a afirmat că nu a fost rostit nici un mesaj de avertizare: „Fiind ministru de Externe, înţeleg munca unui ambasador şi cred că atitudinea doamnei Glaspie a fost corectă. Ea a fost convocată inopinat. Preşedintele [Saddam Hussein] dorea să o informeze că situaţia s-a înrăutăţit. [...] Ştim că ea s-a conformat instrucţiunilor existente. Ea a vorbit în limbaj diplomatic vag şi noi cunoaştem poziţia în care se afla. Comportarea ei nu a constituit un răspuns diplomatic clasic şi noi am fost influenţaţi de acesta”.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
