Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Despre Rusia, cu tristețe

de Cristian Felea     Contributors.ro
Luni, 30 decembrie 2019, 10:15 Actualitate | Opinii


Cristian Felea
Foto: Arhiva personala
Noi suntem legați nu doar geografic. Geopolitic, ce se întâmplă în Ucraina e o proiecție a Rusiei față de fostul spațiu socialist, revenirea la zona de influență pe care imperiul rusesc și apoi Uniunea Sovietică a avut-o în zona noastră. (…) O vedem pe Rusia cum se implică în procese politice în diferite state, o vedem cum acționează cu forțele sale speciale, cu spionii săi pe tot spațiul acesta. Ce se întâmplă la noi reprezintă un mare risc pentru alții. Dacă mâine dispare Ucraina cu aspirațiile sale europene și euroatlantice, de fapt frontiera se va muta la granița cu România.”

Oleksandr Bankov, ambasadorul Ucrainei la București[1]

Acest articol este construit pe reflecțiile mele legate de Rusia de astăzi și ambițiile sale de mâine, iar nevoia de a-l scrie a apărut dintr-un fapt aparent banal, un schimb de idei cu un amic apropiat care crede că, deși este adevărat că Federația Rusă se comportă arbitrar pe scena internațională, nu diferă fundamental în atitudinea pe care o afișează de alte mari puteri ale lumii, așa cum sunt Statele Unite ale Americii, mai nou China și, desigur, statele Europei Occidentale.

Ori, dacă este așa, atunci ceea ce ar trebui să facă România, în acest context internațional și regional complicat, ar fi să nu se mai mulțumească să pună totul pe-o carte, considerând că aderarea militară la NATO și integrarea în Uniunea Europeană sunt suficiente, ci să înceapă să construiască în primul rând o relație pragmatică și cu Federația Rusă, dar și cu China. În privința Federației Ruse, crede amicul meu, pentru că este situată în vecinătatea apropiată, obligația de a fi pragmatici în privința relațiilor economice și comerciale și creativi în relațiile diplomatice este de prim ordin.

Precizez de la început că nu sunt tocmai de acord cu această abordare, dar accept ideea că ar fi fost de dorit să putem spune astăzi că avem relații bune cu Federația Rusă. Doar că, nu-i așa, pentru un vals sau un tangou este nevoie de doi parteneri care să-și armonizeze mișcările; în limbaj diplomatic un dans reușit se numește respect reciproc, care se alimentează din tratamentul egal. Din nefericire, Federația Rusă trăiește alimentându-se cu un soi de manie a grandorii, ce-o determină să-și disprețuiască vecinii și să-și desconsidere partenerii. Iar acesta este un fapt.

Mutând foarte puțin cadrul discuției, observ că în aceste zile Ion Iliescu, după o destul de lungă perioadă în care nu a mai apărut în viața publică, a decis să acorde un interviu agenției ruse de presă TASS[2], ceea ce pe mulți comentatori i-a făcut să aprecieze că, deși ajuns iată la respectabila vârstă de 89 de ani, fostul președinte nu reușește să se desprindă de afinitatea față de marele vecin de la răsărit. Este foarte posibil să fie așa, iar eu am remarcat, urmărind declarațiile pe care le-a făcut în interviul acordat jurnalistului Nikolai Morozov, un tipar și redau aici câteva din afirmațiile domniei sale pe care-mi întemeiez observația:

După niciun criteriu valid, relațiile actuale dintre România și Rusia nu pot fi caracterizate drept normale și satisfăcătoare. Aș vrea să deschid o paranteză: viața la limita imperiilor nu este niciodată comodă pentru țări precum România, și nu toate amintirile istorice sunt dintre cele mai plăcute. Cea mai mare greșeală este să le absolutizezi pe cele neplăcute, și să nu găsești nimic bun în trecut. Asta înseamnă un mecanism de veto asupra oricărei încercări de normalizare a relațiilor cu acela pe care-l declari pe moment adversar pe vecie.

În cazul nostru un motiv de veto este tezaurul. Da, este o problemă în suspensie, de asta am convenit cu președintele Putin un mecanism de discuții pe această temă, pentru a găsi soluții. Am lăsat problema istoricilor. Din păcate ea a revenit în zona politicului. Restul îl cunoaștem. În fond, relațiile sunt bune atunci când vrem să fie bune.

Deocamdată în România nu există nevoia unor relații bune cu Rusia. În Ungaria, da. În Polonia, da. În Cehia, Slovacia, da. Chiar și în țările baltice. Și cred că națiunile respective ar avea mult mai multe de reproșat trecutului în relația lor cu Rusia. Dar câtă vreme există nevoia acestor relații normale, istoria încetează a mai fi mijloc de veto. Și nu cred că asta le face mai puțin membri responsabili ai NATO și ai UE. Pur și simplu politica externă a României trece printr-un moment nefericit, de lipsă de viziune.

Îl am pe-un taler pe amicul meu, care vrea să fim creativi și pragmatici în relația cu Federația Rusă, considerând fără vreo agendă ascunsă că a venit timpul să lăsăm deoparte prejudecățile și complexul de inferioritate și să construim o politică externă inteligentă între București și Moscova, iar pe celălalt taler al deliberării pe Ion Iliescu, care-mi aduce aminte de personajul lui Michel Houellebecq din Supunere, François, un tip care adoptă formal islamul, atât timp cât nu este altă cale pentru a se recupla la viața socială și profesională.

În cazul lui Ion, tânărul care la vârsta de 23 de ani a ales să se înregimenteze în rândurile celor care promovau noua religie a comunismului victorios, supunerea a venit firesc; lui François, la cei 44 de ani ai săi, i-a fost mai greu. Dar a meritat în cazul amândurora să facă pasul. Doar că, 36 de ani mai târziu, lui Ion i se cere să-și nege religia pe care a propovăduit-o, iar el a făcut formal și acest lucru.

Ceea ce i-a fost însă imposibil să facă, după mai mult de trei decenii de supunere, a fost să rupă și lanțurile cu care profeții comunismului i-au legat sufletul: autoritarismul drept conduită politică, preeminența Moscovei în regiune și credința că politicienii, profeții de partid adică, sunt mai egali decât ceilalți cetățeni ai patriei. Cu alte cuvinte, asemeni teoriei socialismului științific, libertatea clamată de cetățean este un moft, iar istoria devenirii umane nu are drept de veto decât dacă și în măsura în care confirmă teza că acumulările cantitative duc la salturi calitative.

Paranteza despre Ion Iliescu și credințele sale, greu încercate de inculparea în Dosarul (penal al) Revoluției, își are rostul său în articolul de față, pentru că admirația pe care fostul nostru prim președinte post-decembrist nu și-o ascunde (în interviul acordat TASS) față de oameni mai tineri decât domnia sa, cum sunt Viktor Orban sau Andrej Babiš, este legată direct de regretul că România a trecut pe lângă ”șansa” permanentizării unei guvernări de tip Dragnea, tocmai pentru că Bucureștiul a ezitat să strângă rapid relațiile cu Moscova autoritarului Vladimir Putin, care ar fi oferit garanții pentru remodelarea unei societăți a celor mai egali decât alții pentru cel puțin un deceniu de acum înainte.

Ori, exact în acest tip de perspectivă rezidă astăzi pericolul strângerii relațiilor cu Moscova, cel puțin atât timp cât la Kremlin tronează autoritar lideri care neagă perspectiva democratică, de inspirație liberală pentru Federația Rusă: prea mulți ”pragmatici” dornici să vadă și România guvernată autoritar stau la pândă, cu greu camuflându-se prin partide și centre informale de gândire, gata oricând să se scuture de poleiala liberală sau social-democrată pentru a întrona singura doctrină care le convine: conservatorismul marilor inegalități, doctrina supunerii celor mulți, în beneficiul celor puțini.

CHIPUL HÂD AL CONDUCĂTORILOR BLÂNDEI MAICI RUSIA

Diplomatul american Raymond G. H. Seitz, care în decembrie 1989 era adjunctul Secretarului de Stat al SUA pentru Europa și Canada, și care l-a însoțit pe președintele american George H. W. Bush la istorica întâlnire cu Mihail Gorbaciov, liderul fostei URSS la acea vreme, ce a avut loc (mai întâi) la bordul crucișătorului Maxim Gorki, ancorat în Malta, în rada portului La Valetta, mărturisește că șeful Partidului Comunist al URSS a declarat la un moment dat[3]: ”Ceea ce nu-mi place este atunci când politicienii occidentali vor o Europă unită având ca bază conceptul de ’valorile occidentale’. Am fost prea mult tip acuzați de faptul că am exportat ideologia comunistă. Tocmai acest export se practică acum de SUA.

Desigur, Mihail Gorbaciov era un reformator pentru vremea sa și și-a asumat riscuri însemnate atunci când a luat decizia de găsi alte soluții pentru Uniunea Sovietică decât cele moștenite de la Lenin și Stalin; cu toate acestea, viziunea sa despre Europa nu diferă fundamental de cea pe care o promovează astăzi Vladimir Putin și pe care o definise ca moștenire și țarul Petru cel Mare[4].

Elementul de continuitate este reprezentat de Boris Eltîn, care, în ianuarie 1994, la o întâlnire cu Bill Clinton, formula cât se poate de explicit următoarea solicitare adresată Statelor Unite[5]: Îți cer un singur lucru. Dă Europa Rusiei. Statele Unite nu sunt în Europa. Europa ar trebui să fie treaba europenilor. Rusia este jumătate europeană și jumătate asiatică. (…) Poți lua toate celelalte state și să le oferi securitate. Eu voi lua Europa să-i ofer securitate. Sigur, nu eu. Ci Rusia. (…) În Rusia avem puterea să protejăm toată Europa.

(Nu știm dacă Vladimir Putin a repetat aceeași solicitare la întâlnirile sale cu Donald Trump, dar mă tem că, dacă a făcut-o, se prea poate să nu fi fost tratat cu un refuz la fel de tranșant.)

Ideea este aceea că liderii autoritariști ruși de astăzi, emanații cekiste și perfect instruiți în tacticile manipulării, și-au consolidat o strategie clară de divizare a Europei prin toate căile posibile. Recent, Le Monde publica un articol incendiar privind ”cuibul de asasini” al GRU din Alpi, pornind de la care G4Media a realizat o ”hartă” a spionilor ruși infiltrați în Europa[6], variantă pe care o redau și eu mai jos. Misiunea acestora – evidentă fie și prin faptul că este încredințată unei agenții militare de spionaj – este de a iniția acțiuni hibride de agresiune pe teritoriul Europei, cu scopul destabilizării Uniunii Europene și a țărilor care o formează, și nu numai.

G4Media trece în revistă (și le mulțumesc pe această cale) cazurile de spionaj și asasinatele identificate relativ recent (să zicem după anul 2007, în care Vladimir Putin își anunțase programul strategic de trecere de la echilibru la escaladare în relația cu Occidentul) în țări europene ca: Marea Britanie, Germania, Bulgaria, Lituania, Elveția, Franța, sau țări care întrețin relații bune cu administrația de la Moscova, ca Ungaria și Serbia.

Cazul ofițerului GRU Gheorghi Kleban, care fusese adjunct al atașatului militar rus la ambasada de la Belgrad, l-a pus pe președintele Aleksandar Vučić într-o situație destul de delicată, întrucât respectivul ofițer rus fusese urmărit de serviciile de contraspionaj sârbe care au ”documentat alte zece contacte ale lui Gheorghi Kleban cu surse conspirative, în cadrul a trei dintre care acesta a înmânat bani”[7], dar conducerea statului nu a avut nicio reacție până când presa nu a difuzat un film în care Gheorghi Kleban făcea o plată unui ofițer în rezervă sârb, care-i era sursă.

După ce a recunoscut situația, Aleksandar Vučić a ținut să sublinieze că ”relațiile dintre Rusia și Serbia au un caracter foarte special – ca între parteneri și aliați sau frați – astfel încât nimic nu le poate afecta”; totuși, vexat, președintele sârb a lăsat să-i scape și o notă de nervozitate, atunci când a dezvăluit că l-a convocat pe ambasadorul rus pentru explicații și l-a întrebat (probabil retoric): ”De ce?

Cazul Serbiei, trădată în relațiile sale de un Kremlin care nu are (și nici nu poate avea) prieteni ci doar interese, este pilduitor pentru cei care cred – cum este cazul, ca să mă opresc la un singur exemplu de pe la noi, al echipei de la Fundația Titulescu[8] – că România poate spera la construirea unor relații de vecinătate bune cu Federația Rusă. Și dacă exemplul din Serbia vecină nu ni se pare edificator, atunci poate ne ajută să reflectăm mai serios cazul Belarusului, vecinul și partenerul neabătut al Rusiei chiar și în vremurile grele de după destrămarea URSS.

Ei bine, foarte recent, președintele belarus Aleksandr Lukașenko a avertizat (din nou) Kremlinul împotriva unei unificări prin constrângere între Belarus și Rusia, idee care este mult vehiculată de câțiva ani de Moscova, unde se teoretizează despre posibila (și necesara) fuziune într-un singur stat; de fapt aducerea pur și simplu a Belarusului în interiorul Federației Ruse, chipurile dând curs voinței poporului belarus.

Alexandr Lukașenko a recunoscut de fapt că a purtat unele negocieri cu Vladimir Putin pe această temă, dar vestea despre aceste negocieri a scos la Minsk oamenii în stradă, așa că președintele belarus a ținut să explice că: ”La ora actuală nu putem rezolva problema (unificării; n.r.) așa cum propune Rusia: să-l punem președinte pe cutare, să facem Parlamentul așa’…” și a avertizat că poporul belarus este ”preocupat de suveranitatea și independența sa”, prin urmare trebuie ”să ne punem calm de acord asupra esențialului și să arătăm acest lucru poporului rus”.

În mod evident, planul geopolitic al lui Vladimir Putin devine tot mai clar și el este acela de a forța crearea culoarului de la Marea Baltică la Marea Neagră, prin includerea în Federația Rusă a Belarusului, Crimeii și, în perspectivă, a sud-estului Ucrainei – așa numita Novorosia –, implicit a Transnistriei. Planul implică sacrificarea Ucrainei și supunerea la o presiune extraordinară a statelor NATO România și Bulgaria, pe flancul sud-estic, respectiv a Statelor Baltice și Poloniei, pe flancul nord-estic.

CE POATE FACE EUROPA, MAI ESTE DE FOLOS NATO?

În ultimele zile ale lunii octombrie 2019, Vladimir Putin îi face lui Viktor Orban o vizită la Budapesta sub pretextul afirmării frăției apărătorilor creștinilor prigoniți, mai cu seamă în Orientul Mijlociu, pe care Occidentul i-a lăsat de izbeliște. Întâlnirea celor doi are loc pe fondul unei întruniri organizată în capitala ungară, cu participarea episcopilor și preoților din Orientul Apropiat și Mijlociu, din Irak și Siria, care au purtat discuții despre cele mai bune soluții de a proteja creștinii prigoniți din acea regiune.[9]

Firește că, dincolo de lăudabila preocupare afișată de cei doi lideri autoritariști pentru soarta creștinilor prigoniți, evenimentul organizat de Budapesta țintea de fapt către culpabilizarea Occidentului, pe de-o parte, care și-ar fi uitat rădăcinile creștine – doctrina Orban, iar pe de altă parte să re-legitimeze intervenția rusă din Siria, sub steagul celei de-a Treia Romă, apărătoarea cu arma în mână a creștinismului – doctrina Putin.

De altfel ministrul de externe ungar Péter Szijjártó nu a pierdut ocazia să înfățișeze presei modul în care cele două capitale procedează ”altfel decât țările occidentale”, care s-ar strădui să evite implicarea în proiectele umanitare din regiune pentru că ”nu vor să facă diferența între musulmani și creștini”, care ar fi, chipurile, ”o formă de discriminare”. În schimb, ”Ungaria a furnizat 50 de milioane de dolari pentru construirea sau renovarea de școli, biserici și spitale ale comunității creștine” din Orientul Mijlociu și este ”singura țară care are un adjunct de secretar de stat însărcinat cu protecția creștinilor prigoniți în lumea întreagă”.

Exemplul de mai sus reprezintă una din cele mai insidioase campanii de manipulare pe care Moscova lui Putin și pionul său din inima Uniunii Europene, Budapesta lui Orban, îl servesc opiniei publice, sesizând că tema este sensibilă, dragă extremei drepte și aproape imposibil de abordat în cheia instrumentelor democrației liberale. O excelentă analiză LARICS, difuzată de presa noastră, dovedește faptul că Kremlinul și Budapesta au planuri comune în materie de manipulare prin social media, care reflectă de fapt existența unor planuri strategice comune mult mai ample și ambițioase de dezbinare a Europei.[10]

Ce poate face Europa democrațiilor liberale împotriva acestui tip de acțiuni insidioase, cum sunt cele ale lui Gábor Kubatov, membru FIDESZ și fost parlamentar al acestui partid, manager al proiectului trolilor virtuali – virtuális munkatárs – înființat în anul 2017, care postează disciplinat pe rețelele sociale mesajele concepute în laboratoare despre care nu au habar, dar care servesc planurilor concepute de Moscova și de Budapesta?

Sunt două planuri de acțiune: unul strict european, în esență politic și economic, și celălalt reprezentat de dimensiunea militară și de NATO. În general aceste două planuri de acțiune sunt și cele pe care Vladimir Putin le denunță, pentru că sunt extrem de eficiente atunci când funcționează la potențial maxim și pun o presiune căreia Federația Rusă îi face față cu greu. Nu întâmplător mesajele difuzate de centre obscure, cum este cel al trolilor virtuali din Szeged, de exemplu, încearcă să inducă neîncrederea și dezbinarea în Uniunea Europeană și în NATO.

Succesul lui Boris Johnson în alegerile din decembrie 2019, care a dat conservatorilor majoritatea necesară în Parlamentul Britanic pentru a duce la bun sfârșit Brexit, i-a dat Moscovei speranțe; iar planul următor nu poate fi altul decât acela de a submina cât mai eficient relațiile dintre Franța și Germania în primul rând, apoi de a adânci faliile nord – sud, cu miza Italia și, mai cu seamă, est – vest, cu reușitul experiment care se dovedește a fi Ungaria.

La punctul 3 al Declarației de la Londra a NATO[11], din 4 decembrie 2019, Federația Rusă este desemnată în mod clar, datorită acțiunilor sale, ca fiind o amenințare pentru aliați. Iar la primul punct al Declarației se reafirmă angajamentul din articolul 5 al Tratatului Nord Atlantic. Pentru a-i limita lui Vladimir Putin posibilitățile de a se auto-victimiza în numele Rusiei, Donald Trump și Emmanuel Macron au apreciat că Federația Rusă poate redeveni un partener apropiat al NATO, dacă își schimbă politica față de Ucraina și cooperează deplin pentru pacificarea în zonele din est în care Moscova a încurajat și susține separatismul rus.

Polonia, Germania, Statele Baltice, până și Marea Britanie s-au ferit să susțină mesajul Trump – Macron, menținând o linie mai dură față de Moscova, dar ține de domeniul evidenței că administrației Putin îi este de fapt imposibil să se conformeze cerințelor americano – franceze, în condițiile în care doctrina agresivă pe care a conceput-o și pe care o aplică din 2007 este singura care-i mai poate conferi lui Vladimir Putin speranța menținerii la putere.

În schimb, Uniunea Europeană, cu toate problemele sale și Occidentul în general continuă să aibă suficienți ași în mânecă, atât în plan militar, cât și economic. Prelungirea sancțiunilor împotriva Federației Ruse, rezultatul negocierilor de la Paris[12], unde președintele Ucrainei s-a simțit susținut și încurajat cu adevărat de Franța și Germania și a fixat o bază serioasă de cerințe pe care Vladimir Putin a trebuit să le accepte, ne arată că, în viitor, nu există decât două căi pe care Rusia și Uniunea Europeană pot să meargă:

(i) Escaladarea, destul de probabilă, în condițiile în care Vladimir Putin are tot mai puține argumente – cu tot efortul destabilizator pe care îl susține – în confruntarea cu Occidentul. Escaladarea îl poate readuce pe Vladimir Putin în prim plan, dar va conduce la declanșarea unui conflict armat care va implica țări NATO și membre ale Uniunii Europene. Un astfel de conflict va măsura eficacitatea acțiunilor de subminare ale Occidentului pe care Kremlinul le-a pus în operă, dar dacă ele nu se vor dovedi suficiente, Federația Rusă nu-și poate asigura succese militare sustenabile decât cu prețul recurgerii la conflictul nuclear.

(ii) Schimbarea liderului și administrației de la Moscova și replierea Federației Ruse, pentru a putea construi pe o bază partenerială. O astfel de schimbare ar fi radicală, deci greu de imaginat acum. Ar implica un efort de democratizare și liberalizare al sistemului politic rus și mutarea accentului de pe confruntarea economică și militară pe cooperarea economică și acceptarea ideii că între Rusia și Occident înfruntarea militară nu poate fi soluția.

SĂ ÎNTINZI NAIV MÂNA RUSIEI, SAU CUM SĂ-I DAI UN DEGET LUI IVAN

Probabil orice analiză legată de perspectivele de îmbunătățire a relațiilor dintre București și Moscova trebuie obligatoriu să plece de la realitatea că la Kremlin – foarte curând după ce, în august 1991, Boris Elțîn, călare pe-un tanc, a reușit să se opună tentativei de restaurație condusă de Ghennadi Ianaev, Vladimir Kriucikov (șeful KGB-ului la acel moment), Boris Pugo, Dimitri Iazov sau Valentin Pavlov – aripa dură a comunismului bolșevic, și anume cekismul, a preluat frâiele puterii, transformând administrația statului într-o autocrație, condusă de un fost ofițer KGB, Vladimir Putin.

Ca să avem termeni de comparație privind felul de a fi al acestui tip de personaj politic, forjat la căldura dogoritoare a doctrinei staliniste a omului nou, ar trebui să privim spre alte personaje asemănătoare care iată, la trei decenii de la Revoluția din decembrie 1989, ocupă încă prim planul scenei politice dâmbovițene; și aș lua doar două exemple (în afara lui Ion Iliescu, cu care am și deschis textul de față), și anume: Gelu Voican Voiculescu și Dan Voiculescu.

Gelu Voican Voiculescu s-a născut în București în anul 1941 și provine din familia principelui Mihail Sturdza, care fusese ministru de externe în guvernul național-legionar. Gelu Voican Voiculescu a participat activ la Revoluția din decembrie 1989, remarcându-se ca unul din oamenii de încredere ai lui Ion Iliescu. Alături de generalul Victor Atanasie Stănculescu și Virgil Măgureanu a organizat procesul cuplului Ceaușescu, a supervizat execuția și înhumarea trupurilor acestora. Apoi a ocupat funcția de vice-premier în primul guvern post-decembrist; dar ceea ce l-a interesat cel mai mult, a fost misiunea pe care i-a încredințat-o Iliescu, și anume de comandant al ceea ce mai rămăsese în picioare din fostul Departament al Securității Statului.

În primele zile ale lui ianuarie 1989 se comporta asemeni lui Che Guevara, având permanent asupra sa un pistol automat. Studia documentele pe care le obținuse de la Securitatea Municipiului București și era extrem de interesat, așa cum au mărturisit foști ofițeri de securitate, să afle numele spionilor români din străinătate[13]. Trei decenii mai târziu, în aprilie 2019, același Gelu Voican Voiculescu, de această dată din poziția de consilier al fostului premier Viorica Vasilica Dăncilă, era trimis în judecată de procurori pentru infracțiuni contra umanității în dosarul crimelor de la Revoluție[14].

A respins, desigur, acuzațiile formulate de procurori, considerând, asemeni lui Ion Iliescu, că doar istoria ar trebui să-i judece acțiunile din acele zile. Apoi, cu un tupeu pe măsura misiunilor pe care și le asumase la Revoluție, cinic și disprețuind nevoia de adevăr a românilor obișnuiți, s-a înființat în Piața Universității în 21 decembrie 2019, stârnind un imens scandal și protestele înfuriate ale revoluționarilor care priviseră în față represiunea ordonată de Nicolae și Elena Ceaușescu.

De ce este cazul Gelu Voican Voiculescu tipic pentru modul în care ar trebui să reflectăm asupra unei posibile ”încălziri” a relației cu Rusia lui Putin devine evident doar dacă intrăm puțin mai adânc în substanța intimă a lucrurilor și observăm că tovarășa de viață actuală a respectivului personaj, și anume doamna Georgiana Arsene, fost jurnalist în Buzău, este de fapt un publicist găzduit de platforma de propagandă a Kremlinului, Sputnik[15]. Deci tupeul nativ al domnului Gelu, combinat cu impetuozitatea tinerei doamne jurnalist Sputnik Georgiana au cooperat nefericit la gestul provocator aruncat de colaboratorul domnului Iliescu către revoluționarii care comemorau trei decenii de la Revoluție. Grăitor, nu?

În decembrie 2014, publicația Flux 24 derula o suită de reportaje bazate pe o anchetă comună a DIICOT și SIE[16] privind modul în care omul de afaceri Dan Voiculescu, celălalt personaj despre care vorbeam, și-a capitalizat afacerile imediat după Revoluție cu circa 230 de milioane de dolari USA, fără a putea justifica legal în vreun fel această operațiune.

În urma unor operațiuni de lichidare a filialelor CRESCENT, Dan Voiculescu și-a însușit în primele luni de după Revoluție o sumă totală cuprinsă intre 150 și 300 milioane dolari. Apoi a înființat: (i) GRIVCO SA (Grupul Industrial Voiculescu și Compania), cu un capital social echivalent a 9.700.000 dolari la cursul BNR din decembrie 1991; (ii) Bioprod SA cu un capital social echivalent cu 149.000.000 dolari; (iii) Corporația pentru Cultură și Artă Intact SA, cu un capital social echivalent cu 74.500.000 dolari la cursul BNR. Omul de afaceri nu a simțit niciodată nevoia de a justifica în fața opiniei publice legalitatea acestor operațiuni.

Și în cazul lui Dan Voiculescu se întâmplă să regăsim același gen de tupeu ca și în cazul celuilalt Voculescu, doar că de această dată vizată era justiția din România, care ”îndrăznise” să nu-i prelungească impunitatea de facto de care se bucurase ani la rând și îl condamnase penal.

Așa că, în vara anului 2014, la eliberarea condiționată din penitenciar, perora înveninat cam în felul următor: ”Mi-au fost furați trei ani din viață. Acești trei ani nu mi-i dă nimeni, chiar dacă intră Băsescu la închisoare. (…) La orizont eu văd în continuare o luptă pe viață și pe moarte, pe pușcărie, pe orice risc cu abuzurile, mai ales ale celor puternici împotriva celor care nu se pot apăra singuri, a celor care au dorința de a se apăra și nu au puterea de a o face. Voi continua cu toate forțele, mai ales că determinarea mea acum e întărită de cei trei ani de pușcărie să lupt cu abuzurile.”[17]

Aș zice că opinia publică nu poate decât să rămână mută, interzisă, în fața unui astfel de tupeu, afișat fără reținere de cei doi Voiculescu, dar el explică aproape fără rest nu doar modul în care Ion Iliescu a reușit să obțină trei mandate de președinte, sau faptul că actual PSD este depozitarul majoritar al acestui gen de comportament la nivelul cadrelor sale politice, cât mai ales faptul că Liviu Dragnea și întregul sistem pe care acesta l-a impus a fost emanația firească, proiectată la trei decenii după revoluție, a unui sistem care continuă să se poată replica, în principal datorită presiunii pe care regimul Putin o exercită din plin asupra țărilor din estul Europei, profitând de nevoia cleptocrației născută din comunism de a se pune la adăpost de lege.

Este un tip de agresiune continuă extrem de greu de suportat, căreia spațiul european fost comunist i-ar putea face față cu succes doar dacă ar fi solidar în respingerea avansurilor vicioase ale Kremlinului sub doctrina Putin și consistent susținut de Occident, mai ales de Statele Unite ale Americii. Bucureștiul singur nu se poate aventura spre o deschidere către Moscova decât dacă urmează modelul Orban; așa cum de altfel este clar că Liviu Dragnea era dispus să procedeze, mai ales că îl fascina ideea de democrație iliberală enunțată de Viktor Orban, care este un fel de autoritarism stalinist combinat cu aparența unei democrații funcționale.

Dar, mai departe, chestiunea care contează, sau ar trebui să conteze cu adevărat, este ce vrea de fapt poporul român: vrea să ne contaminăm de autoritarism și să ne întoarcem la o situație arbitrară la nivel de societate, relativ comparabilă cu situația anterioară Revoluției (așa cum se vede în Ungaria) în privința interpretării libertăților individuale și a egalității cetățenilor în fața actului de justiție, sau dorim să nu abdicăm de la ce am câștigat (mult puțin) de la Revoluție în materie de drepturi și libertăți cetățenești? Ori, referitor la acest capitol, nu relația bună cu Moscova e garanția, ci relațiile strânse cu partenerii occidentali și izolarea de politicile Kremlinului, cel puțin până când Rusia nu devine o democrație reală, funcțională, care garantează drepturile și libertățile cetățenești în granițele sale.

În privința relațiilor comerciale dintre România și Federația Rusă, lucrurile nu stau atât de rău pe cât lasă să înțeleagă ideologii apropierii necondiționate și imediate dintre București și Moscova; ceea ce în sine dovedește că:




Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.


















7751 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by