Iarăși, de Crăciun, ne gândim – din ce în ce mai puțin, din ce în ce mai puțini – la zilele acelea stranii din 1989, când am trecut dintr-un ev într-altul.
Ca într-o fotografie veche, aruncată în apă, imaginile se diluează, se împuținează sub vălurile timpului.
Ceea ce era, pentru cei de-atunci, materie de viață și de moarte, este acum, pentru cei de azi, prăfuită istorie antică.
Câți își mai aduc aminte cine era Brucan? Dar temutul Dincă “te leagă”? Mai mult, câți dintre adolescenții de azi știu cine era Nicolae Ceaușescu?
De-atunci, multe amănunte s-au șters, multe trăiri s-au îndulcit, istoria galopează și sfărâmă sub copite frunzele uscate ale istoriilor de demult. De aceea, pentru nostalgici, postez acest text, care păstrează intacte simțirile celor care-și riscau viața pe străzi, în acel decembrie pe care-l uităm încet.
Iubitori de istorii vesele, nu-l citiți! Nu veți găsi nimic vesel în el. Doar ecourile îndepărtate ale unor clipe magnifice, unice, regeneratoare.
A fost Crăciunul cel mai sărbătoresc și mai important din viața mea. Dacă ar trebui să aleg cea mai mare sărbătoare pe care am trăit-o, aș alege două: acest Crăciun… și probabil revelionul anului 2000. Pentru că la acel revelion am visat încă de când eram copil. Mă întrebam mereu dacă voi trăi destul de mult ca să apuc schimbarea mileniului. Dar asta e altă poveste.
Să ne întoarcem la acel Crăciun.
Săptămâna dinaintea acelui Crăciun a început urât. O vreme nefirească, prea caldă, ca de martie. O apăsare nefirească, mai grea ca oricând. Prezentul, trecutul și viitorul erau înșiruiri de zile întunecate, amenințătoare.
Luni au început șoaptele.
Toată lumea asculta posturile interzise. Unii aveau rude sau prieteni la Timișoara.
Toți șopteam. Atât.
Marți am fost adunați la ședințe de partid deschise. Cine-și mai amintește astăzi ședințele de partid deschis-obligatorii? Politrucii de serviciu, cu mutre prelungi și cu expresii sibilinice, ne-au adresat amenințări cât se poate de clare, ascunse printre informații cât se poate de voalate.
Dacă n-am fi știut ce se întâmplă, n-am fi înțeles nimic.
Dar știam.
Totuși, sufletele noastre erau lipsite de speranță. Prea mulți ani grei ca plumbul striviseră orice mugure de nădejde.
Toți tăceam. Atât.
Miercuri m-am dus la o prietenă să-i spun la mulți ani de ziua ei. Eram împreună cu altă prietenă. Între prieteni, vorbeam. La Timișoara mureau oameni pe străzi.
Clocotul din capul meu a dat o clipă pe dinafară și-am spus: Uite, eu fac acum o placardă cu Jos Ceaușescu și ies cu ea pe stradă. Veniți cu mine?
Una dintre prietene a tăcut.
Cealaltă a zis: Să iasă cei care n-au copii. Eu am un băiat. Trebuie să trăiesc.
Am răbufnit: Pentru voi, ăștia care nu vreți să ieșiți în stradă pentru că aveți copii, o să iasă și o să moară copiii voștri.
Dar de fapt nu credeam că va fi așa. Am fost un bun profet, fără să știu.
Seara, la televizor au apărut Ceaușescu și femeia lui.
Și Dincă. Cel poreclit „Te leagă”. Stăteau acolo, în fața noastră, ca un memento mori.
Funebri. Țepeni.
Erau deja morți. Dar nici ei, nici noi nu știam. M-am uitat la ei cu luare-aminte și am simțit că mă scufund într-un întuneric fără sfârșit.
Nu mi-a trecut prin cap că nicicând întunericul nu e mai profund decât înaintea zorilor.
Poporul care a născocit acest dicton nu și-a pierdut niciodată ultima speranță.
Eu mi-o pierdusem.
Joi, dis de dimineață, am plecat să fac de gardă la școală.
Așa ne anunțaseră la ultima ședință de partid deschisă, că trebuie să fim vigilenți și să păzim bunurile poporului.
La bunul poporului nu era încălzire și nu aveam curent electric la priză. Din fericire, telefonul funcționa. Clănțăneam de frig, împreună cu o colegă, și șopteam.
Puțin după ora zece, a telefonat bărbatul meu. Era acasă, bolnav. E un om tare, dar atunci plângea. Mi-a spus: A apărut la televizor Ceaușescu, la miting, vorbea, s-a auzit deodată o pocnitură și emisiunea s-a întrerupt. Au mai dat doar câteva cadre cu mulțimea, dar am impresia că erau înregistrări.
Era 21 decembrie. Când zaci demult în fundul mormântului și cineva îți dă a înțelege că s-ar putea să scapi, nu crezi.
E omenesc.
Am rămas acolo, în școala goală și glacială, ciulind urechile și tresărind nervos la fiecare foșnet. De departe, din oraș, se auzea un zgomot stins, greu de interpretat.
A telefonat directorul, un om cumsecade: Deseară, când te duci acasă, să n-o iei prin centru.
De ce?
Uite-așa, s-o iei pe ocolite. Știa că am venit cu mașina. Dacia națională.
A telefonat din nou bărbatul meu: Deseară, când vii acasă, să o duci întâi pe colega ta acasă.
Bine.
Locuia în Pantelimon. Am dus-o acasă.
Pe drumul de întoarcere, am fost catapultată în viața următoare. Dinspre centru spre periferie veneau în marș grupuri de muncitori, scandând: Jos Ceaușescu, Jos Ceaușescu.
M-a lovit un soi de nebunie și am ieșit jumătate prin geamul mașinii, cu mâna înfiptă în claxon și zbierând: Bravo, băieți, jos cu el! Oamenii au strigat: Vino cu noi, vino cu noi!
Dar nu i-am ascultat, m-am dus acasă, mi-am luat jumătatea și am pornit pe străzi.
Am luat-o din Piața Romană în jos pe bulevard, printre TAB-uri și cordoane de soldați cu fețe inexpresive și cu armele pregătite.
De la Scala încolo, ne-au oprit, nu mai era voie.
Vuietul Pieței Universității se auzea distinct, chemător.
Am ocolit prin spate, ne-am furișat prin străduțe, ne-am cățărat pe postamentul din spatele Teatrului Național și am ajuns în piață.
Atunci a început Crăciunul.
Noi, toți cei din piață eram Iisuși și Maici sfinte și crai de la răsărit, și păstori, și oițe, iar deasupra pieței sclipea ca o stea libertatea.
Pe zidurile Universității strălucea inscripția Jos cizmarul, jos analfabeta, condamnare la fel de irevocabilă ca și Mane, Thekel, Phares.
Am scăpat cu viață de-acolo.
Am avut noroc. Mult mai mult decât alții.
După aceea, am avut bun-simț. Tot mult mai mult decât alții, care au petrecut revoluția ascunși sub pat și acum au carnet de revoluționar. Noi nu avem. Avem altceva, mult mai prețios.
Am ajuns acasă mult după miezul nopții, împreună cu doi prieteni pe care i-am luat pe drum. N-am dormit. Au plecat când s-a luminat de ziuă. Am ațipit iepurește.
Peste câteva ceasuri, prietenii s-au întors: Gata. S-a terminat.
Ceaușescu a fugit cu elicopterul de pe Comitetul Central, steaua roșie a fost dată jos de pe clădire.
S-a terminat.
Am pornit pe străzi. Strălucea un soare cald de primăvară, nu mai era Crăciun, era Paștele. Jumătate din locuitorii Bucureștilor erau pe străzile din centru, sărbătorindu-și învierea.
Ca orice miracol, n-a durat. După prânz, a apărut pe micile ecrane eșalonul 2. Autointitulat Frontul Salvării Naționale. O voce, obișnuită să dea comenzi și să țină discursuri, ne-a informat că „ei numai au trădat idealurile comunismului”.
Spre seară, scenariul s-a dezlănțuit: muniție de război, morți, palatul regal incendiat, biblioteca universitară la fel. Mă uitam la palat și boceam după tablourile de preț, rămase moștenire de la „exploatatori”.
Mai există zâne. Am aflat mai târziu că o doamnă care lucra la muzeu le-a desprins de pe pereți și le-a pus la adăpost.
Sâmbătă s-a făcut iarnă
Din cerul mohorât au început să curgă fulgi.
Prin metrou, difuzoarele chemau populația la o manifestație împotriva comunismului.
Eșalonul 2 a scos-o din mânecă pe Doina Cornea, simbolul disidenței anticomuniste, și a păcălit-o să apară la televizor și să îndemne oamenii să nu mai facă nici o manifestație: să lase noile „autorități” să lucreze.
Ele lucrau. “Teroriștii” „trăgeau din toate pozițiile”.
Pe stradă nu era nici țipenie. Gloanțele zburau, mai dese decât fulgii.
Stăteam lipiți de televizor. Știrile contradictorii fulgerau pe ecran.
Armata e cu noi.
Ceaușescu a fost prins.
N-a fost prins.
A fost văzut.
Nu era el.
Teroriștii omoară din umbră.
Patru teroriști au fost prinși și uciși. Nu erau teroriști, erau soldați.
Armata e cu noi. Armata trage-n noi.
Veniți să salvați Televiziunea. Veniți să muriți la Televiziune.
Duminică, iarna și-a intrat de-a binelea în drepturi. În cartier se trăgea.
N-am putut ieși să luăm pâine. Poate că nici nu se adusese pâine, oricum.
Am dat iama în congelator, la ultimele provizii, și-am încropit o salată cu maioneză. Pe care am mâncat-o cu mămăligă.
Era Ajunul Crăciunului. N-aveam brad. Afară, snopi de gloanțe desenau podoabe de Crăciun pe cerul nopții.
Pe micul ecran, un spectacol de circ tragic. Am petrecut noaptea sfântă în fața televizorului. La fel și prima zi de Crăciun.
Ceaușescu a fost judecat.
Ceaușescu a fost executat.
Peste o oră vom difuza caseta.
Peste încă o oră vom difuza caseta. Peste mai multe ore vom difuza caseta.
Mâine vom difuza caseta.
Nu există caseta.
Uite caseta.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
0
2
