ANALIZĂ Despre justiția în România. De ce unele segmente ale justiției din România nu sunt încă „mai” independente?

de Lucian Bondoc     Contributors.ro
Vineri, 20 decembrie 2019, 10:26 Actualitate | Opinii


Lucian Bondoc
Foto: Arhiva personala
1. Un subiect sensibil și dificil de măsurat

Calitatea actului de justiție din România (inclusiv independența sa) este, desigur, un aspect sensibil și dificil de evaluat.

În primul rând, subiectele ce țin de interesul general se dezbat larg rar la noi (fiind destule cazuri de despărțiri și împăcări ale unor cupluri mondene analizate public mult mai detaliat). Or, simpla lipsă de exercițiu îngreunează obiectivismul și concentrarea pe substanță.

În al doilea rând, este clar din mass-media că mai orice discuție în România pe teme legate de justiție tinde, de ani buni, să fie intens politizată, pătimașă și văzută suspicios. Aceasta, deși ar trebui să fie la fel de clar că subiectivismul împinge orice dezbatere departe de însăși filozofia pe fond a subiectului și îngreunează sau face imposibile rezolvările de la sine.

În al treilea rând, calitatea unui sistem de justiție (inclusiv independența sa) este dificil de apreciat obiectiv și nu doar în România. Ar fi cel puțin 6 motive principale (unele acționând în sensuri contrare):

1. Rezultatele sistemului de justiție nemulțumesc natural un număr mare de persoane. Astfel, în procesele civile/comerciale, aproximativ 50% dintre părți pierd cvasi-inerent litigiile în care sunt implicate, iar în procedurile penale și cele de contencios administrativ se poate „câștiga”, de multe ori, maxim ce se avea deja (de exemplu, iertarea de vreo sancțiune).

Chiar dacă nu mai continuă procesul, [1] o parte din persoanele respective sunt tentate să dea vina pe altceva decât pe substanța dosarelor.

La noi, acest aspect este exacerbat de fondul de încredere scăzută în autorități înfiripat în secole și exacerbat de perioada comunistă (nici perioada de după neajutând prea mult).

2, Ca reflex uman-profesional sau pentru a nu da idei cu privire la propriul rol în pierderea unor procese, unii juriști pot fi tentați să-și încurajeze angajatorii sau clienții să creadă în teorii conspiraționiste sau „măcar” în lipsa de atenție a instanței și în cazuri în care nu ar fi un motiv solid pentru aceasta.

Pentru cei fără cunoștințe juridice, a auzi explicații de acest tip de la persoane presupuse a fi înțeles ce s-a întâmplat și a știi ce vorbesc, poate genera convingeri de termen lung. Astfel de convingeri tind să fie generalizate și să fie împărtășite și cunoscuților.

Și aici, numărul unor astfel de situații în România este probabil relevant mai mare (pro-rata) decât în țările nordice, de pildă.

3. Independența unui sistem de justiție este dificil de măsurat statistic. De exemplu, dacă din 100 de dosare în 95 câștigă cine avea dreptate, dar din cele 5 în care cel care avea dreptate a pierdut, în 1 se făcuseră presiuni din exterior, este probabil mult mai aproape de adevăr să spui că 20% din sistemul de justiție respectiv nu e independent, decât că 95-99% este independent.

Cu alte cuvinte, independența unui sistem de justiție se vede cu adevărat în cazuri cu miză personală sau politică, nu în cele fără miză. Or, miza este dificil de decelat în destule cazuri, putând merge de la prejudecăți de rasă, până la telefoane “oculte” sau aflarea unor rude sau prieteni în situații similare.

4. Chiar o justiție cu totul independentă poate fi oarecum manipulată din perspectivă macro dacă alte segmente ale statului respectiv nu sunt independente. De exemplu, dacă o autoritate controlează „la ordin” doar anumite societăți comerciale, decizia finală a justiției poate fi corectă pe fond, fără ca acțiunea statului de administrare a dreptății să fie, de fapt, echitabilă și nediscriminatorie pentru societate ca ansamblu;

5. De asemenea, legislația și justiția fiind la baza edificiului democratic, reflexul este de a a nega sau minimaliza cu totul orice probleme, mai ales cele care nu ar părea cazuri izolate pentru a proteja legitimitatea a ceea ce face statul. Se supra-folosește și ideea că deciziile judecătorești nu se comentează, ceea ce, desigur, e legitim, doar atâta timp cât actul de justiție „nu sare calul”;

6. Nu în ultimul rând, pentru că scandalurile sau cazurile extreme tind să aibă o mediatizare mult mai mare decât restul, percepțiile de pondere pot fi distorsionate destul de ușor.

Problema este că și percepțiile, de la un punct, pot genera comportamente și chiar politici publice în sine. De aceea și este important pentru un stat, de fapt, să asigure platforme unde orice deficiențe să poată fi discutate deschis și constructiv, precum și să ia măsuri pentru a reduce baza speculațiilor.

2. Elemente majore pentru calitatea (și independența) justiției dintr-o țară

Nu numai că subiectul este complex de evaluat, dar nici perspectivele de analiză nu întrunesc unanimitate. Cred, însă, că pe lângă sedii decente, infrastructură IT adecvată, arhive fără bacili Koch, etc, calitatea justiției depinde în orice țară în principal de:

1. Calitatea legislației de pus în aplicare;
2. Buna pregătire tehnică a celor care contribuie la asigurarea respectării legilor;
3. Numărul persoanelor implicate în administrarea justiției raportat la nevoi; și
4. Conduita persoanelor respective, aceasta putând fi influențată de factori precum:

a. nivelul de remunerație/statut;

b. posibilitățile obiective (legislative) de intruziune potențială din partea unor actori din afara sistemului de justiție;

c. înțelegerea efectivă a ce este permis și ce nu deontologic (și de ce);

d. experiența personală, inclusiv educațională și culturală;

e. tăria de caracter și structura psihologică individuală;

f. obișnuința culturală de intervenție din partea unor actori din afara sistemului de justiție (de exemplu, politicul);

g. presiunea mass-media, etc.

Adică, dacă dăm la o parte componenta logistică, justiția ține de legislație și de oamenii implicați în administrarea dreptății.

Despre legislație am discutat deja în linii mari în articolul anterior, cele de mai jos concentrându-se pe aparatul și actul de justiție (subiectul fiind vast, doar în privințe considerate de importanță majoră).

În sensul acestui articol, prin aparatul de justiție, nu trebuie înțeleasă doar partea de magistratură. De exemplu, fără sprijinirea calității (inclusiv prin nivelul de salarizare și modul de recrutare), numărului de posturi și modernizării tehnice în poliție, sunt multe situații în România importante pentru cetățeni care nu se vor putea rezolva optim de procurori sau judecători mulți ani de acum încolo. De asemenea, aceleași aspecte sunt relevante și la nivelul serviciilor secrete în cazurile în care acestea au un rol în partea de dovedire a unor încălcări ale legii.

3. Problemele punctului de plecare al României la momentul decembrie 1989

Intrând în analiza efectivă, aș începe, ca și cu alte ocazii, tot cu punctul de intrare în capitalism. Trebuie înțeles că România a intrat în noul model socio-politic și economic cu 3 probleme majore în ceea ce privește subiectul în discuție (fără să fie vina celor din sistemul de justiție în sine):

1. Personalul implicat în justiție la modul mai general era sub-dimensionat pentru ce urma (complexitatea și diversitatea a ceea ce se poate face într-o societate liberă și o economie de piață fiind mult mai mari decât cele dintr-un stat comunist).

2. De asemenea, personalul respectiv nu avusese ocazia să studieze în școală/facultate o bună parte din ramurile de drept care erau inerente unei economii de piață. Erau destui juriști foarte buni, doar că deficitul în numeroasele zone noi de drept nu avea cum să nu ducă după 1989, cel puțin în acele zone, la cazuri de interpretări eronate și acolo unde textul normativ era bun.

3. Aparatul de lucru implicat în justiție era obișnuit să fie subordonat politicului.

Cu privire la acest ultim aspect, este important de înțeles că statul comunist era unul politizat prin natură, toate ramurile activităților sale fiind subsumate doctrinei oficiale.

Pentru că „ieșirea din front” din punct de vedere politic era un aspect foarte grav în perioada comunistă, contracararea sa era o linie majoră și prioritară de acțiune.

Pe cale de consecință, la nivelul multor persoane din autoritățile de forță și justiție s-a creat în comunism un reflex de a considera normală sancționarea cuiva care se poziționa contra direcției partidului/conducerii (atât în cadrul sectorului de stat, cât și față de cel privat).

Dincolo de circumstanțe, procesul soților Ceaușescu oferă o mostră destul de clară a modului de raportare la statul de drept în situații politizate al unei bune părți din justiția de la 1989.

Pentru cititorii care ar fi contrariați de folosirea acestui exemplu, precizez că nu e vorba de a pune sub semnul întrebării rolul nociv al cuplului respectiv pentru punctul în care ajunsese România în 1989. Mă refer la faptul că organizatorii „procesului” și participanții nici măcar nu au realizat că probele admise, modul de administrare al acestora, durata procesului și prestația oarecum hazlie a avocatului „apărării”, spuneau simbolic multe despre cum destui erau tentați să se poziționeze dacă venea „ordin de la centru”.

Nu trebuie ignorat nici faptul că punctul de pornire în democrație includea, cvasi-inerent, și destui magistrați care aveau ei înșiși dosare pentru a fi ținuți sub „control”. Lăsând la o parte discuțiile din mass-media despre ce ar fi sau nu ar fi în arhiva SIPA, din punct de vedere logic, a ne imagina că milioane de români au avut dosare, dar cei care trebuiau să asigure, la nevoie, punerea lor la respect au avut vreun tratament preferențial, pare naiv.

Cu alte cuvinte, erau numeroși oameni decenți, dar dacă se primea o cerere de la „conducere”, reflexul mergea în direcția acomodării (pentru a fi evitate consecințe).

Trecutul de mai sus a făcut ca tentațiile din ultimii 30 de ani de folosire politică a unor segmente din aparatul de administrare a dreptății în România să cadă pe un sol cultural mai fertil decât în alte țări.

4. Cum a evoluat aparatul de justiție?

4.1 Faza empirică din prima decadă

Am subliniat într-un articol anterior că legislația din România a suferit bulversări colosale în ultimii 30 de ani, volumul de legislație și de modificări fiind uriaș.

Pe partea de decizii judecătorești, în prima decadă, factorii de plecare au jucat din plin, fiind și agravați de creșterea și diversificarea masivă a cazuisticii.

Instanțele de judecată aveau o dificultate obiectivă în a asigura o calitate înaltă a administrării dreptății din cauza haosului legislativ și pe fondul menționat mai sus. Până să se conștientizeze la nivelul întregii țări problemele de claritate și interpretare unitară, cadrul legislativ se și modifica.

Numărul magistraților a și intrat rapid în decalaj față de volumul și varietatea foarte mare a cazurilor determinate de transformările respective și de numeroasele politici publice eronate. După cum menționam cu o altă ocazie, doar legile proprietății au generat câteva sute de mii de procese pe an o bună perioadă. Acest aspect a pus o presiune suplimentară pe nivelul mediu de calitate.

Răspunsul statului cu privire la gradul de încărcare cu dosare a fost păgubos mulți ani prin relaxarea criteriilor de acces în sistemul de justiție. Aceasta a mărit, în primă fază, ponderea celor care erau mai puțin pregătiți sau erau mai tentați să se uite în ochii părților decât în dosare.

Situația a fost complicată și de întârzierea de adaptare a formării magistraților, începând cu curicula facultăților, precum și de rapiditatea cu care au apărut numeroase noi ramuri de drept în contextul trecerii de la comunism la capitalism.

Durata lungă a proceselor, combinată cu succesiunea rapidă în timp a multor acte normative, a adăugat la complexitate.

Nu în ultimul rând, erodate de inflația foarte mare din prima decadă, salariile din domeniu au scăzut semnificativ în termeni reali pe toată linia (măririle fiind sub-calibrate).

Moștenirea culturală, pregnantă inițial și stimulată de evoluțiile politice din România și de fondul de mai sus, a mărit artificial ponderea de decizii ciudate, stimulând acte de corupție și ale comportamente compensatorii, fiind și greu de comparat cazuri și decizii judecătorești între ele.

Și pentru această perioadă inițială, cele de mai sus nu înseamnă că personalul implicat în administrarea dreptății anterior nu includea numeroși membri de mare ținută profesională, ci că ponderea în total a celor deficitar pregătiți și receptivitatea spre subiectivism în cazul unui „ordin de la centru” sau a vreunui telefon prietenesc erau semnificativ mai mari, raportat la prezent.

4.2 Factorii cheie care au condus la echilibrarea sistemului și creșterea masivă a calității și independenței justiției

8 factori principali (unii derivând parțial din alții) au contat în creșterea masivă a calității și extinderea gradului de independență a justiției:

1. Majorarea semnificativă a salariilor din magistratură, aduse în bună parte peste nivelul salariului mediu din țările dezvoltate din UE, precum și creșterea salariilor din poliție (acestea din urmă fiind erodate mai mult ulterior);

2. Extinderea examenelor naționale exigente (inclusiv în contextul înființării Institutului Național de Magistratură) ca filtre pentru intrarea în magistratură, dar și instituirea unor programe de formare continuă mai diversificate;

Factorii de mai sus au fost esențiali și merg mână în mână.

3. Procesele de aderare la NATO și Uniunea Europeană și o serie de obligații implicate de calitatea de membru la organizațiile respective, precum și presiunile internaționale aferente care au redus posibilitățile politice locale de intruziune și au împins spre o armonizare de practici și jurisprudență în multe zone;

4. Instituirea în mare măsură a principiului alocării aleatorii a dosarelor (unele aspecte fiind cam opace în prezent);

5. Așezarea cât de cât a legislației și numărului de magistrați, aceasta facilitând o stabilizare a jurisprudenței (mai ales în zonele legate de acquis-ul comunitar), precum și o mai mare vizibilitate pentru deciziile flagrante (acestea devenind mai greu de dat);

5. Cu caracter mai general, trecerea pur și simplu a timpului, permițând creșterea în experiență și coerență;

7. O mare parte a luptei anti-corupție (despre unele derapaje și aspecte care pot avea efect contrar, a se vedea secțiunea de mai jos, urmând a discuta mai pe larg cu o altă ocazie);

8. Parțial, oportunitățile de pensionare anticipată, permițând înlocuiri mai rapide și vaste de generații (aici, efectele negative fiind însă în prezent mult peste cele pozitive).

4.3 Factori principali de stagnare și chiar regres. De ce nu sunt în prezent unele segmente din justiția română „mai” independente?

De un număr de ani, sistemul de justiție a intrat într-o fază de stagnare și chiar de regres, în primul rând ca independență.

Motivul fundamental a ținut, cred, de reechilibrarea de forțe și acutizarea luptei dintre unele segmente ale elitei de facto din România, crescând miza influențării actului de justiție.

Au fost lansate măsuri de natură să conducă la reducerea numărului de persoane din aparatul de justiție, scăderea gradului mediu de experiență, reducerea mijloacelor de dovedire a încălcărilor legii, reducerea posibilităților de punere în executare a actului de justiție, creșterea subiectivismului promovărilor pe funcții de conducere, „talibanizarea” unor poziționări și timorare.

Majoritatea au fost promovate de cercuri politice de stânga, dar ar fi o eroare să se vadă tentații de control al justiției doar acolo, unele aspecte având vectori mixti.

Aș vedea 8 modalități principale prin care aceste dezechilibre s-au pus în mișcare.

4.3.1 Pensionările anticipate în poliție, magistratură și servicii secrete

În esență, prin mai multe prevederi legislative (nu doar una) s-a oferit posibilitatea ieșirii la pensie polițiștilor, magistraților și personalului din servicii secrete la o vârstă mult mai mică decât standard.

Este, practic, vorba de posibilitatea de a pleca cu pensii foarte atractive după 25 sau chiar 20 de ani de vechime, ceea ce duce potențial la pensionări la 45-48 de ani (nu discut aici pensiile în sine, acestea privind o situație “post-sistem”). Unele măsuri a căror intrare în vigoare a fost amânată pentru moment, ar agrava și mai mult situația.

Deși este ceva evident dezechilibrat față de contribuțiile sociale achitate și față de multe alte categorii profesionale din România, este greu de refuzat la nivel individual (și ar fi așa nu doar în România).

Este, însă, foarte important de înțeles că, din perspectiva unui stat și al interesului general, astfel de măsuri conduc automat în justiție la:

1. O bulversare mult mai frecventă și amplă a actului de justiție curent, numeroase investigații și completuri judecătorești fiind date peste cap de plecări premature la pensie;

2. Încărcarea excesivă a celor rămași în sistem cu noi cazuri (România neputând substitui profesionist plecări de astfel de magnitudini și orice rabat de la calitate riscând să ne ducă înapoi cu decenii). Aceasta duce, în pasul doi, la:

a. creșterea masivă a duratei de reacție (și așa sub optim) a societății la încălcări ale legii sau contractelor.

În prezent, de exemplu, primul termen la Înalta Curte de Justiție și Casație (care în prezent este supra-încărcată) se fixează frecvent la peste 1,5 ani de la cerere.

Or, dacă se întârzie mult reacția justiției la diverse situații, iar în destule cazuri se va pierde chiar ocazia de sancționare din motive de prescripție (dincolo de impactul supra-aglomerării asupra calității actului de justiție), actele antisociale și nerespectarea contractelor și a legilor sunt încurajate la nivelul întregii țări.

b. scăderea calității medii a actului de justiție, magistrații având mai puțin timp pentru analiză;

c. teamă de expunere pentru erori (sub presiunea numărului foarte mare de lucrări de analizat și redactat, etc) și, implicit, timorare;

3. O reducere a nivelului mediu de experiență practică juridică, cu mulți magistrați plecând în floarea experienței;

4. O piramidă de vârstă suboptimală. România a cunoscut în ultimii 30 de ani destule exemple în sensul că vârsta nu aduce înțelepciunea, dar, de principiu, o piramidă de vârstă în justiție nu prea departe de cea a societății este importantă pentru echilibrul acesteia din urmă și al actului de justiție în general.

5. Creșterea ponderii în justiție a celor mai implicați subiectiv în „lupta” segmentelor de elită de facto, aceștia fiind mai puțin probabil să folosească posibilitățile de pensionare respective.

4.3.2 Limitarea posibilităților de intrare în magistratură

În primul rând, numărul de posturi scoase la concursurile naționale (inclusiv INM) a fost aproape „tradițional” sub necesar. Or, de mulți ani de zile, concurența la concursurile naționale pentru posturi de magistrat este foarte mare.

Aceasta ar permite mărirea cu 50% sau chiar dublarea numărului de posturi scoase la concurs fără afectarea relevantă a standardului de calitate a selecției.

În al doilea rând, s-a decis lungirea studiilor Institutului Național al Magistraturii de la 2 ani la 4 ani, aceasta după absolvirea anterioară a altor 4 ani la o facultate de drept. Aceasta este o măsură evident în defavoarea interesului general. Nu numai că ar agrava artificial sub-popularea justiției, dar ar diminua și atractivitatea carierei de magistrat pentru cei care nu vor fi pregătiți să aștepte perioade mai potrivite pentru formarea neurochirurgilor și asta în afara instanței propriu-zise.

Este destul de clar că măsurile de la punctele de mai sus fac parte dintr-un plan de reducere a forței justiției prin plasarea acesteia într-o poziție cu un nivel numeric al resurselor umane mult decalat față de nevoile societății.

Aceasta în condițiile în care gradul de încărcare cu cazuri pe judecător și procuror în România este mai mult de dublu față de media europeană. [2] Desigur, aici ar fi necesară o discuție metodologică mai largă pentru a nu compara mere cu pere, dar gradul de încărcare este clar excesiv.

4.3.3 Extinderea numirilor pe posturi de conducere pe bază de concurs cu temeiuri ambigue și frecvent non-juridice sau prin interimat

Examenele de grad rămân exigente, dar majoritatea promovărilor în funcții efective de conducere în sistemul de justiție au loc pe baze incredibil de puțin obiective. Cu excepția mapei profesionale, în multe cazuri e vorba de interviuri, proiecte de management, etc.

Aceste aspecte nu au legătură cu calitatea punctuală a unuia sau altuia, dar mecanismele în sine sunt anormale și nu au cum să ducă, statistic, la rezultate optime pentru interesul general.

Mai mult decât atât, sunt foarte multe numiri pe posturi de conducere pe bază de interimat.

Nu e vorba doar de magistrați. Numeroase situații de interimat sunt întâlnite, de exemplu, și în structurile Ministerului Afacerilor Interne.

Astfel de mecanisme împing persoanele în cauză să fie mai concentrate pe lanțul ierarhic și pe relații personale subiective și pe ce se va întâmpla în viitor, decât pe a-și face bine și echidistant treaba în timpul mandatului curent.

De asemenea, aceste abordări cresc riscul de delegitimare a funcției de conducere și de descurajare a meritocrației.

Partea bună a celor de mai sus este aceea că marea masă a aparatului de justiție este suficient de puternică și independentă pentru a face necesară segmentelor din elita politică încleștate în luptă extinderea măsurilor extreme de cvasi-numire directă pe funcții.

Partea negativă este că aceste modalități pot afecta ponderea de independență tocmai la vârf și distorsionează reperele de urmărit de masa membrilor aparatului de justiție pentru promovare. Riscul este să fie pervertită însăși baza simbolică care trebuie să rămână larg majoritară și esențială într-un stat de drept.

4.3.4 Neremedierea promptă a aspectelor constatate prin decizii ale Curții Constituționale, lăsându-se goluri legislative care grevează eficiența actului de justiție.

Acesta este un aspect care ține mai mult de legiuitor. Nerezolvarea aspectelor respective a descurajat cu caracter mai larg diligența aparatului de justiție.

Aș menționa, totuși, că unele încercări de remediere au fost. Doar că fiind însoțite și de „cadouri otrăvite” legislative, poziționările au fost în general de respingere în bloc, de teamă să nu se piardă controlul pe forma finală.

4.3.5 Abordarea evident politizată a subiectului, inclusiv prin inițiative legislative frecvente menite să intimideze magistrații sau să le ia din eficacitate sau prin poziții la nivelul demnitarilor statului cu dimensiuni clare politice

Pentru o trecere în revistă a unor episoade relevante din ultimii ani, este utilă lectura Raportului MCV [3]pe 2019, a raportului Greco [4] sau a Avizelor Comisiei de la Veneția [5] privind OUG 7/2019 de modificare a legilor justiției și pe modificările la Codul penal si Codul de procedură penală.

Politizarea respectivă a redus gradul de implicare în politici publice a segmentelor mai moderate, chiar dacă mult mai numeroase.

4.3.6 Unele derapaje din cadrul sistemului de justiție, inclusiv la nivelul luptei anti-corupție

Sunt un susținător ferm al combaterii corupției, dar aceasta nu mă împiedică să observ că, pe lângă rolul pozitiv masiv al acesteia, au fost și cazuri cu derapaje evidente din perspectiva oricărui jurist onest și cât de cât informat, un caz notoriu fiind cel al procurorului Negulescu. Dincolo de factura morală a persoanelor acuzate de procurori în dosarul de la care s-a plecat, mesajul care transpare este foarte simplu – au existat cazuri de fabricare de probe și pot să mai fie.

Mai mult decât atât, dacă cineva consideră că astfel de cazuri ar exista într-un singur județ sau că își încearcă cineva puterile direct la nivel politic pentru prima dată, este foarte probabil să fie naiv.

Nu trebuie, deci, în nici un caz să se inverseze conspiraționist ponderile, dar a nega că astfel de cazuri există este contraproductiv și nepotrivit.

Trebuie înțeles foarte bine că episoade de „sărit calul” în justiție încă sunt cvasi-inevitabile în România din două motive principale.

În primul rând, orice „luptă” reduce spațiul pentru principii, pe ideea enunțată elocvent de fostul campion mondial la box, Mike Tyson, că „toată lumea are un plan până primește un pumn”. [6] Or, dacă o persoană ajunge într-un meci de box cvasi-permanent, se adaptează până la urmă și ajunge să dea și ea pumni cât poate, unii ajungând sub centura adversarului. Apare și teama că dacă lasă garda jos, ca să mai discute, riscă să fi făcută KO tocmai atunci.

Justiția fiind principalul mod în lumea actuală (pe lângă diverse controale la ordin) în care poți afecta grav un adversar politic sau economic, tentația de a încerca să controlezi cât mai mult din ce se întâmplă devine naturală și, chiar dacă ponderile variază mult, nu privește doar un partid politic, mai ales pe fondul conflictului neterminat de 30 de ani al elitelor de facto românești.

Al doilea motiv rezultă din simpla combinare a activității unor instituții care lucrează mult mai frecvent pe bază de ținte, cum sunt serviciile secrete, cu unele care ar trebui să plece strict de la fapte și de acolo să găsească vinovații, cum sunt procurorii.

Desigur, eficiența luptei anti-corupție a crescut semnificativ în acest mod și ideea nu este de a se renunța la sprijinirea acțiunii statului prin toate resursele sale, inclusiv din serviciile secrete. Atât politica publică în sine, cât și instituțiile respective, trebuie, însă, să fie mult mai atente decât de obicei la partea de mecanisme de verificare și echilibre, măcar din motivul inerent menționat mai sus.

Or, la noi, pe fondul luptei în desfășurare, abordările mai degrabă au pendulat între negare cvasi-integrală a oricărui exces și generalizări menite să „arunce copilul cu apa din copaie”.



Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.


















782 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by