Cultura impunității. Sau o poveste care nu se mai termină

de Catalin Cioaba     Contributors.ro
Joi, 19 decembrie 2019, 18:34 Actualitate | Opinii


Catalin Cioaba
Foto: Arhiva personala
Chiar în ziua de 17 decembrie 2019 am văzut, la Casa de Cultură a studenților din București, filmul documentar al lui Bose Paștina, „Timișoara, 17 decembrie 1989“ (1991). Știam despre tânărul regizor de altădată, dispărut prematur, că a fost extrem de prețuit în breasla sa, însă filmul acesta e o adevărată capodoperă a genului. De ce?

Fiindcă realizatorul unui documentar despre zilele incipiente ale Revoluției declanșate la Timișoara se află dintru început într-o situație ingrată: nu existau „documente“. Represiunea s-a petrecut în total secret, autoritățile de atunci au întreprins totul pe ascuns și au șters urmele crimelor ca în cele mai teribile filme cu mafioți: i-au căutat pe răniți în spitale, i-au împușcat în subsoluri, au crematizat cadavrele, au blocat orice relatare în timp real despre evenimente. Îmi amintesc cum postul de radio Europa Liberă, cel mai credibil la acea dată, făcea eforturi disperate să țină la curent publicul cu ceea ce se întâmpla într-o Timișoară complet izolată, în care până și legăturile telefonice fuseseră tăiate. De acolo veneau doar știri alambicate, contradictorii, mult prea firave spre a fi puse cap la cap pentru a face „știri“. Adevărul este că Timișoara a fost și s-a simțit singură zile la rând, până când vâlvătaia a cuprins „toată țara“.

În anul 1991, Bose Paștina nu avea la dispoziție înregistrări video din primele clipe ale revoltei; documentarea lor era practic imposibilă. De pildă, nu avea la dispoziție înregistrările care apar acum, în anul de grație 2019 pe YouTube, cu mențiunea bizară „filmări furate de la S.R.I.“. Însă a avut geniu, aș putea spune, căci a reușit să redea în integralitatea ei atmosfera acelor zile și nopți, suprapunând mărturiile ulterioare ale participanților peste imagini ale locurilor în care s-a petrecut tot ce s-a petrecut. Și așa a reușit să reconstituie o stare de spirit – căci ce altceva a fost în esență Revoluția din 1989? În definitiv, tocmai această stare de spirit, adunată în jurul dorinței de libertate, apare documentată excepțional în film. Tinerii din mica sală a Casei de cultură a studenților, unde s-a proiectat filmul (și care era atât de plină, încât a trebuit să stau pe niște trepte laterale), au vibrat din plin.

Pelicula alb-negru reușește să redea atrocitatea represiunii armate din primele zile, urmărește cu acuitate până și traiectoria gloanțelor care pătrundeau prin pulpele, pântecele, plămânii și creierii celor ieșiți pe străzi. Aceștia erau cărați apoi, morți sau vii, la grămadă, către spitalul orașului. Filmul reușește să ne transpună totodată în euforia clipelor în care Timișoara nu se mai simte singură, ci se simte victorioasă, și când se împlinește strigătul: „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!“. Remarcabil este faptul că cei care dau mărturie despre evenimente au totul în minte ca și cum s-ar fi petrecut acum. Nu sunt amintiri despre fapte din trecut, ci amintiri despre prezent. Un prezent continuu, care, iată, îi „atinge“ și îi privește până și pe cei din anul 2019.

Iar cu asta ajung la inscripția de pe fundalul de la final, care spune: „Acest film nu are un sfârșit“! De ce? Fiindcă, după atâția ani de la masacru, încă nu se știe cine este răspunzător, nu s-au stabilit, pe cale juridică, vinovății. Așa cum nu se știa în 1991, nu se știe nici în 2019 cine sunt cei care, în urma unor ordine, au dat frâu liber infernului! Ca atare, filmul lui Bose Paștina încă nu s-a terminat. Încă se „toarnă“, oamenii își amintesc și acum acele momente cu o durere vie, tocmai fiindcă nu au ajuns să afle cine sunt vinovații. Regizorul a murit, dar filmul continuă. Și va continua atâta vreme cât adevărul va rămâne ascuns sub lacăte și peceți.

Am simțit, în toți acești ani, că merită din plin să le povestesc generațiilor mai tinere, născute după 1990, ce s-a întâmplat „la Revoluție“. Sigur că, în virtutea unui simț înnăscut al respectului pentru temele grave și serioase, am fost mereu ascultat cu interes, ba chiar cu o anumită pioșenie. Însă această atitudine binevoitoare are limitele sale. Tinerilor le place, desigur, să audă că au venit pe lume într-o Românie care, în prealabil, scăpase de comunism, adică de frică, foame și frig. Dar există și ceva care le sună neplăcut și care îi face să-și piardă brusc interesul: când menționezi faptul că vinovații n-au fost trași la răspundere și că umblă liberi printre noi, sau, mai mult, că au fost recompensați cu pensii speciale pentru crimele comise „împotriva umanității“ – asta pare să le creeze un anume disconfort. Ca și cum le-ai pune sub ochi o factură restantă, cu cheltuielile altcuiva, pe care n-ar fi dispuși să le plătească ei. Au probabil sentimentul că generația mea le pune în cârcă o sarcină care nu-i privește. Nu par dispuși să-și asume „neajunsul de a te fi născut“ într-o lume istorică strâmb așezată. Încerc să mă pun în locul lor și, într-adevăr, mă întreb dacă nu era de datoria celor care tot „comemorează“ de 30 de ani să rezolve cumva lucrurile?

Aceasta rămâne piatra de poticnire în dialogul cu cei tineri. Probabil că, în mintea lor, se ivește în mod firesc gândul că ceea ce eu spun ține mai degrabă de un spirit de revanșă, de o sete de răzbunare de care e bolnavă generația mea. Filmul lui Bose Paștina m-a ajutat însă să înțeleg ceva ce cred că poate umple prăpastia între noi și cei mai tineri atunci când le relatăm istoria recentă. Știu acum ce le-aș spune, fiindcă am înțeles că evenimentele acelea aruncă o lumină asupra stării de lucruri din prezent.

Le-aș spune că regimul comunist a creat, încă din primii săi ani, o cultură a impunității care i-a supraviețuit și în care trăim și acum. Impunitatea înseamnă, juridic vorbind, „exceptarea de la suportarea represiunii penale, din considerente de politică penală“. Cu alte cuvinte, o faptă penală (vătămarea cuiva, chiar omorul) e exceptată de la pedeapsă „din considerente de politică penală“. Momentul istoric în care s-a instaurat la noi această stare de lucruri este cel de după Al Doilea Război Mondial, când sute de mii de oameni au intrat în închisori ca deținuți politici. Atunci s-a creat în toate țările din Est, după model sovietic, un întreg sistem represiv, poliția politică (la noi, Securitatea), care i-a trecut prin anchetă și torturi pe opozanții politici. Aceia care, la acea dată, îmbrăcați în uniforme, băteau cu cruzime, torturau sau omorau nu puteau face asta fără ca impunitatea să le fie garantată într-un fel sau altul. Fără să aibă certitudinea că faptele cumplite pe care le făceau vor fi scutite de pedeapsă. Iar ceea ce îi făcea pe atunci să creadă cu adevărat că nu există pedeapsă pentru „serviciile“ aduse sistemului era credința că regimul comunist este veșnic. Aproape toată lumea, torționari și victime deopotrivă, avea convingerea că sistemul nu va cădea niciodată, având în vedere mijloacele atât de atroce prin care își asigura dăinuirea și care pot fi puse sub un singur cuvânt: teroarea.

Însă comunismul a căzut surpându-se în el însuși. În principal, din motive economice. Iar cei care făcuseră cu mâna lor orori s-au văzut dintr-o dată amenințați cu tragerea la răspundere, drept care au trebuit într-un fel să-și asigure trecerea cu bine „pe celălalt mal al istoriei“. Cu alte cuvinte, să scape de răspundere. Pentru asta, aveau nevoie să se relegitimeze ca forță politică diriguitoare, „emanată“ dintr-o Revoluție sângeroasă pe parcursul căreia – am aflat după aceea – ei fuseseră „patrioții“. Tot din gura lor am aflat cum, pe tot parcursul teribilei lor cariere, nu făcuseră altceva decât să ne apere de „dușmani“. Și înainte de ᾽90, și imediat după aceea. Făptașii crimelor, cei care, și înainte de ᾽90 și în zilele cumplite din decembrie își aleseseră victimele dintre români au defilat apoi pe ecranele televizoarelor, vreme de 30 de ani, înfășurați în tricolor. Crimele din acele zile nu au nici până azi autori. Nu sunt asumate și nici atribuite cuiva.

Iar cu asta, ajungem la prezent. La prezentul în care trăiesc și cei tineri, nu doar noi. Mi-am dat seama că ceea ce încercăm să le transmitem noi prin vorbe și prin „cunoaștere istorică“ ei au descoperit deja pe pielea lor. Fiindcă sentimentul impunității e activ încă în mulți, care au aroganța să se creadă „mai presus de lege“, ocrotiți de infailibilitatea propriul lor statut. Băiatul de bani gata care se urcă beat la volanul unui bolid și distruge vieți, o face fiindcă în el există, cultivat de mediul în care trăiește, sentimentul impunității. Când inspectorii ISU fac controale de formă la clubul Colectiv, când primarul semnează „ca primarul“ și când ministrul sănătății în persoană vine să ne asigure că „avem tot ce ne trebuie“, fără să răspundă apoi pentru cei pe care minciuna lui i-a ucis, toți aceștia dau dovadă de o iresponsabilitate care a devenit regulă și care este hrănită de cultura impunității.

Toate aceste iresponsabilități, puse cap la cap, declanșează în final tragedia. Iar cei tineri au înțeles exact despre ce este vorba. După Colectiv, unii dintre ei au devenit activi civic. Fără să mai trebuiască să le spună nimeni că țara în care trăim nu e în regulă, au înțeles asta rapid când au văzut cu ochii lor toată suferința care a urmat. La fel, când Ordonanța 13 i-a oferit impunitate lui Liviu Dragnea, ei au simțit că așa ceva este inacceptabil și au umplut Piața Victoriei încă din primele momente, în miez de noapte.

Spuneam că filmul lui Bose Paștina nu s-a terminat. La fel ca în 1991, și în 2019 ne întrebăm – ca în fiecare an de 30 de ani și nu mai mult de o dată pe an! – cine sunt vinovații. Dar de ce nu strigăm din răsputeri zi de zi că e musai să știm? În limba germană există un cuvânt foarte sugestiv, apărut după ce Germania ieșise din coșmarul nazismului. El sună astfel: Vergangenheitsbewältigung, adică „stăpânirea trecutului“. Nu stăpânești trecutul câtă vreme trăiești cu umbrele lui, câtă vreme ele îți bântuie prezentul. Iar în română avem „a lămuri“, a arunca „lamura“, lumina cunoașterii acolo unde e întuneric. Deși cuvântul „trecut“ ne sugerează că e vorba de lucruri care au fost cândva și au trecut, există totuși și trecuturi care se încăpățânează să nu mai treacă, fiindcă au rămas „nelămurite“.

Trecutul acesta în care ne-am împotmolit noi și care nu mai trece este încărcat de crime și orori nepedepsite. Și tocmai de aceea el este rezervorul nostru de spaime și de frică: oare n-am văzut deja – atât la mineriade, cât și pe 10 August – cum poate fi reactivată oricând tehnica diversionistă a masacrului din decembrie ᾽89? Oare cândva, sub altă baghetă a istoriei, cei care „umblă liberi printre noi“ nu vor avea ocazia, bazându-se tocmai pe cultura comunistă a impunității, de a face iarăși lucruri asemănătoare?


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.


















1689 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by