Meteorologii ne spun cum să ne îmbrăcăm în următoarele 3 – 5 zile. Climatologii ne spun ce garderobă să ne alegem în următorii 30 – 50 ani. Primii au la îndemână măsurători concrete ale variațiilor temperaturilor, precipitațiilor, vânturilor, stratului de zăpadă etc. Ceilalți au ei la dispoziție modele futuriste de tipul ce va fi când va fi.
Despre meteorologi – cei care de mai multe ori pe zi ne povestesc despre starea vremii ori timpul probabil – nu se spun întotdeauna lucruri frumoase, mai ales atunci când anunță o zi cu soare și de fapt în ziua aceea plouă.
Despre climatologi nu putem spune nimic rău pentru că ei lucrează cu viitorul. Și, după cum am demonstrat într-un articol mai vechi, Este dificil să faci predicții, mai ales despre viitor… Despre trecut (chiar și cel climatic) vorbesc mai ales artiștii, istoricii, politicienii.i
Mai există, totuși, posibilitatea ca modelele climatologilor, care prezic o iminentă apocalipsă dacă în următoarele două, trei decenii omenirea nu renunță total la combustibili fosili, să fie măcar capabile să modeleze schimbări climatice din trecut, fenomene foarte bine documentate pe baza a numeroase date proxy. Ori aici, situația se complică imediat: modelele climatice actuale nu reușesc să redea credibil variabilitatea factorilor climatici din trecutul planetei. Mereu este nevoie de noi modificări/corectări/ajustări ale ecuațiilor, condițiilor de limită și condițiilor inițiale, introduceri sau eliminări de parametri climatici etc. pentru a se reuși o minimă simulare a fenomenelor paleoclimatice (variații aleatorii ale temperaturilor, concentrațiilor gazelor cu efect de seră, nivelului mediu al oceanelor, suprafețelor acoperite cu ghețari, erupțiilor vulcanice etc.). Și cu toate că modele climatologilor, care ne amenință cu iminența apocalipsei, suferă de un grad mic de credibilitate, ele sunt în continuare utilizate ca o armă politică de diverse organizații militante, ONG-uri, IPCC și ONU, iar o dizidență cât de mică este imediat interogată fără drept de replică: How dare you?…
Dicotomia vreme-climă a transformat primul termen într-o armă tot mai folosită în discuțiile publice despre schimbările suferite de cel de-al doilea termen.
Vara, când valuri de căldură, ploi puternice sau incendii de pădure se manifestă mai intens, unii climatologi și ecologiști vor căuta orice conexie posibilă cu încălzirea globală, sperând că starea vremii de azi va ajuta oamenii să înțeleagă pericolele de mâine ale schimbărilor climatice.
Iarna însă, când valuri de frig, furtuni de zăpadă sau decesele provocate de înghețuri se manifestă mai intens, unii (poate aceiași) climatologi și ecologiști „uită” să mai vorbească despre schimbări climatice și pericolele de mâine pe care le-ar produce frigul. Aceste persoane și cea mai mare parte a mass-mediei și-au modificat strategiile de comunicareii și iarna nu mai auzi de încălzirea globală, ci despre „vortex polar”, „ciclon bombă”, „expresul trans-siberian” ș.a.iii.
O ilustrarea sugestivă a dublului limbaj utilizat în funcție de anotimp se găsește, de exemplu, într-un tweet al președintelui Trump, scris anul acesta în ianuarie, când Statele Unite erau literalmente îngropate sub nămeți pe o mare suprafață: N-ar fi rău să avem acum un pic din acea încălzire globală de modă veche!
Vrem, nu vrem, suntem martorii sau participanții într-un război meteo-climatologic. Pe măsură ce se lărgesc și se fortifică tranșeele dintre suporterii și opozanții acțiunilor climatice, ambele tabere folosesc diversele manifestări ale vremii (fenomene tranzitorii prin definiție, cu variabilități și magnitudini necontrolabile) ca pe niște arme necesare în câștigarea războiului.
Casus belli o reprezintă definițiile flexibile ale termenului „climă”, care au generat tranșeele actuale dintre „vreme” și „climă”. Astuparea acestor tranșee ar fi în interesul și spre câștigul ambelor tabere beligerante. De fapt, în ultimele două decenii, comunitățile climatice internaționale au căutat să găsească modalități de traducere operațională a obiectivelor desemnate în 1992 de United Nations Framework Convention on Climate Change (UNFCCC) - prevenirea „interferențelor antropogene periculoase cu sistemul climatic – în ținte concrete, cantitative și ușor de înțeles pentru opinia publică și politicieni. Deși au fost propuse diferite ținte cantitative – concentrația gazelor cu efect de seră, conținutul de căldură a oceanelor sau creșterea nivelului mării, temperatura medie globală a fost aleasă ca indicatorul favorit pentru cuantificarea nivelului-țintă al schimbărilor climaticeiv.
Alegerea variațiilor temperaturii ca proxy pentru variațiile climatice are proprietatea că un fenomen extrem de complex și subiectiv, în același timp, devine mult mai „palpabil” dacă este tradus prin observații pe care fiecare persoană, chiar fără a avea acces la oceane sau ghețari, le poate face zilnic. A încerca să convingi pe cineva că încălzirea globală înseamnă creșterea nivelului mediu oceanic cu 1-2 mm/anv nu are același impact emoțional ca un breaking news anunțând omenirea că anul X a fost cel mai călduros din ultimul secol. Numai că și desemnarea temperaturii medii globale ca indicator cantitativ al schimbărilor climatice, mai ales cele antropogene, este placată de incertitudini metrologice semnificative. Pe lângă aspectele discutate în articolul Există o temperatură medie a planetei? Despre paradoxul Simpson și implicațiile sale, voi prezenta mai jos și altele, la fel de semnificative.
Separat de cele două definiții de la începutul articolului, circulă în spațiul public un fel de axiomă care lasă loc la multe interpretări și ambiguități: Weather is what you get, climate is what you expect (Vremea este ceea ce primești, clima este ceea ce aștepți). De exemplu, cât de mult trebuie să așteptăm? Perioada de așteptare trebuie să includă numai condiții externe constante? Dacă condițiile externe variază, precum în realitate, cum se schimbă perioada de așteptare?
În literatura științifică, rareori definiția climei depășește un cadru statistic axat pe atmosferă: clima este manifestarea statistică a evoluției vremii sub raportul variațiilor de temperatură la suprafața terestră. Deși sistemul climatic terestru este compus din 5 elemente cu acțiune sinergetică – atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera și criosfera – numai primul, căruia îi aparține vremea, este de regulă popularizat, discutat, inclus în politici climatice etc.
O astfel de definiție, vagă și incompletă, a ceea ce este în realitate clima nu oferă cele mai bune perspective de comparare/contrastare a schimbărilor climatice, naturale și antropogene, la nivel global și local (microclimate). Imprecizia definiției - când devine vremea climă? – se translatează sub forma unor probleme în negocierile multilaterale, reducând relevanța discuțiilor despre climă și efectele schimbărilor sale asupra comunităților locale. Lipsa unei definiții robuste poate afecta chiar și înțelegerile organizaționale cele mai înalte dedicate politicilor climatice.vi
Uneori, din păcate, apar definiții ale climei stranii, producătoare de confuzii, chiar și în lucrări colective, reunind contribuții multiple ale unor profesori universitari și cercetători. De exemplu, în 2016, Tom Bristow (University of Melbourne) și Thomas H. Ford (Monash University) au editat volumul „A Cultural History of Climate Change”, publicat de Routledge Environmental Humanities. În Prefața semnată de Dipesh Chakrabarty (Lawrence A. Kimpton Distinguished Service Professor in History, South Asian Languages and Civilization, University of Chicago) se poate citi (p. xviii) că:
…schimbările climatice, considerate ca atare, sunt un fenomen geofizic [sic!] și, ca obiect de studiu, aparțin total domeniului științelor fizice. Dar „schimbările climatice periculoase” … nu sunt ceva ce pot fi definite numai de oamenii de știință, pentru că ceea ce înțelegem noi prin pericole, cine, cum și când va suferi din cauza lor, necesită unele judecăți de valoare cruciale.
Lăsând la o parte ne-adevărul că schimbările climatice ar fi un fenomen geofizic, introducerea unui determinant (periculoase) creează senzația că avem de-a face cu două categorii distincte de schimbări climatice: unele pur „geofizice”, interesante doar pentru oamenii de știință, și altele, „periculoase” (dar fără nicio definiți precisă a periculozității), care ar fi apanajul celor din afara domeniului științific, pentru că doar aceștia ar putea emite ”„judecăți de valoare cruciale”. No more comments.
Climă nu înseamnă același lucru pentru toată lumea
Dacă despre vreme se poate spune în (aproape) orice limbă că este „bună”, „rea”, „schimbătoare” etc. fără a crea echivocuri, caracterizarea climei și a schimbărilor ei urmează dictonul Non idem est si duo dicunt idem (Nu-i același lucru dacă doi oameni spun același lucru). Altfel spus, ceea ce pentru unii oameni reprezintă variații climatice, benefice sau dăunătoare, pentru alții nu reprezintă nimic important sau chiar opusul primilor.
Ideea de climă este, de fapt, o clasificare de conveniență, permițând aglutinarea, sub umbrela aceluiași termen vag definit, a unui amestec eteroclit de contexte colocviale, științifice, filosofice și politicevii.
Într-un articol mai vechi, am descris patru „triburi” -egalitariștii, fataliștii, ierarhiștii și individualiștii – fiecare având percepții culturale și atitudini sociale diferite în raport cu schimbările climatice și riscurile pe care acestea le incumbă societățiiviii.
Într-un alt articol, am afirmat că „schimbările climatice au astăzi un potențial mai mare ca ideemobilizatoare decât ca fenomen fizic. Iar ideile pot fi folosite, dar nu pot fi rezolvate. De aceea, schimbările climatice nu mai pot fi abordate doar ca o problemă ecologică în așteptarea unor soluții tehnice. Schimbările climatice nu sunt ca plumbul din benzină sau azbestul din construcții – substanțe fizice indezirabile, care pot fi eliminate sau interzise. Nici nu sunt o simplă problemă societală în căutarea unei soluții politice.” Mai mult chiar, „cred că avem nevoie să abordăm schimbările climatice ca pe o idee imaginativă, o idee pe care să o dezvoltăm și s-o folosim ca să ne îndeplinească diferite sarcini. Și pentru că ideea schimbărilor climatice este așa de plastică, o vom putea distribui în multe roluri pentru proiectele noastre și va putea servi multe din nevoile noastre psihologice, etice și spirituale.” În mod inevitabil, raportul vreme-climă s-a metamorfozat, adăugându-și patru dimensiuni mitologice esențiale: edenică, babeliană, apocaliptică și themistianăix.
Rezultă că, de fapt, clima este un concept subiectiv, iar încercarea de a-l legitima prin „injecții” obiective – temperaturi medii globale, concentrații ale gazelor cu efect de seră, variații ale nivelului mediu sau ale cantității de căldură din oceane, nu face decât să reliefeze și mai mult contrastele deja existente pe diferite paliere societale, politice, istorice sau personale cu privire la ideea de climă și raporturile sale cu vremea.
O altă exemplificare a dificilei translatări vreme – climă, sunt derivatele introduse de IPCC pentru a sensibiliza tot mai tare politicienii și opinia publică neconvinsă încă de iminenta Apocalipsă climatică.
De pe la mijlocul anilor 1990, o încălzire cu 2°C față de nivelul pre-industrial a fost acceptată ca un prag dincolo de care ar putea începe schimbări climatice periculoase. Dar, în 2015, cu ocazia semnării Acordului climatic de la Paris, a apărut o nouă temperatură – 1,5°C – ca o țintă alternativă a pragului acceptabil de încălzire ne-periculoasă, iar campaniile propagandistice ulterioare au reformulat rapid sloganele. Astăzi, se consideră că 1,5°C încălzire este o limită „sigură” pentru controlul schimbărilor climatice. Cei care am făcut trageri în armată, știm că țintele mobile, migratoare, erau cele mai dificile de ochit și de doborât.
O altă derivată se bazează pe o relație aproape liniară între maximele temperaturii globale și emisiile cumulate de CO2, relație care ar putea folosi ca un proxy climatic. Deci, avem o nouă țintă: conceptul bugetului de carbon. Derivata inițială a devenit o derivată de ordinul al doilea: Bugetul de carbon a suferit și el o translatare. De la o problemă de flux (emisiile într-un anume an), el a devenit o problemă de stoc (cantitatea permisibilă de emisii CO2 într-o perioadă anume). Mai departe, a urmat ultima derivare: bugetul de carbon permisibil s-a transformat și el în timpul rămas până la depășirea temperaturii de 1,5°C. Iar de aici nu a mai fost decât un pas până la lansarea deadline-lui: Raportul IPCC SR15 ne-a avertizat că timpul rămas până la depășirea pragului fatidic de 1,5°C încălzire este un interval de 12 – 34 ani, cu începere din 2018!!!
Ce a urmat a fost un pandemoniu: Democrații americani socialiști au lansat Green New Dealx, o elevă suedeză a început să boicoteze școlii și să tragă la răspundere politicienii „ignoranți” și „inactivi” climaticixi, Extinction Rebellion a declanșat acțiuni de „nesupunere civilă”, iar noi mișcări politice au început să ceară declarații de urgență climatică în parlamente (naționale și internaționale), orașe, universități, școli. Doar pentru că „Știința a spus că ne-au mai rămas numai 12 ani”!
Când vremea (aka temperatura) devine (eronat) climă…
Cum se poate aprecia atingerea țintei de numai 1,5°C încălzire globală față de nivelul pre-industrial? Nimic mai simplu: măsurăm temperaturile terestre (uscat și apă) și facem media lor, ignorând, convenabil, paradoxul Simpson.
Acuratețea și precizia măsurătorilor de temperatură sunt controlate de mai mulți factori: tipul de termometru, calitatea senzorului, radiații termice, încălzire internă, transfer termic între senzor și suprafețele adiacente, procedurile de înregistrare etc. Dacă factorii sau efectele instrumentale pe care le generează) pot fi cuantificați și erorile introduse eliminate prin corecții adecvate, mai rămân factori a căror influență este mai dificilă de estimat și corectat: de exemplu, locația stației meteo și efectul de insulă termică urbană. Voi prezenta în continuare doar primul factor.
Într-un studiu publicat de prestigiosul Journal of Geophysical Research, cercetătorii (Fall et al., 2011) au analizat 1007 din cele 1227 stații meteo din SUA administrate de NOAA (National Oceanic and Atmospheric Administration) din punctul de vedere al erorilor care se produc la înregistrarea temperaturilor maxime/minime din cauza locațiilor respectivelor stații (Fig. 1, 2 și 3).
Fig. 1. Clasificarea calității locațiilor unde sunt instalate stațiile meteo folosite de NOAA pentru măsurarea și înregistrarea temperaturilor maxime și minime. Sistemul de clasificare folosit este CRN (Climate Reference Network). CRN 1 desemnează o suprafață plană, clară, cu senzori situați la cel puțin 100 m de surse de încălzire artificială și acoperirea solului cu vegetație <10 cm înălțime; CRN 2, la fel ca CRN 1, cu vegetație înconjurătoare <25 cm și surse de încălzire artificială la 30 m; CRN 3, la fel ca CRN 2, cu excepția surselor de încălzire artificială la 10 m; CRN 4, surse de încălzire artificială <10 m; și CRN 5, senzor situat lângă / deasupra unei surse de încălzire artificială (din Fall et al., 2011)
Fig. 2. Senzorul de temperatură maximă-minimă (MMTS) instalat de NOAA în Ardmore, Oklahoma (din Watts et al., 2015). Un tipic exemplu de calitate minimă (CRN 5) a măsurătorilor de temperatură. Fenomenul de insula termică urbană este predominant într-o astfel de locațiexii.
Fig. 3. Distribuția calității locațiilor stațiilor meteo folosite de NOAA pentru măsurarea și înregistrarea temperaturilor maxime și minime. Din cele 1007 stații examinate, 98,8% produc temperaturi eronate mai ridicate cu ≥ 1°C – 5°C față de temperaturile NARR (North American Regional Reanalysis) (din Fall et al., 2011)
Din datele prezentate, reiese o situație alarmantă pentru acuratețea și precizia temperaturilor înregistrate oficial de SUA. Din cele 1007 stații analizate, doar 7,9% introduc erori < 1°C. Restul stațiilor, un impresionant 92,1%, raportează temperaturi eronate, mai mari – nu mai mici! – cu ≥ 1°C – 5°C. Situația alarmantă descoperită de autorii articolului a forțat NOAA să încerce aplicarea unei corecții numite omogenizare. Este vorba de un proces prin care oficialii NOAA pur și simplu anulează sau ajustează înregistrările termometrelor din anumite stații meteo doar pentru că sunt diferite de temperaturile ajustate la stațiile meteo din apropiere. Dar, pentru că cele 114 stații „bune”, cu erori mici (< 1°C), sunt clar dominate de restul de 1007 stații „rele”, cu erori ≥ 1°C – 5°C, rezultă că omogenizarea va avea tendința de a elimina temperaturile măsurate de stațiile de calitate ridicată (CRN1 și 2) pentru a menține omogenizarea între stațiile de slabă calitate (CRN 3, 4 și 5). Ca rezultat, ajustările introduse prin omogenizare vor conduce la creșterea temperaturilor din stațiile „bune” pentru a se încadra în trendul produs de stațiile cu locații proaste. În final, se poate conchide în mod eronat că o încălzire de peste 1,5°C – 2°C a apărut deja. După fake news, avem și fake temperatures…
Dacă rețeaua națională a unei țări ca SUA se confruntă cu astfel de problem în înregistrarea temperaturilor, ne putem ușor imagina ce se întâmplă în alte țări. Reiau mai jos un comentariu la articolul meu despre paradoxul Simpson și implicațiile sale:
În legătură cu stațiile meteo românești, una din ele a fost recent breaking news:
- • The monthly mean temperature in September 1953 at Paltinis, Romania is reported as -46.4 °C (in other years the September average was about 11.5°C).
Ca să fim imparțiali, stația Păltiniș a împărțit trofeul „De râsul curcilor” cu alte două surate:
• For April, June and July of 1978 Apto Uto (Colombia, ID:800890) had an average monthly temperature of 81.5°C, 83.4°C and 83.4°C respectively.
• At Golden Rock Airport, on the island of St Kitts in the Caribbean, mean monthly temperatures for December in 1981 and 1984 are reported as 0.0°C. But from 1971 to 1990 the average in all the other years was 26.0°C.
Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro
