Senatul a adoptat o moțiune simplă vizându-l pe titularul Finanțelor publice. Predictibil, date fiind declarațiile și promisiunile dlui Cîțu, și majoritatea pe care o are încă la Senat fostul partid de guvernământ, intrat în opoziție. La fel de predictibil a fost și reacția la nivel guvernamental: dl Cîțu se bucură în continuare de încrederea deplină a premierului. Episodul arată, din nou, una din problemele sistemului nostru politic.
Mă refer la faptul că moțiunea simplă nu demite ministrul vizat? Nici vorbă! Asta e perfect în regulă, există destule sisteme parlamentare care au acest tip de instrument. Efectul lui este în plan politic, nu decizional. Departe de a fi inutil el este, din contră, esențial, alături de cel al moțiunii de cenzură / votului de încredere.
Haide să clarificăm întâi un lucru: într-un sistem parlamentar relația instituțională dintre parlament și guvern nu este una de subordonare. Guvernul își exercită mandatul sub control parlamentar și cât timp se bucură de încrederea unei majorități acolo, dar nu la ordinele ei. Moțiunile concretizează relația asta, funcționând în tandem. Moțiunea simplă e o cale prin care parlamentul transmite formal un mesaj politic guvernului, fără să aibă constrângeri asupra conținutului acestuia. (Ca paranteză, faptul că la noi ele privesc invariabil demiterea unui ministru este doar o cutumă fără noimă, manifestare a problemei, de fapt). Nici guvernul, cum spuneam, n-are vreo constrângere formală privind răspunsul la o moțiune simplă adoptată în parlament. Altfel spus, legal poate să facă ce vrea. Pe de altă parte, dacă răspunsul guvernului este considerat inadecvat, de exemplu lipsește cu totul, parlamentul poate să-i retragă încrederea printr-o moțiune de cenzură. Caz în care mandatul întregului guvern încetează imediat. Rezultatul e un echilibru între ce solicită parlamentul printr-o moțiune simplă și ce își poate asuma guvernul ca să evite una de cenzură.
Problema e că sistemul nostru e în această privință în stare de nefuncționare direct din legea fundamentală. De ce? Condiția necesară pentru mecanismul descris mai sus este ca parlamentul, forma lui particulară de organizare care adoptă un tip de moțiune să poate să adopte și celălalt tip. Cum altfel ar putea funcționa în tandem? Or, la noi moțiunile simple se pot adopta doar la camere, individual, în schimb cea de cenzură se poate adopta doar în camerele reunite. În forma de organizare care poate retrage încrederea în guvern, parlamentul nu-și poate exprima motivele pentru care ar putea face așa ceva. În schimb, mesaje pot tansmite guvernului celelalte două forme de organizare, dar, fie și cu un guvern predispus să le dea curs, nu există vreo garanție procedurală că cererile lor sunt compatibile. Troica parlamentului nostru e predispusă la blocaj – o să vedem că nu doar în relația cu guvernul.
Urmarea e că în practica autohtonă moțiunile simple sunt degradate la un fel de declarații politice mai cu ștaif și cu ambiț’, de unde și fixația pe revocări de miniștri. Și sunt tratate ca atare de guvern, presă, public șamd. – mai precis sunt ignorate pe fond, fie că trec fie că nu. Pe bună dreptate. Exemplul de față e excelent: e foarte stupid să adopți o moțiune privind Finanțele, și cu atât mai puțin una cerând demisia titularului, când a trecut doar o lună de la numirea guvernului, perioadă consumată în bună măsură de campania electorală, și în care pe domeniul Finanțelor nu s-a adoptat o singură decizie. Ce anume îi reproșează, ce anume dorește atunci parlamentul de la guvern? Da, dl Cîțu a spus una și promis alta, dar la declarații politice răspunzi cu declarații politice, nu cu moțiuni. Decât în democrația noastră originală.
