Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Așa-zisele elite*

de Mihai Buzea     Contributors.ro
Duminică, 8 decembrie 2019, 10:53 Actualitate | Opinii


Mihai Buzea
Foto: Arhiva personala

Mă leagă de Bogdan Suceavă câteva fire, dintre care unul vizibil – ne-am bătut pentru premiul Ziarului de Iași, el cu „Avalon”, eu cu „Jimmy”, dar ne-a învins pe-amândoi Radu Vancu („Transparența”) – și altul invizibil: cel mai bun prieten al meu a urmat un traseu (Gazeta Matematică, olimpiadele naționale de matematică, master în Europa, doctorat în America, profesorat universitar tot acolo) identic cu cel descris de Bogdan Suceavă în cartea lui. Citeam și mă frecam la ochi: domnule, nu cumva ăsta-și bate joc de mine?! Sigur, existau unele mici diferențe („cel mai bun prieten” n-a mai fost așa bun după ce s-a-nsurat cu soră-mea, care nu-l lăsa la bere: „Să nu te mai prind cu bețivul de frate-meu! Gata cu anturaju’!”), dar, în mare, romanul „Avalon” m-a făcut marț. M-a pus pe gînduri.

Și prin ceea ce spune, sigur, dar și prin ceea ce nu spune. E, în fond, povestea unui învingător. Da, un învingător într-o lume dură, foarte „care pe care”, măcar c-o vezi tot timpul zâmbind cu gura pînă la urechi; iar acest învingător pare tot timpul foarte singur, chiar și atunci – sau mai ales atunci – când iese la fotbal cu „băieții”, dar în singurătatea lui ascunde un necuvînt. „Elită”. Nicăieri nu apare în poveste, nu l-am găsit nici cu ochelarii pe nas. Dar!

Elita este categoria socială cu acces la resurse (definiția îmi aparține, sunt mîndru de ea). Ne văicărim că n-am avut elite, că n-am avut un Havel („Am fost o generație lipsită de maeștri”, scrie undeva H.R.Patapievici), dar ne văicărim degeaba, pentru că România a avut elite, în sensul de mai sus. Hrana era o resursă, educația era o resursă, îngrijirea medicală era o resursă, sportul era o resursă, informația era iarăși o resursă – poate cea mai prețioasă dintre toate, cea care a contat pe termen lung. Imensa majoritate a oamenilor din țară nu avea acces la aceste resurse, iar lupta pentru a le obține implica un incredibil consum de timp și de energie; ceea ce înseamnă că cei care le aveau la-ndemână alcătuiau elita. Ca să mă fac înțeles, recurg la tehnica mea preferată, adică la exemplificare.

Cititorii acestei platforme aparțin, fie că vor, fie că nu, unei bule. Unei bule elitiste. Ca să citești articolele de aici trebuie să știi că platforma există (1), să știi să citești (2), să ai timp de lectură (3) și, cel mai important, să crezi că „te-alegi cu ceva” dacă le citești (4). Poate că primele trei condiții nu-s greu de îndeplinit, dar a patra este ucigașă; e vorba de faimosul WIFM (what’s in for me?) de care se împiedică toate entuziasmele cărturarilor. E vorba, deci, de o bulă urbană, educată sau auto-educată, dar neapărat urbană și neapărat în contact cu informația, mai mult, informația actualizată; la țară e altă lume, este altă planetă. Vorbesc serios.

Eu sunt de la țară. Ai mei erau de la țară. Am privit – și au privit – locuirea urbană ca pe ceva, cum să spun, dacă nu provizoriu, atunci categoric reversibil. La fel ca milioane de țărani urbanizați, și eu mi-am petrecut iernile „la bloc” mâncând cartofi aduși „de-acasă”, ca să evit cozile de la aprozar (revin imediat), iar ca să obțină acei cartofi, ziua unui țăran arată astfel: deșteptarea este la 4, munca începe cam pe la 5, la 11 se mănâncă din sufertaș, se doarme o oră undeva la umbră, apoi se mai muncește până pe la 6. Masa de seară se ia la 7, iar la orele 8 (20:00) tot satul intră la somn (uneori, tinerii mai stau „pe uliță”, dar sângele tinerilor e de foc). Nu există cărți. Singura tipăritură este ziarul „Scînteia”, la care toată lumea-i abonată din oficiu, și care se folosește la veceul din fundul curții, tăiată în dreptunghiuri frumoase, înfipte într-un cui ruginit. Toți oamenii au televizoare, așezate în camera bună, acoperite c-un mileu. Pe mileu șade un bibelou.

Cealaltă jumătate de viață e la bloc. Hrana se obține după lungi și istovitoare cozi, îngrijirea medicală este „universală și gratuită”, adică nu există (stomatoloaga de circumscripție mi-a scos două măsele perfect tratabile: „Cu ce să ți le tratez? N-avem materiale!”), educația e pe mâna unor profesori scârbiți, blazați și ciubucari, de la care capeți învățătura de căpetenie (să urăști școala în particular și autoritatea în general), iar informația reală se obține strict din revista „Pif” și din „surprizele” din guma de mestecat vândută de țigănci. În rest, mulțumim Partidului.

Alta era viața elitei. Limba franceză nu se învăța din Pif-uri. Hrana venea ea acasă, existau ore de înot, de tenis, de schi și de germană, exista spitalul Caritas și stabilimentele „cu circuit închis”. Mai presus de orice, elita „ieșea” – da, avea acest privilegiu. Sunt bucuros să explic termenul celor tineri, dacă mă întreabă…

Compromisul moral: ăsta a fost prețul. Nu au dreptate cei care spun că elita comunistă n-a plătit, că nu și-a achitat nota de plată, cel puțin prin urmași: „Nu scap nicăieri de voi. Sunteți peste tot. Sunteți ca buruienile”, spune un personaj din „Avalon”, într-un pasaj absolut memorabil, unde tema păcatului originar e rediscutată într-un mod, aș zice, cu totul original. Întrebare: did it pay off? A meritat?

Nu știu să răspund la această întrebare. Eu nu am primit o educație îngrijită și nimeni n-a făcut vreun compromis pentru mine, moral sau de altă natură. Dar întrebarea mi se adresează și mie: acum fac eu un compromis, unul mare, pentru a asigura fiicei mele o educație îngrijită. Sunteți obișnuiți cu exercițiul gîndirii, așa că și vouă vi se adresează întrebarea: merită? Faceți tot ce puteți pentru copiii voștri; știu. Vă certați cu profesorii, îi mutați de la o școală la alta, le plătiți ore de înot, de tenis, de schi și de germană, îi duceți la stomatolog pentru cea mai mică pată pe dințișori (și eu fac la fel, nu mă mândresc cu asta, dar nici nu mi-e rușine), le supravegheați lecturile și jocurile în rețea, îi luați cu voi în Toscana, la muzee (poate ați prefera să mergeți la țară, să faceți grătar cu Nășicu și s-o țineți patru zile numai pe căpșunică, dar vă sacrificați de dragul lor), iar, la limită, vă-ndesați țara-ntr-o valiză și plecați spre mai bine.

E ceva ce n-am spus. Cartea lui Bogdan Suceavă nu se numește doar „Avalon”, ci „Avalon. Secretele emigranților fericiți” și aici voiam să ajung. Emigrezi pentru tine sau pentru copilul tău? Cine-i emigrantul fericit? Tu sau el? Și care e secretul? „Să muncești pînă scuipi sânge”, spune personajul lui Bogdan Suceavă, iar acest răspuns standard al emigrantului e nemilos chestionat de autor, la sfârșitul narațiunii: ratarea, neizbînda, e acolo, e după colț, te așteaptă, ca pe milioane de alți emigranți. Ți-o asumi și pe-asta? Mi-o asum și pe-asta? Merită?

Ceea ce facem toți, noi toți din bulă, e să creștem o elită, nu o „așa-zisă elită”, ci chiar o elită (despre care postulăm, nu se știe de ce, că va avea acces la resurse. Să-i ajute bunul Dumnezeu…). Sună sforăitor? N-are decât să sune! Fiecare dintre noi face aceste eforturi cu presupunerea că cel mic / cea mică va deține, cândva, puterea, sau cel puțin o parte din putere, din puterea reală. Nu, nu libertate, nu doar libertate („Să-i fie bine lu’ ăsta micu’, să facă ce vrea el, nu să stea ca mine după toți tâmpiții”), ci putere. Să comande și să i se dea ascultare. Să decidă pentru alții, să controleze mersul lumii, s-o facă mai bună, măcar parțial. Ca să fii liber n-ai nevoie decât de o sumă de bani (mare sau mică, depinde de… facultăți!), însă accederea la „butoane” presupune mult mai mult de-atât. Am găsit cuvîntul potrivit într-un text de-al lui Cătălin Pavel: kalokagathia**.



Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.


















2033 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by