O frunză în vânt (după 30 de ani)

de Serban Georgescu     Contributors.ro
Sâmbătă, 7 decembrie 2019, 16:07 Actualitate | Opinii


Serban Georgescu
Foto: Arhiva personala
Prin anii ’80, când se oprea curentul și toată casa cădea în beznă, iar tata și mama începeau să caute pe bâjbâite lumânările prin sertarele de la bucătărie, intram într-un fel de frenezie. Odată aprinse (de obicei una dintre ele era pusă într-un pahar pe frigider, una în sufragerie și alte două în cele două dormitoare – la baie se mergea cu o lumânare mobilă) aveam impresia că vine un fel de Crăciun.

Mirosul de lumânare arsă îmi amintea de casa de la țară a bunicilor, iar lumina celei din sufragerie făcea parcă să danseze umbrele celor câteva statuete din bibliotecă, printre care un vultur de porțelan cu aripile și ghearele desfăcute, într-o postură feroce, gata să înșface o victimă inconștientă din niște valuri imaginare. Și parcă și cărțile se mișcau și căpătau cumva altfel de culori…. Nu era nevoie nici de brad nici de cadouri. Euforia se declanșa instantaneu.

Un pic mai târziu, probabil după ce la școală îmi trecuseră în zbor pe la ureche versurile ”Când cu gene obosite sara suflu-n lumânare…” , când se oprea curentul începeam să mă simt un mic Eminescu. Cu atât mai mult cu cât în iernile acelea umblam prin casă de multe ori cu hainele de stradă pe noi și ne suflam în palme ca să ne încălzim. Iar când ”pana” de curent se prelungea până noaptea târziu, chiar suflam cu adevărat în lumânare înainte de culcare!

Totul coincidea cu imaginea pe care mi-o formasem despre El. Deși, de citit nici gând să-l citesc…

Eram un băiat din Colentina căruia nu-i prea plăcea cartea. Școala reușise să-mi construiască o adevărată repulsie față de ideea de carte, iar tata nu mai puțin. Eram băiatul unui medic venit de la țară și stabilit în București, care înțelegea să-și educe copilul punându-l să învețe lecțiile ”pe paragrafe”. Ce însemna asta: cu el de față, citeam un paragraf, apoi trebuia să închid cartea și să-l repet fără greșeală. Uneori mă lua cu el în baie în timp ce făcea duș. Mă chema uneori și la el la spital, când era de gardă, ca să se asigure că ”învăț”. Nu doar poeziile de la Română, ci și comentariile, apoi Geografia, Istoria, chiar și la Fizică și la Chimie, metoda era aceeași.

Mă străduiam să aplic și să înțeleg ”metoda” și mă întristam că nu dădea rezultate decât rareori și parțial. Îmi imaginam că ”metoda” e ceva exotic, special, original, prin prisma faptului că nu mai auzisem de așa ceva la colegii mei, iar când le povesteam cum învățam eu făceau niște ochi cât cepele… Când am observat că anumite propoziții din ceea ce repetam mecanic, chiar aveau un înțeles, mi-am dat seama de ridicolul întregii situații și am început să privesc cartea cu un fel de suspiciune, ca pe un instrument de tortură, menit să-ți îngrădească libertatea, să te înșele…

Pentru că începusem deja să-mi fac o idee despre Libertate.

Percepția despre Occident mi-o formasem, ca toată lumea cred eu, din filmele americane, din discurile și casetele audio și video cu care intram în contact. Mai cunoșteam Occidentul prin intermediul mătușii mele Mioara, care cânta în corul Operei din București, și care îmi aducea din turneele ei prin Germania, Franța, Elveția etc mici cadouri, dar și de la vecinul meu, inginerul Radu Tomoioagă, de la 5, care fusese ani de zile detașat în Germania Federală. Îl priveam de la balcon când venea acasă (de obicei de Crăciun) cum își descărca mașina, un Fiat 124 alb, cu banchete maro (tata avea o Lada 1200 roșie – copia furată de ruși după Fiat) iar pachetele colorate și mai ales baxurile de Fanta și de Coca Cola, mă fascinau, reprezentau Occidentul însuși.

În anii aceia tata asculta în mod regulat Europa Liberă și mă lasa și pe mine să ascult, cu condiția, evident, să nu spun absolut nimic despre asta la școală. Se întâmpla tot în bucătărie, tot pe întuneric și cu televizorul din sufragerie dat la volum maxim. Țin minte exact când, după o astfel de sesiune, tata mi-a explicat cum stau lucrurile în Polonia și cum, în urma revoltei celor de la Solidaritatea, în țara aceea oamenii ar putea să-și deschidă propriile fabrici și magazine – Cu carne, bomboane și jucării? întrebam – Da, sigur, zicea el. – Și cu reclame luminoase? – Da

Mi se părea ceva fabulos, de neimaginat. Reclame luminoase nu mai văzusem decât în filme, iar în București doar la Parcarea de la Ciclop, la Intercontinental și la sediul Société Générale dacă nu mă înșel.

Apoi era vocea Regelui, mesajele lui de Crăciun. Modul în care îi auzeam vocea, cu variațiile acelea de intensitate sonoră caracteristice transmisiilor pe unde scurte de la mare depărtare, îmi crea imaginea unui personaj din altă lume. Pentru mine era un fel de Patriarh al unei Libertăți, al unei Demnități pierdute, pe care țara în care mă născusem ar putea-o cumva recâștiga la un moment dat.

Când îl ascultam, pe el dar și pe Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Emil Hurezeanu și celelalte voci venite din lumea liberă, nici prin cap nu-mi trecea că vecinii mei din bloc, colegii de la școală și de fapt toți românii, care ascultau poate în același timp cu mine, nu gândeau la fel ca mine, nu aveau aceleași așteptări și aceleași speranțe ca și mine.

Și ce simțeam eu? Un fel de nostalgie după vremuri pe care, e adevărat, nu le apucasem, dar în care Bunul Simț (un Bun Simț pe care îl cunoșteam și de la anumiți membri ai familiei, de la anumiți apropiați, profesori, etc, dar într-o formă discretă, camuflată, neoficială, etc) avea o anume valoare. Nu speram că acele vremuri vor reveni prea curând, dar speram să scăpăm de frig, de întuneric, de cozi interminabile la alimentare gri, de cântece patriotice fără sens, de Comunism. Cumva, cândva…

Și totuși ziua aceea a venit. Aveam doar (sau deja?) 22 de ani, iar ceea ce auzeam că se întâmpla la Timișoara, mi se părea un miracol. Eram orb în fața radioului, dar vedeam fericirea, dârzenia, pe chipurile oamenilor care ieșiseră în stradă acolo. Apoi am văzut eu însumi, cu ochii mei, fericirea, euforia aceea pe chipurile oamenilor, în 21 decembrie, puțin după prânz, când din autobuzul cu care veneam din Giulești, de la șantierul unde lucram, înspre Piața Palatului, de unde auzisem că Ceaușescu fugise cu elicopterul, am zărit pe un perete scris nu ”Jos Ceaușescu!”, așa cum mai văzusem, ci ”Jos Comunismul!” Miracolul absolut! Dorința de a scăpa nu doar de Ceaușescu (un om) ci de Comunism (o idee), afișată cât se poate de mare, în plină stradă! Trăiam într-o țară de oameni viteji, incredibil de curajoși, eroi adevărați, care doreau să scape de o idee imorală și erau gata să se sacrifice pentru asta. Și reușiseră. Am reușit! …



Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.


















4472 vizualizari

  • +2 (2 voturi)    
    Am scapat oare de comunism? (Sâmbătă, 7 decembrie 2019, 19:15)

    Puiu Vladare [utilizator]

    "...nu speram că acele vremuri vor reveni prea curând, dar speram să scăpăm de frig, de întuneric, de cozi interminabile la alimentare gri, de cântece patriotice fără sens, de comunism..."

    Ma intreb de multe ori de ce se mentioneaza frigul, intunericul, foamea cand de fapt libertatea ar fi trebuit sa fie mentionata prima. Libertatea de miscare, libertatea de opinie, libertatea de asociere, pana la urma libertatea de a putea evita opresiunea majoritatii, asta ne lipsea cel mai mult.

    Problema Romaniei, nu de ieri sau alaltaieri, ci mai de mult, este mentalitatea. Cand o treime din gospodariile rurale au hazna in fundul curtii si implicit nu au o baie, problema e legata de mentalitate. Comunismul s-a mulat aproape perfect pe mentalitatea romanului de rand, care nu numai si-a distrus elitele, nu numai ca n-a rezistat comunismului, dar l-a acceptat si l-a imbratisat.

    Pamantul castigat cu sangele soldatului in primul razboi mondial, a fost luat cu forta, dar apartenenta la partidul comunist nu se facea cu arcanul, romanii au aderat fara sfiala. Nimeni nu era obligat sa devina membru al partidului comunist, dar daca vroiai o slujba mai buna, o casa, o masina, o excursie intrai in PCR . Patru milioane de membri avea partidul comunist in 1989, o cincime din populatie. Daca eliminam pe cei ce erau prea tineri ca sa adera (probabil un sfert din populatie), pe cei prea batrani, ce concluzie se poate trage?

    De acolo ni se trage, in 1989 a fost eliminata doar o infima patura la cel mai inalt nivel al partidului dar partidul s-a metamorfozat, in FSN, in PSD. Daca dureaza atat de mult ca Romania sa se schimbe fundamental, se datoreaza mentalitatii romanului, problema care e adanc inradacinata in societate. Se va produce schimbarea? Probabil, dar mult prea incet. La fel de posibil e ca mentalitatile romanului sa nu se schimbe si atunci, chiar daca nu mai exista "comunism", stafia comunismului inca polueaza mentalul colectiv romanesc.


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by