A fost odată ca niciodată, în țara lui Roșu Împărat, o cetate mîndră cum nu mai era alta. Doar să te uiți la ea și-ți creștea inima în piept de bucurie, căci cetatea noastră nu era una de rînd, ci era vrăjită: în fața ochilor, vedeai aievea o cetate a învățăturii!
Cum vestea îi mersese în lung și-n lat, boieri mari și boiernași din întreg ținutul, ba chiar și cîțiva rumâni din împrejurimi, dădeau an după an năvală să-și aducă coconii aici spre învățătură. Lucrul nu era tocmai ușor căci trebuia să viețuiești în preajmă, iar mulți boieri se osteneau să primească de la vornicie un hrisov care să arate că-și au sălașul prin apropiere deși moșiile lor erau prin alte părți. Cleveteau oamenii și că pîrcălabii cetății mai primeau plocoane ca să-i ia pe coconi sub pulpana lor, dar asta poate-i doar o balamuție căci gura lumii-i slobodă…
Luați bine aminte căci nu vorbim despre vreo cetate oarecare, din cele prizărite și care nu au nici cenușă în vatră! Spunerea noastră-i despre o cetate falnică, cum nu-s multe în țara lui Roșu Împărat!
Cetatea noastră sau Școala cum îi mai ziceau unii, era condusă de un vel-pîrcălab și de ajutorul său, iar la divanele cu boierii cei doi degrabă se făleau despre cît de vestită le era dregătoria. Zi de vară pînă-n seară numai despre asta făceau vorbire deși, poate, și alte lucruri s-ar fi cerut a fi privite de ochiul înălțimilor lor.
Cum mulți pohteau la o astfel de Școală norocită, iar galbenii de la împărăție veneau după mulțimea pruncilor, pîrcălabii au ajuns să-nghesuie în odăile cele de învățătură tot mai mulți coconi; drept urmare dascălii cu greu mai puteau să le poarte de grijă la toți. Dar pîrcălabii au vrut și mai multe odrasle de neam bun, așa că ziua a fost rînduită în trei părți, să-ncapă toți coconii, iar ceasurile de învățătură fost-au micite de n-a mai rămas prea mult din ele.
Amu, o fi fost ea mîndră Școala noastră, dar cam avea ursuzlîc la dascali… Aceștia erau mulți și de toate felurile, dar mai degrabă din cei prizăriți. Să nu zic cu păcat, erau cîțiva și din cei mai răsăriți, dar puțini și degrabă a se îndepărta de ea, fie de bătrînețe, fie din alte pricini. Și, nu știu cum se făcea, că prin Școală adăstau unii mai ciudnici… Ca acela care, în loc să paradosească despre cum îi alcătuit Pămîntul și pe unde vin toate tărîmurile, le tot împuia pruncilor capul cu basne și scornituri despre cum moșii noștri ar fi tăiat găuri lungi în piatra munților și cum niște voinici din ceruri s-ar fi pogorît din carele lor zburătoare ca să se-mpreuneze cu fecioarele de pe meleagurile aiestea.
Dar asta, pîrcălabii se făceau a nu vedea.
Cum se făceau a nu vedea ei multe, de altminteri. Că dascălii sosesc tîrziu sau că nu vin deloc… Că în loc de vorbă bună se tot răboțoiesc la prunci… Că-i lasă pe coconi să șutilească la muncile de învățătură…
Eei!… dar astea-s mizilicuri. Pîrcălabii noștri aveau alte greutăți la care să chibzuiască, cea mai mare grijă a lor fiind cum să izvodească tertipuri de a-i învești pe toți învățăceii din numita Școală în straie toate la fel, dalbe sus și cernite jos. Doar asta să mai fi izbîndit și totul ca rupt din rai ar fi fost!…
Și-am încalecat pe-o șa,
Și-am spus povestea așa;
Și-am încălecat pe-o roată,
Și-am spus-o toată.
Și-am încalecat pe-o capșună,
Și v-am spus o mare minciună!…
Vă las pe voi, dragi cititori, mai ales dacă sînteți părinți, să descoperiți unde e minciuna.
Un singur lucru vă mai zic: an după an, în mîndra noastră Școală, paradositul coconilor se ticăloșea tot mai tare.
Atît.
Comenteaza pe Contribuotrs.ro
