În ultimii ani, evoluțiile de securitate din regiunea Mării Negre au devenit imprevizibile, mai ales după celebrele “lebede negre” din 2014 (Crimeea, Donbas). Federația Rusă a recuperat o mare parte din controlul geopolitic al regiunii pe care îl pierduse, etapizat, prin extinderea infrastructurii euro-atlantice în regiune. În momentul de față, Pontul Euxin este din nou fără hegemon și diferiți actori, locali și globali, construiesc diferite inițiative geopolitice care să rezolve acest vacuum. Întrucât marile inițiative din regiune (SUA/NATO vs Federația Rusă) sunt opuse, chiar contondente, este extrem de probabilă transformarea rapidă a regiunii în teatru de conflict – prognoză credibilă pe termen mediu și chiar scurt.
Mai mult, în actuala configurație geopolitică hibridă de la nivel global, regiunea Mării Negre reprezintă cel mai dinamic și cel mai imprevizibil laborator de testare / “negociere a viitoarei ordini globale” (conceptul îmi aparține): Federația Rusă joasă aici un șah geopolitic hibrid extrem de elaborat, iar răspunsurile SUA/NATO sunt pur reactive. Uniunea Europeană nu are ambiții notabile în regiune și mizează, foarte probabil, pe un “concubinaj geopolitic” cu Moscova pe care îl propun, în diferite forme, Parisul și Berlinul.
Federația Rusă a ales regiunea Mării Negre ca spațiu predilect pentru război hibrid din mai multe motive: spațiul aparține zonei sale de interes strategic prioritar; poate utiliza aici mirajul lumii ruse prin intermediul marilor comunități rusești atestate istoric în țările de la estul Europei; poate construi avanposturi și enclave hibride la viitoarea graniță a NATO și UE; poate opri liniile de înaintare ale NATO și UE pe direcțiile principale de avansare a infrastructurii acestora spre granițele actuale ale Federației Ruse etc; în fine, regiunea reprezintă nucleul ambiției sale strategice de redobândire a controlului geopolitic în fostul spațiu sovietic. Regiunea Mării Negre reprezintă astfel teatrul perfect de operațiuni hibride al Federației Ruse, iar acțiunile Moscovei sunt conforme cu această nouă filosofie politică a Kremlinului; deja putem vorbi de crearea, în acvatoriul Mării Negre, de către Federația Rusă, a unui spațiu tip A2/AD (Anti Access/AreaDenial), prin care Moscova reușește de facto să blocheze accesul NATO în zonă prin atingerea unui nivel ridicat al propriilor capacități militare.
“Tabloul” factorilor contextuali pe care se bazează recuperarea, de către Federația Rusă, a avansului geopolitic pierdut în regiune și care generează un adevărat culoar geopolitic favorizant pentru acțiunile hibride ale Moscovei în acest areal poate fi lesne conturat în următoarele tușe groase: clivajul actual cronicizat din relația transatlantică, ambiția unor lideri politici ai Uniunii de a-și crea o “autonomie strategică” europeană de acțiune în contrapartidă cu SUA (chiar cu NATO), criza ontologică a Uniunii Europene, recalibrarea politicii externe a Turciei în plan regional. Cu poziționări voit modeste și rezervate ale Turciei în formatele NATO de consolidare a prezenței colective în regiune, conform pachetului de măsuri adoptat în aprilie 2019 (și care, foarte probabil, va fi revizuit și îmbunătățit la Summitul Alianței de la Londra), cu poziționări ambigue/duplicitare ale Bulgariei față de inițiativele aliate în regiune, cu menținerea predicatelor limitative ale Convenției de la Montreaux, cu un dezinteres manifest al Uniunii Europene pentru această regiune (pe care o vede cel mult ca pe o piesă de schimb în relația cu Moscova), jocul geopolitic al Federației Ruse are șanse reale de a-și adjudeca propriul control militar, politic și geopolitic al regiunii. În momentul de față, Moscova se află în superioritate pe jocul de șah geopolitic și mută dezinhibat.
Principalele instrumente hibride ale Kremlinului au produs deja rezultate: sunt indici care probează realizarea unui compromis cel puțin de ordin tactic între Moscova și unele mari capitale europene privind transformarea acestei regiuni într-un cordon sanitar, zonă gri, zonă-tampon etc. (compromisul este vizibil mai ales prin evoluțiile recente înregistrate în Ucraina și R. Moldova și a fost enunțat de către diferiți experți încă din primăvara acestui an).
Fotografia analitică actuală a regiunii Mării Negre arată astfel un câștigător de etapă, Federația Rusă, în competiția pentru hegemonie geopolitică la Pont.
De unde însă riscul basculării situației regionale de securitate într-un scenariu conflictual?
Ultimii 20 de ani au consemnat o emancipare fără precedent a populației țărilor de la frontiera estică actuală a Europei (Ucraina, R. Moldova, Armenia, Georgia, Belarus etc.) și puternice mișcări sociale orientate spre Europa. Mirajul lumii euroatlantice a contaminat fatal aspirațiile acestor populații, care și-au creat elite proprii, mecanisme de expresie, rezistențe politice, sociale, stradale chiar, față de perspectiva menținerii țărilor lor în imperiul post-sovietic. Revoluțiile colorate din regiune au demonstrat forța acestor mișcări, amplitudinea acestui ideal de europenizare. Este posibil ca aceste mișcări socio-politice să nu mai accepte pasiv noile jocuri de culise ale marilor puteri care includ menținerea lor în orizonturile gri ale spațiului post-sovietic. Există, de asemenea, îngrijorări profunde ale unor state precum țările baltice, Polonia și România cu privire la riscul stabilirii unei noi cortine geopolitice gri în imediata lor vecinătate, în condițiile în care Federația Rusă și-ar redobândi rolul hegemonic în apropierea actualei frontiere estice a UE și NATO. Mai mult, SUA și unele mari capitale europene își asumă în mod plenar rolul de aliat și garant al aspirațiilor către libertate și emancipare, către “lumea liberă”, ale țărilor din regiune.
Sunt, deci, premise suficiente pentru a se presupune că actuala competiție geopolitică pentru hegemonie la Pontul Euxin poate degenera oricând în conflict hibrid de tip deschis. Deja, în momentul de față, putem vorbi despre un conflict hibrid în formă latentă în regiune, iar acesta își poate dezvolta rapid manifestări deschise atunci când unul dintre actanți va decide să depășească linia roșie și să treacă de la “negocieri” pentru hegemonie la impunerea ei.
Strict pe termen scurt pot fi deja anticipate câteva episoade punctuale care ar putea fi exploatate ca pretexte, directe sau indirecte, pentru trecerea la etapa de “impunere a hegemoniei”: Summitul în “format Normandia” de la 9 decembrie a.c, care poate genera în Ucraina riscul imediat al unui nou “Maidan”; degradarea rapidă a coeziunii în UE și NATO (cu puncte critice: Summitul NATO din decembrie 2019 de la Londra, alegerile anticipate din Marea Britanie și Brexitul; permanentizarea “declarațiilor de dragoste” ale Parisului față de Moscova; alegerea unui nou cancelar la Berlin, alegerea unui nou președinte în Statele Unite etc.). Dacă toate aceste episoade vor fi convergente în direcția slăbirii tactice a capacității UE/NATO/SUA de a construi militar, politic, economic, geopolitic în regiune, este posibil ca această convergență să declanșeze, la Moscova, procesul de “impunere hibridă a hegemoniei” în spațiul pontic.
Sunt convins că mici armate de omuleți verzi (fabricați de uzinele de troli de pe Neva și controlați prin console hibride de la Moscova) pregătesc acest moment în diferite puncte critice precum Suhumi, Țhinvali, Tiraspol, Comrat, Mariupol, Herson, Odesa etc.
Geografia prezumtivă a impunerii este generoasă și se mișcă pe tancuri hibride spre vest…
x x x
În mod straniu, desi România a exprimat, de jure și de facto, o poziție corectă în regiune, ba chiar am putea spune că, urmare directă a lobby-ului său, facilitat/încurajat de menținerea interesului ridicat al SUA pentru regiune, s-au realizat deja formate de etapă relativ convingătoare ale prezenței și acțiunii comune a NATO în areal, iar aceste formate pot spori constant în perioada următoare.
În pofida poziționării noastre corecte, școala analitică românească privind securitatea la Marea Neagră rămâne deficitară ca instrumente, viziune, impact. Tocmai de aceea evaluările analitice solide occidentale privind securitatea în regiune rămân/devin, în spațiul public, determinante pentru înțelegerea noilor arhitecturi de securitate regională și mai ales a modificărilor permanente și greu perceptibile ale acestora (pot fi relevante, aici, analizele periodice SIPRI și, recent, studiul “Strengthening NATO’s Eastern Flank – A Strategy for Baltic – Black Sea Coherence”, realizat şi publicat de Center for European Policy Analysis / CEPA, Washington/SUA, ale cărui concluzii, prezentate pentru mass-media românești de către unul din autorii acestuia, generalul american în rezervă Ben Hodges, au produs multă emoție la București: https://www.cepa.org/events-1/baltic-to-black-natos-eastern-flank). Atât evaluarea de fond (flancul estic al NATO reprezintă în momentul de față cel mai vulnerabil sector al Alianței, devenind o arenă primară a revizionismului Rusiei care poate provoca credibilitatea NATO și postura sa defensivă în spațiile maritime; regiunea Mării Negre poate fi viitorul teatru de conflict etc.), cât și concluziile și recomandările studiului (efectuat de CEPA cu luarea în considerare a evaluărilor sectoriale ale unor parteneri academici din țările membre NATO ale regiunii), sunt pertinente și credibile.
Principalul obiectiv al NATO în regiune ar trebui să fie pe termen mediu și chiar scurt recâștigarea inițiativei strategice, însă acest obiectiv nu poate fi atins fără o solidaritate de facto (efectivă, credibilă și pe termen lung) a Turciei, iar această solidaritate nu poate rezulta decât prin rezolvarea prin dialog și compromis a relațiilor sale multisectoriale cu SUA (NATO în sens larg), chiar și cu Uniunea Europeană (1), fără o construcție sistemică a UE în regiune, care să includă ca țintă vizibilă și credibilă continuarea extinderii (2) și fără atenuarea actualelor gâlceve provinciale și/sau disensiuni strategice între SUA și UE, între marile capitale și țările UE de la frontiera estică, între UE și NATO, din interiorul Uniunii etc. (3).
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
