Atitudinea în raport cu cunoașterea de tip istoric. Foarte pe scurt, articolul meu este o aducere aminte că astăzi scrierea istoriei (istoriilor) în termenii idealismului german este un reflex obsolet. Poate fi invocat aici, pentru a marca evoluția și acumulările disciplinei, numele lui Leopold von Ranke, unul dintre părinții istoriografiei moderne. El este cel care afirmă că știința istoriei, pentru a deveni o disciplină autonomă, trebuie să îmbine faptul istoric cu hermeneutica. Scopul final este acela de a încerca să fii obiectiv și de a găsi o validitate universală a fenomenului sau a faptului istoric studiat.
Investigarea și confirmarea faptelor istorice este esențială. Lectura critică a documentelor, principiile metodologiei lecturii, riguros filologice, a surselor, cel puțin la nivelul secolului al XIX-lea, aveau și au și astăzi ca scop examinarea autenticității faptului istoric și distingerea lui ca fapt istoric. Orice cunoaștere istorică trebuie să se probeze empiric.
Ranke este un ”minimalist”, el nu atribuie științei istoriei nici un rol în a judeca trecutul – acea judecată care să explice în chip moralizator generațiilor viitoare cum anume să își formuleze viitorul. Totul se rezumă la ceva extrem de sec: povestim realitatea factuală precum este. Pentru Ranke această realitate reprezintă „obiectivitatea”.
Sigur, spectrul metodologiei istorice a înregistrat foarte multe progrese: nu mai suntem azi nici la nivelul istoriilor scrise de George Bancroft (USA) sau de E.A. Freeman (UK), ambii adepți ai revoluției metodelor de investigație istorică a lui L. von Ranke. Ei ar fi borna care ne separă de dominanta romantică a istoricilor. De aceea ne convine să vedem că cel mai bun student al lui Ranke, Jacob Burckhard, arată cu degetul spre slăbiciunile evidente ale maestrului: de exemplu, von Ranke nu a teoretizat niciodată ce anume presupune a înțelege istoria, ci a lăsat să se înțeleagă că este parte a capacităților intelectuale ale fiecărei persoane. [1]
Am inventat acest preambul pentru a atrage atenția asupra tipului de atitudine pe care-l avem în raport cu cunoașterea de tip istoric. Vrem să întelegem sau vrem să judecam un fapt și/sau fenomen istoric? Dacă vrem să îl înțelegem, nu respingem nicio paradigmă, nicio cheie interpretativă, dimpotrivă, le introducem în universul dezbaterii de profil. Orice notă de contrast, stimulează aprofundarea acestuia. În cele ce urmează, voi oferi exemplul unei distincții extrem de delicate, cea (inevitabilă) între istorie și justiția transnațională, iar asta pentru a înțelege că nu este deloc simplu să „judeci” faptele istorice. Așa că ne convine mai mult să gravităm în jurul lui Verstehen.
Investigații istorice în chestiuni ce vizează, deopotrivă justiția transnațională. Eric Lichtblau, jurnalist și reporter de investigație al publicației New York Times, premiat cu un Pulitzer în anul 2006 la secțiunea National Reporting, este autorul volumului The Nazis Next Door. How America Became a Safe Haven for Hitler’s Man. E. Lichtblau a discutat și a rezumat în volum colecția de date a surselor desecretizate ale Departamentului de Stat, și cele de la CIA și FBI, referitoare la recrutarea de ofițeri naziști în serviciile secreteamericane, imediat după 1945. Faptul că astfel de surse sunt analizate și supuse reflecției publice ar fi putut duce la acuzații de impietate din partea spiritelor patriotarde americane. Dar nu s-a întâmplat așa. Trebuie spus că Eric Lichtblau nu este de profesie istoric, ci jurnalist de investigație. El a reușit să ofere un volum extrem de consistent despre activitatea și prioritățile serviciilor secrete americane, succesiv anului 1945, prin intermediul reprezentantului fostei OSS (American Office of Strategic Service) la Berna (Elveția), Allen Welsh Dulles.
Un alt exemplu este volumul Gulag. A History (2003), premiat tot cu Pulitzer în 2014, al jurnalistei Anne Applebaum, volum cunoscut cititorului din România, o contribuție istoriografică și un indubitabil complement la efortul istoricilor de a studia critic evenimente ale căror surse de primă mână s-au desecretizat abia acum două decenii.
În mod intenționat am venit cu cazul unor jurnaliști ce au devenit autori și de cărți istorice, astfel încât să nu fie disociată ipostaza lor de cea a unor istorici profesioniști. Lichtblau afirmă bunăoară, că a colaborat cu mai bine de 150 de cercetători ai Holocaustului, cu procurori, cu avocați, cu supraviețuitori, și a studiat peste 45.000 de pagini de documente, rapoarte declasificate ale instituțiilor mai sus menționate.
Revenind la analiza lui Eric Lichtblau, problema ei cea mai stringentă rămâne cea a legitimității investigațiilor istorice în chestiuni care vizează justiția transnațională. Ce anume desparte planul istoriografic de cel investigator, cu deznodământ justițiar? Un exemplu concret: ofițeri germani, membri ai Waffen-SS, implicați în crime împotriva umanității și de război, judecați de Tribunalul de la Nürenberg, au devenit brusc refugiați de război peste Ocean și colaboratori ai serviciilor secrete americane. Cred că lucrurile sunt separate de o membrană extrem de sensibilă, anume cea a înțelegerii acurate a logicii recrutării ex-ofițerilor germani în interiorul Intelligence-ul american, utilitatea lor de facto în combaterea Rusiei Sovietice: acțiuni specifice de spionaj, poziționarea lor cheie în establishment-ul american, sutele de mii de recrutări ale oamenilor de știință și medici naziști de către Pentagon, cărora li s-a asigurat viză, locuințe, birouri, toate reunite într-o operațiune specială numită Project Paperclip. Amintesc aici doar două-trei exemple tipice de agenți care nici măcar nu erau de naționalitate germană, amplu discutate de E. Lichtblau în volumul său, mai sus menționat: Karl Wolff, Tom Soobzokov și Otto von Bolscwing, unul de origine caucaziană, celălalt polonez.
Cazul cel mai notoriu este cel al generalului Karl Wolff, la un moment dat, mâna dreaptă a lui Heinrich Himmler, căzut ulterior în dizgrație, dar care, în 1945, acceptă să se întâlnească cu Allen Dulles, șeful serviciilor secrete americane în Elveția. Urmare a intervențiilor acestuia, numele lui Wolff este scos de pe prima lista a ofițerilor SS condamnați. Mai mult decât atât, în 1949, o curte de justiție britanică îl condamnă ca minor offender. America avea nevoie de ingineri și cercetători care au fost responsabili de mașina de război nazistă, afirmă Eric Lichtblau. Cum Karl Wolff a fost chiar parte a celei mai înalte clase a securității în 1943, responsabilitățile sale vizau întreținerea și conducerea penitenciarelor, supervizarea lagărelor de concentrare, deportările etc. Zona de influență era practic Italia, însă îl întâlnește pe A. Dulles în Elveția, în calitate de negociator al capitulării trupelor germane în Italia. Cei care au pus în discuție reabilitarea lui Wolff de către serviciile secrete americane, au fost profesorii de istorie de la Columbia University, aducând în ecuație argumentul salvării Papei Pius al XII de către Wolff, în 1943, moment în care, odată cu ocuparea Vaticanului de către trupele naziste, Hitler ar fi ordonat și răpirea Suveranului Pontif. Wolff a pledat la Nürenberg ca salvator al acestuia din urmă, poveste asimilată ulterior de către A. Dulles. Șeful serviciilor americane a înclinat în favoarea faptului că Wolff a dat tonul capitulării trupelor germane în Italia, facilitând victoria trupelor americane și, în cele din urmă, încheierea războiului.
Cazul lui Tom [Tsherim] Soobzokov (1924-1985). Era cerchez, Waffen-SS ofițer pentru N. Caucaz, arestat în Austria de către britanici, scapă dintr-un lagăr de deținuți Nazi, trece prin mai multe enclave de refugiați în Europa și Orientul Apropiat, pentru ca mai apoi să emigreze în Paterson, New Jersey, cu titlul de refugiat și de lucrător forțat. A solicitat autorităților americane ajutor să emigreze și ajutor financiar (Eric Lichtblau, 2014), a lucrat ca agent CIA în Iordan, între anii 1952 și 1959 (Richard Breitman), obținând cetățenia USA în 1960. Niciodată nu a recunoscut public apartenența la operațiuni ale ofițerilor SS sau legăturile cu al Treilea Reich, cu atât mai puțin participarea la un pluton de comandă împotriva evreilor și a membrilor Komsomol. A supralicitat declarațiile sale legate de fidelitatea și serviciile sale față de U.S.A. Post factum, cazul lui numai istoriografic poate fi reținut ca subiect de analiză pentru că zona de justiție transnațională depinde doar de instanțe care ar fi putut fi constituite mai apoi în comisii speciale de analiză. Deocamdată, cazul este închis: Tom Soobzokov este decedat.
Otto von Bolschwing (1909-1982), născut în Polonia, cu diplomă în drept la Londra, în 1928, devine manager și investitor al unei firme londoneze în Centrul și Sud-Est-ul Europei; în 1932 este racolat de către serviciul german de spionaj în negocierile cu instalarea automată a telefoanelor în Balcani și în zona Anatoliei, devine SS-Hauptsturmführer în Nazi Sicherheitsdienst (SD). În 1938 devine șeful Securității de pe lângă Legația Germană la București, devenind și Vice-președinte al Camerei de Comerț Româno-Germane. Rămâne în România până în 1941. În martie 1941, imediat după insurecția organizată de Antonescu, pleacă la Sofia, unde asigură „transportul sigur” al membrilor Gărzii de Fier din România. Este ofițerul SS care a asigurat spatele lui Horia Sima și a altor 12 lideri ai Gărzii, pentru a fi transferați în lagărul din Fürstenwalde. A fost implicat, alături de Garda de Fier, în organizarea pogromului în care au fost uciși 125 de evrei la București, în 1941. După 1945 va lucra ca agent CIA pentru Europa. Cazul lui Bolschwing este aproape identic cu cel al lui Soobzokov, cu deosebirea că cel din urmă a fost subiect a două atentate asupra sa. Nicio comisie de judecată nu-i mai poate amenda faptele. Doar programe de prevenire ale unor viitoare abuzuri în situații asemănătoare le mai pot evalua. Iar dacă nu mai există politica unei justiții transnaționale, rămânem atunci cu istoriografia de profil, care ar trebui să fie complet independentă de variabilele analitice ale celei dintâi. În fapt, în 2010, afirmă Lichtblau, o comisie guvernamentală a tras concluzia că Statele Unite a devenit refugiul naziștilor după cel de al doilea Război Mondial, Departamentul de Justiție a raportat același lucru… toate, după 65 de ani. (E. Lichtblau, 2014).
În loc de epilog. Doar Parlamentul poate defini și transpune în lege obiectivele unei justiții transnaționale. Pentru Europa de Est, acest tip de transpunere în lege ar fi putut să fie lustrația, însă acest lucru a atras o serie de critici mai puțin sau mai mult justificate, extrem de bine sintetizate și analizate de către Lavinia Stan în volumul Transitional Justice in Post-Comunist Romania: The Politics of Memory (Cambridge UP, 2013). De asemenea, tot în această carte este prezentată o amplă discuție dedicată istoriografiei și istoriei scrise înainte și după 1989 – unde se arată felul cum România comunistă a dispus de istoriografii naționale prin lectura „materialist științifică”. Inutil să insist, există o întreagă literatură de specialitate pe această temă [2].
Rezumând, pe de o parte, politicienii nu se pot substitui istoricilor – așa cum de altfel s-a întâmplat de pildă în anii 1990-1992 cu faimoasa Comisie Parlamentară de anchetă instituită în vederea evenimentelor petrecute în zilele de 13-15 iunie 1990, unde avem cazul unui istoric politician (FSN) ce investighează în marginea unei justiții pe criterii etnice. Pe de altă parte, nici istoriografia de profil și nici istoricii nu pot să accelereze ceea ce se numește contextul democratic al unei bune guvernări, stabilirea logicii statului de drept, eradicarea culturii impunității actorilor ei sociali, toate înglobate unui proces de democratizare a statelor post-comuniste tout court. (Nici administrațiilor americane succesive celui de al doilea Război Mondial nu le-a fost chiar simplu, au trecut, iată, 65 de ani pentru a separa apele, cum s-ar spune). Ceea ce istoricii pot să construiască, asiduu și competent, este cadrul istoriografic din care se pot extrapola căile conceptuale și legale ale afirmării drepturilor omului atunci când s-au înregistrat în istorie abuzuri, crime de război, crime împotriva umanității, identificarea responsabililor violării drepturilor victimelor etc. În alte cuvinte, istoricul furnizează procurorilor materia pe baza căreia aceștia pot formula un probatoriu, la fel de bine cum și paradigmele în care pot fi situate aceste probe. Este o conlucrare între aceștia, nu o substituție de roluri. Istoricul poate formula orice paradigmă, poate interpreta cum se pricepe mai bine faptele istorice, pe baza documentelor, pe baza investigațiilor criminalistice și a oricăror mijloace ce țin de lărgirea spectrului metodologic.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
