NOTĂ: Am scris acest text în urmă cu doi ani, pentru o conferinţă – care a avut loc la Cluj – dedicată istoriei noastre recente. Şi atunci, lucrurile despre care e vorba în paginile ce urmează mi s-au părut a ţine de problematica preyantului; o serie de evenimente recente le face mai actuale decât mi-aş fi dorit. D-l Mihai Demetriade, cercetător la CNSAS, a publicat (în “Caietele” insituţiei) un studiu în care arată – printre altele – că episodul maxim al ororii penitenciare româneşti, Piteştiul, nu a fost programat în detaliu de autorităţile comuniste (care – neîndoielnic – au supervizat totul), ci s-a bazat şi pe “improvizaţii” care au actualizat tehnici ale violenţei pe care torţionarii din celule şi le însuşiseră în formarea lor legionară. Nu e un secret pentru nimeni dimensiunea violentă (şi violenţa ca instrument soteriologic) a(l) Legiunii. Imediat, d-l Demetriade a fost acuzat a) că vehiculează teme ale foştilor supervizori securişti ai ororii şi b) că deculpabilizeaâză adevăraţii vinovaţi, c) profanând memoria victimelor lor. Nu cred că aceste acuzaţii se susţin; mie unuia textul d-lui Demetriade mi s-a părut temeinic document şi coerent. Însă argumentele dânsului scandalizează deoarece pun în discuţie imaginea comună, formată în aceste trei decenii asupra odiosului “experiment”: aceea a unui război al răului cu binele, a morţii ca izbăvire şi a învierii – în duh (a) – celor au fost supuşi (în trup) probelor infernului. Or, e uşor de observat că toate lucrurile enunţate mai sus ţin de un vocabular religios. Singura modalitate în care victimele Piteştiului (şi noi toţi) – graţie “literaturii mărturisirilor” – au/am putut depăşi trauma ororii a fost aceea de a o integra unui scenariu religios (unde niciodată răul şi moartea nu au ultimul cuvânt), menit a da unu sens celui mai şocant absurd. Felul în care oamenii îşi semnifică experienţele şi viaţa e unul (şi ţine de prea multe date personale pentru a-l reduce la câteva rânduri); felul în care se scrie istoria poate fi complet diferit. Un istoric onest e obligat să caute “de ce?”-ul şi “cum?”-urile evenimentelor (chiar şi a celor mai ininteligibile, precum acesta) în înlănţuirile faptelor, aşa cum le atestă documentele şi toate datele existente (dintre care mărturisirile sunt doar o parte). Aceste date şi documente, lecturate cu o metodologie din ce în ce mai elaborată (pe măsura deschiderii arhivelor, a formulării noilor ipoteze şi a contactului cu diverse alte bibliografii), pot aduce elemente noi şi bulversa habitudini – (relativ) stabile – de raportare la trecut. Acesta e normalitatea cercetării istorice. Nu e menirea istoriei cea de a confirma “ştiinţific” semnificaţii personale sau viziuni religioase cu privire la anumite fapte. Istoria, ca ştiinţă, nu are nimic de spus despre consecuţia – cu tărie de necesitate – dintre moarte şi înviere, care e taina ultimă a credinţei. Ca atare, istoria nu poate fi redusă la condiţia ancilară de instrument al unei teologii (în acest caz, a martiriului). Mie unuia mi se pare că în această direcţie duc – şi sunt accentuate de disputa ce a urmat – concluziile d-lui Demetriade şi eu unul (aşa cum se va vedea) sunt întru totul de acord cu ele. În polemica ce s-a inflamat, după sinteza propriilor cercetări într-un interviu acordat de d-l Demetriade la RFI, câţiva dintre cei care s-au situat de aceeşi parte cu dânsul – d-l Mădălin Hodor (care, cu o formulare cel puţin neinspirată a alimentat “scandalul”), d-l WilliamTotok şi d-l Vladimir Tismăneanu – au fost atacaţi într-un mod care mi se pare a constitui dovada cea mai evidentă a a adevărului spuselor celui dintâi. Căci, să nu uităm, în lumea noastră (etern) premodernă, violenţa e o constantă de care ne debarasăm foarte greu. Aici am văzut o revărsare de violenţă de limbaj inacceptabilă în spaţiul public. Pe mine unul aceasta mă determină să-mi exprim solidaritatea cu toţi cei patru domni menţionaţi. Dar să nu uităm violenţa efectivă: cea conjugală, cea a părinţilor împotriva copiilor, cea pe care ne-au scos-o în faţa ochilor “cazurile” mult mediatizate (precum cel de la Caracal) şi – mai ales – violenţa laşă a indiferenţei (din spitale, orfelinate, instituţii de tot soiul), la care suntem – mai mereu – campioni europeni. E suficientă violenţă în lumea noastră cât să se hrănească din ea şi legionarii, şi comuniştii, şi progeniturile lor.
Scopul acestui text nu e nici acela de a acuza, nici acela de ce a scuza şi, la modul general, nu e acela de a judeca. Teza lui e aceea că în paralel cu elaborarea unei istoriografii academice despre trecutul recent, acesta din urmă se sedimentează în mentalul public independent de discursul istoric, din care preia anumite elemente şi respinge altele, până când se consolidează suficient pentru a-i pune în discuţiile concluziile. Discursul istoric îşi are propriile lui reguli, suficient de clare pentru ca profesioniştii domeniului să poată deosebi pe de o parte faptele de interpretări, pe de alta interpretările pertinente de cele partizane sau fanteziste. Mentalul public e mult mai liber, mai înainte de toate pentru că e difuz: el are geometria varabială a intereselor (de durată sau de moment) ce vizează o anumită problematică istorică a indivizilor sau a grupurilor bazate pe anumite afinităţi. Dar, în principal, el este liber pentru că se raportează fără nici un fel de reguli – sau cu reguli laxe, constituite şi adaptate “din mers” – la datele disponibile (indiferent de sursa lor). Faptul că acest mental este instabil şi fluid nu înseamnă că felul în care diverse elemente se articulează în interiorul lui este lipsit de orice logică. Miza acestui text este aceea de a descrie câteva dintre modalităţile prin care se construieşte după Revoluţie imaginea unei comunităţi victimizate în anii comunismului şi, mai ales, aceea a unor eroi populari (cu atribute de sfinţi) ai rezistenţei anticomuniste.
Pactul victimar. Într-un anume fel, lucrurile au început în decembrie 1989, atunci când mulţimile masate în pieţele marilor oraşe scandau împotriva lui Ceauşescu. Ceea ce se uită de multe ori, atunci când subiectul e prezentat, este faptul că pentru cei care demonstrau – şi care erau, totuşi, doar o infimă parte a populaţiei României – experienţa era una inedită. Nimeni, în România comunistă, nu ştia ce înseamnă manifestaţiile antisitem. Singurele adunări publice posibile până atunci fuseseră cele în care era aclamat Partidul şi “cel mai iubit fiu al poporului”, Nicolae Ceauşescu. Faptul că toţi trăiam, în acele vremuri, într-un stat al multiplelor interdicte lăsa se înţeleagă, suficient de la clar, de la început, că puterea va reacţiona la protestul oamenilor. S-a văzut repede cât de violentă a fost această reacţie – căci nici statul comunist nu era obişnuit cu protestele şi, ca atare, nu cunoştea logica ripostei graduale. Incapabile să se raporteze altfel decât prin hiporbolă la o lume închisă, posturile de ştiri străine şi, mai ales, “Europa Liberă” – intens ascultată în acele zile – au făcut cunoscută amploarea (la început mult exagerată a) represiunii de la Timişoara. Toate acestea au avut ca efect, pe lângă entuziasmul contestării, o frică, în virtutea căreia s-a creat – acolo, în stradă – o solidaritate umană pe care, de asemenea, cei participanţi la evenimente nu o mai cunoscuseră. Aflaţi “în prima linie” şi “în bătaia puştii”, oamenii din pieţele marilor oraşe se simţeau legaţi de un destin comun şi erau capabili să identifice fără probleme “duşmanul” în direcţia din care se trăgea în ei. Când, în dimineţa zilei de 22 decembrie – după sinuciderea generalului Vasile Milea – armata şi-a abandonat “comandantul suprem” şi a fraternizat cu mulţimea, iar aceasta s-a convins că nu mai e ţinta deţinătorilor (vizibili) de arme, frica zilelor precedente s-a metamorfozat, kathartic, în euforie. Soldaţii – care, în zilele precedente, fuseseră conjuraţi să nu tragă – erau acum aclamaţi ca “eroi”, deşi cei mai mulţi nu făcuseră nimic (altceva decât manevrele comandate). “(…) în aceste zile grele (…) adevărata armată de români, şi-a dovedit până la urmă credinţa sfântă în popor, şi-a dat seama că adevăraţii duşmani ai săi nu erau în faţa trupelor, ci în spatele lor.” – titra, încă din 23 decembrie, “Scânteia Poporului” în textul cu un titlu marcat de jargonul publicistic al “epocii” ce se-ncheiase cu o zi în urmă: “Recunoştinţă fierbinte armatei române”[[1]] Deasupra casetei cu titlul ziarului, acelaşi prim număr al (efemerului) cotidian (al cărui nume va deveni “Adevărul”) purta un logo scris cu majuscule groase: “Glorie patriei libere, poporului erou!” Această trecere foarte rapidă de la frică la entuziasmul victoriei şi de la implorarea soldaţilor la eroizarea lor a avut două efecte cu o bătaie foarte lungă: mai întâi i-a făcut pe “ei” indiscernabili. Dacă la început era limpede cine cu cine se confruntă, “întoarcerea armelor” de către armată şi apariţia “eşalonului doi” în locurile în care se contura noua putere – Comitetul Central, Televiziunea şi Ministerul Apărării Naţionale – au creat un vid între “popor” (care, acum, îi cuprindea pe toţi) şi “clica dictatorială” (care-l viza pe Ceauşescu personal, pe membrii familiei sale – în primul rând soţia – şi pe câţiva acoliţi imediaţi). Toată vinovăţia – nu doar pentru crimele Revoluţiei, ci şi pentru deceniul anterior de privaţiuni a fost pasată acestui grup infim şi, în ultimă instanţă cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu[[2]], în vreme ce toţi ceilalţi – în bloc – au fost exoneraţi de orice vină, căci aparţineau “poporului erou”. Aşa se explică faptul că puţină lume a simţit anomalia procesului şi a execuţiei din 25 decembrie. Dimpotrivă, lumea – care vedea pentru prima dată celebrarea Sărbătorilor religioase la televiziune – a trăit acut sentimentul (re)naşterii, al zorilor unei lumi noi ce dădea o anvergură religioasă sacrificiului din zilele represiunii. Prelungirea incertitudinii, cu “teroriştii” şi crimele de după prinderea lui Ceauşescu, precum şi ecoul străin al evenimentelor din România, n-au făcut decât să sedimenteze aceste percepţii. Al doilea lucru care s-a realizat în acele zile a fost omogenizarea “poporului” sub semnul “eroismului” şi al “rezistenţei”. Nu doar micul număr al celor ce ieşiseră în stradă şi cei câţiva (sunt primele nume – nu mai mult de cinci! – ale “Comunicatului către ţară” al Frontului Salvării Naţionale) care îndrăzniseră să i se opună lui Ceauşescu, ci întregul popor – care, în majoritatea lui strivitoare, urmărise Revoluţia la televizor – era, de acum înainte, un popor de “victime” şi de “ luptători împotriva comunismului”. Victime ale unui “tiran” (neapărat străin – atunci era făcut ţigan) care-i ţinea în frig, în penurie şi în mizerie, supravegheaţi tot timpul de omniprezenta (dar invizibilă – şi, prin urmare, fără chip) Securitate şi luptători pentru supravieţuire, fiecare “decurcându-se” cum putea pentru asigurarea unui minim necesar vieţii decente. Toate aceste acte anodine (şi perfect pasive în raport cu puterea politică), ba chiar şi furtul mărunt de la locul de muncă, ori trucarea datelor, a orarelor şi tot micul “şperţ” pe care-l îngăduia poziţia sau contextul activităţii au devenit, în mod tacit, acte de “rezistenţă” faţă de tirania lui Ceauşescu şi faţă de statul comunist. În loc să ne punem, onest, problema disfuncţionalităţilor economice şi pe aceea a apatiei politice, am transformat aceste două realităţi într-o formă de subversiune – e drept, şmecherească, dar în consonanţă cu “blândeţea tradiţională” a românului – la adresa dictatorului şi a regimului său. Cu cât Ceauşescu şi aparatul său păreau mai puternici, cu atât această “rezistenţă” apărea ca fiind mai merituoasă. Mai mult decât atât, devreme ce rezistasem toţi cum putusem (“tovarăşul securist” nu “rezistase” şi el, încercând să le îndulcească aplicarea, unor ordine stupide venind de la “dictatorul nebun”?!), nu eram cu toţii victime? În definitiv, împreună îndurasem sărăcia, întunericul şi umilinţele ultimului deceniu comunist. Iar victimele nu erau doar “eroi”, în virtutea rezistenţei lor, ci şi neîndreptăţiţi care-şi aşteptau – în “lumea nouă” – compensarea (cât de poate de materială a) suferinţelor îndurate. Cineva – statul cel nou, străinii “cu privirea aţintită asupra noastră” – trebuia să le facă tuturor dreptate, dându-le, după un coşmar de de zece ani, ceea ce-şi doreau şi ce meritau. E foarte adevărat că, atunci, nu ştiam prea bine ce să dorim – cu excepţia lucrurilor de care ne privase în mod nemijlocit Ceauşescu (căldură, apă curentă, alimente, mai ales portocale şi banane, haine, combustibili etc.), însă ideea aceasta că “merităm să ni se dea” şi-a făcut loc în mentalul public şi a constituit unul din elementele care au structurat realitatea postdecembristă a României.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
