Jocuri de război

de Cristian Felea     Contributors.ro
Marţi, 22 octombrie 2019, 15:55 Actualitate | Opinii


Cristian Felea
Foto: Arhiva personala

Nu este convențional ceea ce am făcut. Am spus: ei au nevoie să se bată un pic. Ca doi copii. Îi lăsăm să se ciondănească un pic și apoi îi despărțim.” [1]

Donald Trump

Leadership-ul în lumea liberă, democratică, este în suferință de ceva vreme, dar se pare că actuala Administrație Trump de la Casa Albă este pe cale să marcheze un trist și neașteptat record în materie, ca urmare a dificultăților staff-ului său și al Partidului Republican de a anticipa și compensa derapajele președintelui. Declarația de mai sus, sau scrisoarea pe care Donald Trump i-a scris-o președintelui turc Erdogan (”Nu faceți pe durul. Nu fiți prost! Vă dau un telefon mai târziu.”[2]), și pe care acesta din urmă a afirmat că a aruncat-o la gunoi, vor rămâne în istorie ca pilde de incompetență politică și diplomatică.

Ori, timpul nu stă în loc, efervescența schimbărilor tehnologice, schimbările climatice, tensiunile politice în creștere, potențate de avansul impetuos al autoritarismelor de toate tipurile, care-și revendică ”dreptul” de a remodela relațiile internaționale, migrația, terorismul, agresiunile cibernetice și așa mai departe vor taxa foarte scump democrațiile al căror leadership se află în derapaj, pentru că nicio democrație nu poate rezista fără încrederea și coeziunea societății. Liderii înclinați spre populism, lipsiți de empatie și fără o cultură politică solidă, sunt principalul motor al proceselor care adâncesc faliile din societate.

Asumpția asupra căreia aș vrea să mă opresc în cele ce urmează este că tensiunile în creștere de pe scena globală au tendința de a se descărca în viitor – un viitor nu foarte îndepărtat – prin declanșarea unui lanț de conflicte militare care, în cele din urmă, vor scăpa de sub control. Probabilitatea de a se recurge la forța militară pentru a rezolva tensiunile de pe scena globală crește proporțional cu incapacitatea leadership-ului democrațiilor de a menține coeziunea societăților pe care le conduc în jurul idealului democratic liberal; în egală măsură și cu agresivitatea liderilor autoritari, a căror singură posibilitate de a se menține la putere ține de capacitatea de a întreține în societățile pe care le conduc ficțiunea presiunii unor covârșitoare amenințări externe.

RĂZBOIUL, AȘA CUM AR PUTEA FI

O publicație românească[3] a difuzat un interviu cu colonelul Thomas X. Hammes[4], senior research fellow la Centrul pentru Cercetare Strategică, Universitatea Națională de Apărare (Washington D.C.), care, după atacurile de la 11 septembrie 2001, a devenit celebru pentru scrierile sale despre războiul de generația a patra practicat de Al-Qaeda. Meritul gândirii militare a lui Thomas Hammes este că a enunțat câteva principii foarte clare privind modul în care se vor purta conflictele militare ale viitorului, ceea ce permite identificarea încă de pe acum a noilor politici în materie de apărare de care democrațiile (și alianța acestora, NATO) ar trebui să țină seama:

(i) ”Când transformi un astfel de dispozitiv (o dronă asamblată artizanal, n.m.) într-o armă dotată cu proiectilul adecvat, poți neutraliza orice vehicul aflat pe roți. Apoi, dacă le pui în containere, poți avea sute de astfel de drone care zboară simultan deasupra unei brigăzi inamice cu potențialul de a-i neutraliza capacitatea de mișcare. Este un concept care poate fi suplimentar întărit cu ajutorul rachetelor de croazieră care devin tot mai ieftine și mai rapid de produs prin intermediul imprimării 3D. Aceasta din urmă schimbă fundamental noțiunea de producție, inclusiv militară. Treptat, vei avea un sistem de apărare cu rază lungă de acțiune, depozitabil în containere comerciale tradiționale care se pot afla oriunde în Europa. Noțiunea de atac preventiv devine imposibilă.”;

(ii) ”Revalorizarea masei, de fapt a preciziei în masă și a mobilizării, schimbă profund caracterul războiului convențional. Avantajul trece de partea apărării.”;

(iii) ”Atâta vreme cât SUA insistă pentru vânzarea unor avioane de miliarde de dolari, și forțele aeriene aliate vor dori să se doteze cu același lucru. Trebuie să facem tranziția dinspre generația actuală de sisteme de armament către platformele de secol XXI. Portavioanele din a patra generație sunt o enormă risipă de bani. Aceste sisteme sunt costisitoare și vulnerabile rachetelor anti-navă (contramăsuri relativ ieftine). Trebuie să fim conștienți de faptul că ne plasează de partea greșită a competiției în materie de costuri.”;

(iv) ”Rușii au avertizat că sunt gata să escaladeze pentru a de-escalada, inclusiv nuclear. Chiar dacă nu îi credem, trebuie să luăm în calcul consecințele unei astfel de mișcări – de exemplu, dacă ar ataca nuclear una dintre zonele în care se mobilizează forțele care urmează să se deplaseze spre statele baltice. Suntem pregătiți să riscăm un război nuclear pentru statele baltice? Nu cred că modul în care arhitectura noastră defensivă este astăzi configurată produce efectul dorit. Nu descurajează.”;

(v) ”Cred că trebuie să experimentăm ceva nou, dincolo de strategia actuală de ranforsare a flancurilor sau de Fort Trump. Tocmai de aceea am scris raportul pentru Atlantic Council pledând pentru o schimbare radicală de paradigmă, investind în swarm-uri de drone autonome – mii de UAV-uri, Unmanned Aerial Vehicles – în statele aflate pe linia frontului. Le desfășori aproape de graniță și le programezi să atace orice vehicul aflat în mișcare de cealaltă parte a graniței.”

Conceptul cheie în teoriile Hammes: noile tehnologii și capacitatea de a fi inventiv și a îndrăzni, în condițiile în care Revoluția industrială 4.0 răstoarnă dramatic raportul de forțe în favoarea entităților mai mici, teoretic nevoite să se plaseze în defensivă, dar care se apără agresiv și o fac prin tactici ofensive, înglobate în strategii inteligente.

Un scenariu de posibil conflict, care să includă România, ar fi util în discuția de față, pentru a înțelege miza conflictelor viitorului și noile forme de război. Pornind de la teoriile Hammes, unul din obiectivele strategice ale puterii actuale de la Kremlin este să dovedească pe orice cale că supremația occidentală este în declin, că vremea în care democrațiile liberale influențau scena globală a apus fără drept de apel și că singura soluție care a mai rămas, este aceea a (re)împărțirii lumii în zone de influență; zone care se vor contura atât prin recursul la forță, cât și prin realinieri voluntare.

Pentru a putea conta pe realinieri voluntare, semnalul credibil trebuie dat tot prin forță, act de agresiune relativ similar celui prin care a fost cucerită peninsula Crimeea, de exemplu. Dacă agresiunea Federației Ruse asupra Ucrainei – deși îndreptată evident împotriva Occidentului și a planurilor sale în zona Caucazului și Mării Negre – a fost escamotată de cancelariile occidentale după teza unui conflict fratricid, ei bine, în cazul unei ofensive hibride ruse asupra unui stat membru al NATO escaladarea va pune alianța în fața unei crize, adică exact situația pe care o enunță Hammes.

Escaladarea nucleară poate fi concepută ca un atac limitat cu un vector nuclear (aviație, rachete, drone) asupra unui teritoriu NATO de pe flancul estic din Europa, sau poate fi un atac clasic asupra unui obiectiv nuclear civil, în urma căruia o zonă cât mai întinsă să fie contaminată radioactiv; adică un efect similar celui al unui atac cu armă atomică de o putere apropiată celei de la Hiroșima, de exemplu. Un astfel de atac, odată reușit, nu ar fi recunoscut de Federația Rusă, care va provoca NATO să dovedească originea atacului, în schimb propaganda sa va insista asupra faptului că alianța militară occidentală a devenit vulnerabilă și nu-și mai poate apăra membrii, dar lansează acuzații asupra Moscovei pentru a-și ascunde în spatele lor neputința.

Se ridică aici două tipuri de întrebări: (i) ar putea reuși un astfel de atac? și (ii) dacă el ar reuși, cum anume ar mai i-ar mai putea supraviețui ulterior NATO? România, în particular este expusă acestui scenariu, centrala nucleară de la Cernavodă fiind amplasată la mai puțin de 400 de km de fortăreața militară rusă din Crimeea și la mai puțin de 1500 de km de bazele militare ruse din Mediterana (cu precădere din Siria).

Un atac nedetectat asupra centralei nucleare de la Cernavodă ar putea fi executat, așa cum o dovedește deja istoria militară, pe două căi: folosind aviația, într-un zbor la foarte joasă altitudine (iar zborul deasupra mării poate facilita operațiunea) sau folosind rachete ori drone. Pentru primul caz, cel mai bun exemplu este deja celebra operațiune israeliană ”Opera”, sau ”Babilon”, executată în 7 iunie 1981 de un grup de avioane F16 și F15 asupra reactorului nuclear irakian de la Osirak.

Operațiunea Opera[5]

Operațiunea de atac israeliană a fost extrem de îndrăzneață, precis executată, a exploatat la maxim toate vulnerabilitățile existente în sistemul defensiv irakian, astfel încât cei atacați nu ar fi putut ști cu precizie cine sunt autorii, dacă acest atac surpriză nu ar fi fost precedat de alte operațiuni de descurajare israeliene, sau dacă Israelul nu ar fi vrut ca Irakul să știe că a primit o lecție militară, în scop de descurajare.

Nu doar Irakul a fost luat prin surprindere de atacul israelian, ci și partenerii NATO, care au studiat ulterior intens tactica adoptată de forțele aeriene israeliene, care nu și-au realimentat aparatele și au reușit să se infiltreze nedetectați, zburând la foarte joasă altitudine (”roof top”), în spațiul aerian irakian, o țară aflată atunci în război cu Iranul, adversar care atacase la rândul său situl de la Osirak, dar nu a avut curajul să meargă până la capăt și să bombardeze reactorul, din lipsa unor informații (intelligence) sigure privind starea acestuia.

Pentru al doilea caz, exemplele sunt mult mai aproape de noi. În primele ore ale zilei de 14 septembrie ac., un atac surpriză cu drone (ulterior s-a vehiculat și varianta unui atac cu rachete de croazieră) a fost îndreptat asupra infrastructurii petroliere a companiei ARAMCO, deținută de regatul Arabiei Saudite. Au fost avariate serios două rafinării saudite, determinând oprirea a circa jumătate din capacitatea de producție a regatului (circa 5,7 milioane de barili zilnic).

Atacul a fost atribuit la început rebelilor yemeniți houthi, iar mai apoi direct Iranului, pentru că a fost foarte dificil de explicat cum a fost posibil ca o țară care cheltuiește anual peste 60 de miliarde de dolari pentru înarmare[6] să fie luată prin surprindere de un atac de o asemenea amploare executat de echipamente produse mai degrabă artizanal de membrii unei miliții, fie ea și susținută din exterior. Totuși, așa cum se poate vedea în figura de mai jos, rebelii houthi aveau la dispoziție încă din septembrie 2017 absolut toate echipamentele cu care au fost atacate rafinăriile ARAMCO, dar, cu toate acestea, doi ani mai târziu, Arabia Saudită încă nu-și eliminase vulnerabilitățile în fața unui posibil atac bine planificat cu drone și rachete de croazieră, crezând (probabil) că nu este posibil.

Expoziție de rachete și drone în Yemen (foto: Houthi Media Office, 2017) 7

Cazul atacului houthi asupra ARAMCO vine să confirme pilduitor justețea teoriilor colonelului Thomas Hammes, privind erorile pe care le fac astăzi marile puteri în privința strategiilor militare și a echipamentelor destinate apărării.

Așadar, dacă Kremlinul și-ar dori să atace o țintă NATO, așa cum ar putea fi și cazul centralei nucleare de la Cernavodă, urmărind în același timp ca escaladarea să nu poate fi atribuită cu un grad rezonabil de certitudine de aliații occidentali Federației Ruse, paternul folosit ar trebui să fie mai degrabă cel yemenit. Ori, Siria oferă astăzi cantități serioase de echipamente militare manufacturate de diversele grupări care se înfruntă încă pe diversele fronturi deschise în această nefericită țară, cu care se poate executa un astfel de atac surpriză și care să-și atingă nedetectat și, deci, fără posibilitatea de a fi respins, ținta. Desigur, cele două tipuri de acțiuni (scenariul ”Opera” și cel yemenit) pot fi combinate.

Ce ar urma? În primul rând, un atac asupra unor reactoare nucleare ar avea consecințe dramatice, iar contaminarea radioactivă ar cuprinde zone largi din sud/estul Europei, chiar dacă combustibilul folosit este uraniul neîmbogățit. Eșecul apărării anti-dronă sau anti-rachetă va fi împărțit de România cu aliații săi din NATO, dar și cu partenerul strategic Statele Unite ale Americii, iar consecințele se vor răsfrânge seismic asupra coeziunii alianței. Mai trebuie subliniat și că ar fi puțin probabil ca, în aceste condiții, NATO să poată decide aplicarea celebrului articol 5 din Tratat, atât timp cât va fi dificil de demonstrat că autorul atacului este Federația Rusă. Scopul Kremlinului ar fi pe deplin atins.

CE VA FI MÂINE?

În scenariul pe care l-am descris mai sus am inserat o țintă civilă din România tocmai pentru a sublinia faptul că doar aparent războaiele izbucnesc mereu în altă parte, în zone îndepărtate. Din păcate, deși ne bucurăm încă de pace pe continentul nostru, unde după încetarea conflictului civil din fosta Iugoslavie nu a mai existat niciun conflict armat deschis, climatul internațional s-a deteriorat, iar tensiunile care continuă să se acumuleze în ritm accelerat pot angrena un scenariu care, în secvențe de escaladare, să conducă spre un conflict de anvergură globală.

În acest context, privind către scenariul de mai sus, care poate fi una din variantele în care Federația Rusă să încerce clătinarea coeziunii NATO pe flancul Europei de Est printr-o escaladare de tip hibrid, preocuparea noastră nu ar trebui să fie aceea dacă probabilitatea ca el să devină realitate este mai mare sau mai mică, ci cât de pregătiți suntem, ca societate, să-i facem față, apărându-ne informațional și contra-propagandă, cibernetic, militar, cu serviciile de intervenții de urgență și pentru menținerea ordinii, păstrând totodată la nivel cât mai ridicat coerența socială.

Ceea ce se poate constata, este că lumea în general a intrat într-o etapă plină de provocări și a traversat câteva faze care nu fac posibilă reîntoarcerea la statu-quo-ul de la finalul războiului rece. Între timp, Federația Rusă a parcurs un drum dezamăgitor către autoritarism intern și o politică militaristă și provocatoare în plan extern, în timp ce China a decis că este timpul să devină dintr-o putere regională una globală, pe măsura economiei și a imensei sale resurse umane. Pe de altă parte, profitând de faptul că Statele Unite ale Americii, puterea globală care în urmă cu trei decenii nu era contestată de nimeni, este acum provocată fățiș militar de Federația Rusă, economic și militar de China și economic de Uniunea Europeană, și alte națiuni cu ambiții regionale își proclamă dreptul de a-și constitui sfere locale de influență, fără să le pese că astfel contribuie la marșul accelerat către dezordinea globală.

India, de exemplu, conform tezelor liderului Narendra Modi, este determinată să-și rezolve prin forță diferendul cu Pakistanul în privința Kașmirului, dar țintele sale sunt mai mari de atât și implică evident, la un moment dat, ciocnirea cu China. În Orientul Mijlociu interesele Arabiei Saudite, Turciei, Egiptului, Iranului și Israelului sunt aproape imposibil de conciliat, iar de curând în ecuație a intrat și Federația Rusă, decisă să ofere o demonstrație ”pe viu” a neputinței Occidentului (implicit a alianței sale militare) de a mai gestiona, prin metode hard, soft sau combinate, crizele din astfel de zone fierbinți. Preluând inițiativa, consolidându-se militar în Siria, în estul Mediteranei, în Marea Neagră și în Caspica, Federația Rusă reia planurile fostei URSS privind ”pacea rusă” pentru Orientul Mijlociu.

Ce mai poate face Occidentul acum pentru a stabiliza situația măcar, este foarte greu de spus. Dar cum am ajuns aici? În primul rând, pentru că Occidentul nu a găsit, în ultimul deceniu al secolului trecut, calea cea mai bună de a se asigura că Federația Rusă va evolua democratic. Apoi, pentru că atât SUA, cât și Federația Rusă au considerat că Europa, fără zidul de la Berlin, este o miză, că trebuie preluată sub control. Concurența pentru Europa între Washington și Moscova, în care mereu s-a căutat influențarea Berlinului, a permis Bruxelles-ului să avanseze cu extinderea Uniunii Europene, dar nu și cu pasul următor: integrarea, nu doar economică, ci și politică.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.


















1256 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by