Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Să trăiți bine!

de Mihai Buzea     Contributors.ro
Sâmbătă, 19 octombrie 2019, 8:53 Actualitate | Opinii


Mihai Buzea
Foto: Arhiva personala
E clar; nu ne putem înțelege. Discutăm, argumentăm, cităm statistici, iar concluzia, de fiecare dată, e-aceeași: preopinentul este prost. OK, pot pricepe asta, trecutul tău e-o țară străină, trecutul meu este ACASĂ. Dar viitorul? Aici m-ați făcut mat.

Ceea ce mi se pare mie evident nu este evident pentru toată lumea, ba chiar deloc, ca să mă exprim politicos – și anume faptul că românii au parte acum de cea mai bună perioadă din istoria lor. Din care istorie? Iată o mică schiță ușor fantasmagorică, dar bună de lucru, că-i simplă: Principatul (1848 – 1878), Vechiul Regat (1878 – 1918), Noul Regat (1918 – 1947), Prima Republică (1947 – 1989), A Doua Republică (1989 – 2019). Când a fost mai bine? Votul meu merge către A Doua Republică, voturile celor mai mulți cititori (și comentatori) pensionari ai acestei platforme par să meargă către Prima Republică, voturile intelectualilor par să meargă către Noul Regat, voturile maghiarilor par să meargă către Vechiul Regat (din stră-limpedele motiv că n-aveau ei treabă cu dânsul). Nu am întâlnit pe nimeni care să-și exprime admirația sau „dorul” (!) pentru Principat, dar poate că există și astfel de regretnici, n-am de unde să știu (poate prin anumite cercuri ale clerului ortodox?). Nu am de gând să argumentez, că orice aș scrie, iar cad de fraier. Mai bine să trec la subiect.

În numărul 816 al revistei Dilema Veche, scriitorul Jonathan Franzen face această afirmație uluitoare: „viitorul, deși va fi cu certitudine mai rău decît prezentul” (articolul, intitulat „Ce-ar fi să nu ne mai prefacem?”, apărut inițial la 8 septembrie în aproape-hebdomarul The New Yorker și tradus în română de Radu Pavel Gheo, este plin de afirmații mult mai uluitoare ca aceasta. Le las pentru final). Dacă tu sau eu am fi afirmat așa ceva, poate că oamenii săltau din umeri; dar o afirmă Jonathan Franzen. Parcă nu-mi vine să-i zic „Vezi-ți, mă, de treaba ta, nu mă mai tolocăni la cap!”. E unul din cazurile în care funcționează „recursul la autoritate”, cel puțin în ceea ce mă privește.

De ce crede Franzen asta? Paranteză: iau de bun că el chiar crede în ce scrie la gazetă și că nu scrie articole doar așa, ca s-ațâțe discuții și să-și vândă cărțile… e deja prea bogat pentru asta. Am închis paranteza.

Deci? Știe el ceva ce noi nu știm? Este cumva mintea lui mai performantă decât a profesorului Constantin Crânganu, cel care afirmă exact opusul? Este Franzen speriat de senectute și vede în previzibila lui decrepitudine o „moarte” a lumii întregi, așa cum li se întâmplă multora (bietului taică-meu așa i s-a întâmplat)? Încercă el să pozeze în pesimist, pentru că pesimiștii par înțelepți (spre deosebire de optimiști, care par naivi/exaltați)? E orbit de ideologie? Are o nevastă mai tânără ca el, care-l făcălețește de nu se vede dacă nu zice ca ea (s-au mai văzut cazuri: Ion Slavici, căsătorit cu Ecaterina Szöke Magyarosy, nu sufla o vorbă despre Unire, că știa ce-și lua acasă)? Sau are dreptate?

Să recitim: „viitorul va fi cu certitudine mai rău decît prezentul”. Eu nu știu cum va fi viitorul, că nu-s Dumnezeu, dar cred că va fi mai bun, așa cum prezentul e mai bun decât trecutul. Bref, n-am nicio idee de unde provine „certitudinea” lui Franzen, tot ceea ce pot face e-un exercițiu de imaginație. Iată-l.

Sunt Jonathan Franzen. Locuiesc în Santa Cruz, California. Nu-s însurat. Nu am copii. Sunt plin de bani. Sunt celebru. Cărțile mele se vând, se traduc, sunt discutate, premiate și studiate în școlile de creative writing. Dar sunt suficient de inteligent ca să înțeleg că sunt un scriitor american de raftul doi, într-o societate hipercompetitivă; unde aș putea să mă duc eu din punctul în care mă aflu acum… altundeva decât în jos?! Altfel spus: orice viitor imaginabil îmi este mai rău decât prezentul.

Sunt un kurd care fuge din Rojava. Nu mi-a mai rămas nimic, doar sufletul din oase: am avut familie, n-o mai am, am avut prieteni, nu știu pe unde-or fi, am avut speranța unei Patrii, n-o mai am nici pe-aia. Mi-e sete, mi-e foame, sunt nespălat, neras, n-am bani și nu știu cum voi ajunge în buna, blânda, pașnica și îmbelșugata Europă; dar voi ajunge. Am de spus lumii povestea mea, așa că voi ajunge, oricum și cum. Habar n-am cum arată viitorul meu, dar va fi, „cu certitudine”, mai bun decât prezentul (desigur, și eu, ca orice ființă umană, aleg să cred că am un viitor).



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.


















1511 vizualizari

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by