Câteva sfaturi pentru viitorul ministru al Educatiei

de Mihai Maci     Contributors.ro
Miercuri, 16 octombrie 2019, 18:07 Actualitate | Opinii


Mihai Maci
Foto: Arhiva personala

Ştiu – o ştiu prea bine! – nu sunt decât un oarecare, ce a îmbătrânit ca lector într-o universitate de provincie. Nu pot vorbi nici în numele teoriilor proprii (care să articuleze un domeniu al cunoaşterii), nici în numele funcţiilor (care să-mi dea perspectiva de ansamblu a unei logici instituţionale), nu am specializări în “managementul educaţiei” şi nici nu sunt “expert” în problemele învăţământului. Ca atare, n-am căderea de-a da sfaturi nimănui, cu atât mai puţin cuiva chemat la responsabilitatea ministeriatului. Pot, totuşi, pretinde un lucru: am încercat de-a lungul timpului – atât cât am putut – să gândesc ce s-a întâmplat cu şcoala noastră în ultimele decenii. Mi-am încercat puterile cu această judecată nu pentru că m-aş fi crezut mai altfel decât ceilalţi (deşi m-a mirat întotdeauna carenţa de reflexivitate a mediului academic asupra propriilor probleme), ci pur şi simplu deoarece, alegând să-mi trăiesc viaţa în şcoală, meditaţia asupra destinului acesteia e – pentru mine – o meditaţie asupra rostului propriei mele vieţi. De aceea, am căutat să înţeleg educaţia aşa cum încerc să mă văd pe mine însumi: fără iluzii, fără nostalgii, fără scuze de circumstanţă, fără ură, dar şi fără (auto)compătimire. Nu ştiu cât voi fi izbutit – sunt alţii, suficienţi, să mă judece (căci nu-mi plac “autoevaluările”) – însă în numele acest efort de sinceritate (care, proiectat asupra învăţământului, e unul de luciditate), cred că am şi eu dreptul de a-mi spune părerea. Dacă viitorul ministru va ţine cont sau nu de ea, dacă îi va fi sau nu de folos, asta – deja – e treaba dânsului. Gândul meu nu-mi aparţine decât în lungul drum al formulării; odată plecat în lume e al tuturor celor la care ajunge.

Primul meu sfat pentru viitorul ministru e acela de a fi atent cu retorica schimbării. E inevitabil ca fiecare ministru să vrea să-şi lase amprenta în organizarea şcolii româneşti; e şi necesar – după toate nefăcutele d-nei Andronescu şi a cópiilor dânsei (tot mai imperfecte) – a reaşeza anumite lucruri pe făgaşul lor firesc; însă se cuvine ca cel aflat în fruntea educaţiei (asemeni tuturor colegilor lui de guvern) să ştie că pasiunea schimbării s-a stins demult şi, azi, când aud acest cuvânt cei mai mulţi dascăli (şi nu doar ei) se gândesc la mai rău. Orice am spune despre ei, oamenii înţeleg foarte bine care e logica schimbării: eficientizarea – iar aceasta însemnă, simplu, a produce mai mult cu resurse mai puţine. Aş face o paranteză aici: am spus “a produce mai mult”, nu mai bine, dat fiind că – deocamdată – nu suntem în situaţia de a cântări mai binele, ci doar mai multul. “Mai mult” înseamnă mai multe “puncte” în statisticile care ne-au împânzit existenţa. Tot aşa cum şcoala întreagă e organizată în vederea “performanţelor” de la examene, nu examenele sunt gândite a măsura starea şcolii (a elevilor, a profesorilor, şi a sistemului de evaluare), la fel, “producţia” noastră toată e comandată dinainte de arhitectura statisticilor şi, tocmai de aceea, ele nu dau seama (decât pur formal) de realitatea pe care se pretinde că o cuantifică. Pe scurt, nu dăm examene ca să ştim cât şi cum am învăţat, ci învăţăm pentru examene. Statisticile nu sunt o modalitate de-a raţionaliza (cuatinficând-o şi organizând-o) munca noastră, ci sunt scopul ei ultim. Şi “realitatea” decidenţilor noştri nu e mediul în care trăim, ceea ce atingem şi simţim, ci ceea ce rezultă din comasarea formularelor lor. Această înţelegere a lucrurilor ne obturează – deocamdată – percepţia mai binelui şi de aceea, încă o vreme, vom rămâne doar pe terenul mai multului.

În industrie, eficientizarea are un nume comun: retehnologizare, altfel spus investiţia într-o nouă tehnologie care, economisind energia şi mâna de lucru, produce mai mult şi mai fiabil pe unitatea de timp. Marele avantaj al industriei constă în faptul că noua tehnologie e vizibilă şi palpabilă. Cum stau lucrurile în educaţie? Vreme de un deceniu am căutat să “retehnologizăm” şcolile, ba cu proiecte din care să luăm noi table, măsuţe şi calculatoare, ba cu “traininguri” – din faimoasele POSDRU-uri – care să-i “restarteze” pe profesori la “noile metodologii”, la “egalitatea de şanse” şi la “accesul (elevilor/studenţilor) pe piaţa muncii”. Ce-a rămas din toate? Munţi de “raportări”, câţiva şmecheri care s-au căpătuit şi o enormă vorbărie care s-a dus cu vântul. “Noile metodologii” nu valorează nimic în ochii părinţilor care-şi trimit copiii la “tradiţionalele” meditaţii (şi pe lângă asta mai cumpără din buzunarul propriu “consumabile” la clasă), cu “egalitatea de şanse” stăm ca înainte şi aproape şase milioane de concetăţeni au intrat pe piaţa muncii în Europa şi America de Nord, de regulă cu succes, deşi nu au beneficiat de lumina “trainingurilor”. Despre cei care le-au urmat şi au rămas aici nu ştim nimic; dar asta nu mai e treaba proiectului. Morala: “retehnologizarea” – umană în primul rând a – educaţiei româneşti (beneficiară a fondurilor europene) a fost un eşec patent. Dincolo de nişte schimbări de suprafaţă – care au umplut-o, şi ele, de plasturi – şcoala românească de azi are mai mult în comun cu şcoala de acum 30 de ani decât cu cea pe care ne-am fi dorit-o. Şi dacă lucrurile stau aşa, atunci singura cale de “eficientizare” posibilă constă în a ne întoarce la “reduceri de personal”, “tăieri salariale” şi a pune – în numele fricii – mai multă presiune pe cei rămăşi ca să facă, muncind mai mult, cu zel şi abnegaţie, ceea ce aiurea se face cu altă tehnologie. Eu am explicat aici foarte lung ceea ce oamenii înţeleg osmotic: cuvinte ca “schimbare”, “reformă”, “eficientizare”, “raţionalizare” au pentru ei acelaşi efect ca un brici prea bine ascuţit pe care li-l plimbă pe gât o mână tremurândă.

Aşa cum s-a mai întâmplat – şi se va mai întâmpla – pe la noi, oamenii vor aplauda discursul despre schimbare (şi ministrul s-ar putea să cadă victimă a propriei lui retorici – abil întreţinută de media), însă se vor regrupa instinctiv într-o reacţie comună la orice modificare preconizată. Nu vor ieşi în stradă din prima – căci liderii indicali vor fi pe-acolo, pe la Minister, ca “să negocieze” şi ei ceva şi bâta grevei e mai eficientă ca ameninţare (telegenică) decât ca întreprindere (ce se lasă /şi/ cu părinţi ce nu ştiu ce să facă cu copiii) – ci vor deveni o masă inerţială pe care efortul de o disloca e mai mare decât beneficiul pe care-l aduce dislocarea. Ministrul Educaţiei are o perioadă de graţie – de o lună, maximum două – în care ori vine cu un set de idei clare despre ce e de făcut şi acţionează scurt şi dând el însuşi (cel dintâi) dovadă de eficienţă, ori a pierdut partida. Dacă în maximum două luni nu i-a convins pe oameni că merită să parieze pe schimbarea pe care el o propune, e inutil să mai încerce altceva. Dacă e vorba de o schimbare adevărată, aceasta se cuvine a fi un nou suflu care să străbată toată şcoala românească, dându-i celui mai umil dascăl sentimentul că, acolo unde e, el are un rost adevărat în arhitectura statului şi că munca lui are o demnitate ce vine din viitorul pe care-l construieşte. Acesta e lucrul de care are cea mai mare nevoie sistemul nostru de învământ. Lipsit de acest suflu, “sistemul” nu e nimic altceva decât un imens corp ce se descompune, cu funcţiile în avarie şi pe care colonii de vietăţi cu un deosebit simţ “adaptativ” îl colonizează deja în interes propriu.

Sigur, mi se va obiecta, “un nou suflu” nu e nimic altceva decât una din acele vorbe mari, care-şi pierd – repede de tot – sensul din cauza prea multei repetări. S-ar cuveni ca lucrurile să fie ceva mai concrete, dat fiind că ministrul – oricare ar fi el – are misiunea de a face ceva şi nu de-a se încurca în vorbe. Două elemente cred că-l pot ajuta să înţeleagă în ce constă acest aer primăvăratec de care avem cu toţii atâta nevoie. Primul e de ordin negativ: să nu se încreadă în funcţionarii din subordinea sa. Evident, orice ministru vine pe post cu “echipa” proprie, numai că – secretari de stat, consilieri, purtători de cuvânt şi ce vor mai fi fiind – oamenii aceştia nu sunt decât (în cel mai bun caz) câteva zeci; piramida educaţiei are la vârf (inspectorate, rectorate, comisii şi consilii naţionale, sindicate, plus Ministerul) câteva mii bune de oameni, dintre care unii învechiţi în funcţii. Aceşti talleyrandzi de Drumul Taberei au văzut venind şi plecând o duzină bună de miniştri şi au deprins – graţie unei mirabile “capacităţi de adaptare” – arta supravieţuirii. Miniştrii vin şi trec, oamenii aparatului rămân. În vreme ce ministrul va fi preocupat din prima zi de schimbările pe care le preconizează, reprezentanţii “sistemului” au tot timpul să îl studieze: ce vrea?, ce poate?, ce-i place?, ce-l deranjează?, pe cine se bazează?, ce-l interesează?, ce reţine? etc. Lucruri mici, dar care – puse cap la cap – dau un portret mai bun decât cel realizat de orice profiler. Şi, odată ce “l-au ghicit” pe ministru, “l-au şi făcut”. Din acea clipă omul nostru va avea senzaţia că e înconjurat doar de executanţi şi că, abia rostit (sau, uneori, nici măcar) cuvântul lui prinde corp. Zâmbete şi plecăciuni obsecvioase (dacă ministrul are apucături de paşă), privire încruntată şi pas cadenţat (dacă se vrea general), “săru’ mânuşiţa” şi o floare-n glastră (dacă e doamnă) şi, mai ales, întotdeauna la-ndemână exact hârtia pe care-o vrea “şefu’”. Iar pe hârtia aceea – ca prin minune – e exact ce vrea “şefu’”. Are ministrul idei, i-am şi dat la semnat proiectele; vrea să înceapă ceva, avem “şcolile pilot”; e de inspecţii, toate inspectoratele sunt “pe teren” şi profesorii sunt “băgăţi în priză”. “Stâlpii” ministerului au această mare artă (de care depinde supravieţuirea în funcţie) de-a ghici de la jumătatea frazei încotro bate ministrul şi, până-şi termină acesta discursul, satele Potemkin îi şi răsar în cale. Dacă va face greşala de a se lăsa pe mâna acestor aparatcici, omul nostru e – de la început – un perdant: “reforma” lui va fi una de platou de televiziune, intercalată între un astrolog şi-o vedetă de muzică populară. Ce trebuie să facă? Să ştie, din prima zi, ce vrea şi când cheamă oamenii din subordine la el să le pună întrebări concrete şi să le dea sarcini precise. Şi, dacă poate, folosind pârghiile instituţiei să pună aceeaşi întrebare unor oameni diferiţi din aparat şi apoi să compare răspunsurile. În ceea ce priveşte sarcinile, se cuvine să-i explice ficăruia, clar, ce are de făcut, dar să păstreze pentru sine viziunea de ansamblu a întregului. Acesta nu apare decât la sfârşit, ca o încununare a muncii tuturor şi în care fiecare se regăseşte. El singur, ministrul, trebuie să decidă timpii în care ceea ce vrea e dus la îndeplinire; nu trebuie să ceară alte “rezultate” decât cele prevăzute de desfăşurarea proiectului şi, dacă i se oferă, se cuvine să le judece cu scepticism. Nimic nu e mai uşor – la vârful piramidelor instituţionale – decât fabricarea “rezultatelor”, lucru ce ţine de o îndelungată experienţă (aproape centenară) a funcţionărimii noastre. Numai că aceste “rezultate” fără măsură comună cu realitatea se interpun între decident şi cei cărora le e destinată decizia acestuia, deturnându-i sensul şi conţinutul, până când din ea nu mai rămâne decât greaţa unei vorbării fără obiect.

De aceea se cuvine ca ministrul să înceapă cu o cartografiere cât mai clară a problemelor învămânţului. Dacă vrea să le înţeleagă amploarea, să mai scadă o jumătăte de la “performanţele” ce i se raportează şi să o adauge la neajunsurile de care se vorbeşte doar şoptit. Dar, mai ales, trecând peste aparat, să se ducă să o vadă, să o audă şi s-o simtă în mediul ei, acolo, între dascălii de rând, între copiii cu probleme şi în familiile de care nu se mai interesează decât Bunul Dumnezeu. O jumătate de oră de discuţie la o cafea cu profesorii unei şcoli la care nu mai urcă autobuzul, doi kilometri de drum alături de un copil ce bate noroaiele către prima oră, un ceai de seară alături de părinţii ce-şi drămuiesc veniturile să ajungă de meditaţii pentru “Testarea naţională”, un manual oarecare răsfoit în metrou (şi încercarea de-a rezolva în gând o temă de clasă) îi vor spune infinit mai mult despre educaţia românească decât toate statisticile cu care-i va pavoaza personalul Ministerului biroul. Din păcate, lucrurile sunt la ora actuală clar departajate: de o parte sunt oamenii, cu copiii şi cu problemele lor şi de alta e inerţia instituţională, cu funcţionarii, cu formularele şi cu pensiile lor speciale. Ministrul nostru va avea de ales – de la bun început – cu cine stă de vorbă, pe cine creditează şi cui îi e destinată schimbarea pe care şi-o doreşte. De va vrea să schimbe instituţia pe care-o patronează, atunci va fi ca un general a cărui unică preocupare sunt uniformele armatei lui în vreme ce ţara îi e devastată de străini.

Dacă, în schimb, va înţelege că şcoala constă doar din elevi şi profeosori şi că tot restul are doar menirea de a face mai viu şi mai adevărat raportul dintre aceştia, atunci va şti să-şi găsească aliaţii cu care să înfrunte opacitatea instituţională pe care nu va întârzia s-o descopere. De aceea, cred că principalul lucru pe care îl are de făcut Ministrul Educaţiei este să le dea oamenilor – profesori, elevi şi părinţi – libertatea de a-şi spune păsul şi să aibă răbdarea de a-i asculta. Doar de la ei, adevăraţii beneficiari ai învăţământului, va putea înţelege care sunt problemele acestuia şi doar pornind de la acestea va putea gândi schimbări menite a le rezolva. Altminteri, ca mulţi alţi miniştri dinaintea lui, va rezolva probleme ce nu există şi va perpetua stări de lucruri care se cer demult rezolvate. Nu de “implementarea” a nu ştiu ce măsuri, care vor fi ele bune pe alte meleaguri, avem noi nevoie stringentă, ci de luarea în serios a deficienţelor de care oamenii se lovesc zilnic în activitatea lor, dar pe care s-au învăţat să le “ocolească” pentru a putea “supravieţui”. Şi în ceea ce priveşte educaţia – ca în multe alte domenii – ne-am învăţat să funcţionăm ca nişte estropiaţi: şchiopătând, cocârjaţi şi strâmbaţi de ceea ce nu putem schimba, revărsându-ne furia pe cei mai slabi decât noi (elevii) şi înghiţindu-ne umilinţa faţă de cei mai puternici (nenumăraţii “şefi”), până la a asimila beteşugul “normalităţii”. Singurei normalităţi care ne e accesibilă în această mioritică vale a plângerii. Domnule Ministru, învăţăţi-i pe oameni să-şi îndrepte spatele, să-şi privească în ochi preopinentul şi să spune ce gândesc. Veţi obiecta poate – ca tot “aparatul” – că nu va fi decât o babilonie de voci, că toţi se vor grăbi să strige câte ceva, dar mai nimeni nu va gândi. Poate; poate e şi acesta un preţ al tăcerii care s-a aşternut de atâta vreme peste şcolile noastre. Dar nu vă fie frică: vorbind – şi, mai ales vorbind deschis unii cu alţii – oamenii noştri vor învăţa şi să gândească. Respectaţi-le gândul şi cuvântul şi vă veţi sprijini de ele atunci când veţi da de greu. Faceţi din oamenii aceştia, care – cu toată “şmecheria” unora dintre ei – au fost doar perdanţii şi victimele “reformelor”; faceţi din ei actorii – şi acţionarii – “schimbării” pe care o veţi predica şi veţi vedea că, dincolo de apatie şi resemnare, încă mai mocneşte speranţa.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.


















3021 vizualizari

  • +1 (1 vot)    
    romanii, un popor de sfatosi multi-priceputi (Miercuri, 16 octombrie 2019, 18:19)

    Poiana lui Occam [utilizator]

    hai sa-ti spun eu cum sta treaba: bla bla bla bla


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by