Cum recunoști un psihopat: după nevinovăție

de Andrada Ilisan     Contributors.ro
Miercuri, 16 octombrie 2019, 10:01 Actualitate | Opinii


Andrada Ilisan
Foto: Arhiva personala
Știu că în titlu psihopatul e nevinovat, dar voi începe articolul vorbind despre vină. O vină nasoală, nu o vină drăguță. Voi aduce în discuție acel sentiment de vinovație ce apare în urma răului făcut în imediata apropiere, nu despre vina abstractă care ține de amorul propriu. Nu vina mea ca distrug planeta, ci vina mea că sunt vanitos, impulsiv, egoist, adică în general vina ce decurge din autoiluzionare și răul comis asupra celuilalt. Vina din relația mea cu soția mea, nu din relația cu planeta. Nu vina că stric stratul de ozon, ci vina față de prietenul cel mai bun sau față de soră care înregistrează realitatea mea cea mai personală. Ca orice chestiune de pe lume, valoarea discuției e dată de rezonabilitate.

Voi încerca să vorbesc în termeni rezonabili despre valoarea sentimentului de vinovăție. Știu, la prima vedere, o să vedeți mai jos, chestiunea pare compromisă. “
Cum să aștepti să îmi iau în serios vina cînd tu mă compari cu Ted Bundy?”, o să îmi reproșeze, pe bună dreptate, cititorul fictiv. Și pe bună dreptate, cititorule. Dacă tîrgul propus de mine ți se pare deplasat sau excesiv, înseamnă că textul nu vorbește pe limba ta.

Vreau să argumentez că putem înțelege cel mai bine valoarea vinii abia prin relația negativă pe care o întreține cu psihopatia: în esență, să fii psihopat, înseamnă să nu trăiești, într-o proporție mai mare sau mai mică, sentimentul de vină. Psihopatia, ca orice realitate mentală, vine in grade. Există trăsături, accente psihopate și sus, de tot, există psihopatul ultim (full-blown psychopath). Să ne întelegem, marea familie a psihopatiei e pestriță. În marea familie a psihopaților se înscrie și scandalagiul public, și soțul alcoolic care își terorizează familia, și escrocul de alba-neagra, și hoțul, și politicianul, și corporatistul în costum, ambițios și lipsit de scrupule, și mentorul înțelept care ține cursuri de dezvoltare personală, și psihopatul sadic care ucide în serie. De la coțcar, tiran alcoolic, șmecherașul de cartier, la ambițiosul la sacou, lover boy-ul și guru stilat, la criminalul sîngeros care își pîndește și își atacă victimile în întuneric. Unii au trăsături psihopate și sunt înalt funcționali, unii sunt mici psihopați (numiți antisociali), alți sunt mari psihopați.

O să mă folosesc de 5 personaje (lover boy-ul, omul de afaceri încarcerat, politicianul plagiator, ucigașul domestic și ucigașul în serie) ca să evidențiez vicierea (graduală) a mecanismelor și practicilor vinii. Cu siguranța că un plagiator sau un afacerist delapidator sunt de preferat unor ucigași și fărădelegile lor aproape că nu suferă comparație. Cu sigurantă că într-un caz vorbim de sadism malign sau de narcisism malign, iar în cazul celălalt de o formă atenuată de narcisism și incălcare a normelor legale. Însă dacă forma extremă a fărădelegii umane permite în permanență trecerea cu vederea a formei atenuate a fărădelegii, ne paște riscul să ne culcăm fals-liniștiți că am izolat marii vinovații ai societății, să ne punem pe noi la adăpost ridicînd un zid înalt și gros între normal și anormal, între bun și rău și, cel mai important din punct de vedere psihologic, ne permite să omitem nuanțele psihopatiei. Abia nuanțele o răspîndesc, în mod pervaziv, în societate și în relațiile interpersonale, generalizînd caricatura și bîlciul, inversînd raportul de valori și de sens.

Știre:

“Keith Raniere a creat Nxivm în 1998, în Albany, statul New York. Se descria drept o companie ce oferea cursuri pentru dezvoltare personală și profesională. Cursurile și seminariile erau menite să-i ajute pe participanți să scape de gândurile negative, să-și vindece traumele, să scape de temeri și angoase și, prin urmare, să se simtă mai bine și să facă cele mai bune alegeri în viață. Compania se adresa cu precădere publicului feminin. Și neapărat bogat. Pentru a intra în această societate secretă, femeile aveau de trecut printr-un ritual. Se dezbrăcau, se lungeau pe o masă de masaj și erau marcate cu un simbol, la nivelul pelvisului, cu ajutorul unui electrocauter (instrument de cauterizat). Acest ritual era traumatizant: durerea era însoțită de mirosul pielii arse. Semnificația simbolului gravat pe piele nu era foarte clară. Pentru unele, reprezenta cele patru elemente. Pentru altele, cele șapte chakre. Însă unele femei vedeau în acest simbol inițialele K și R ale lui Keith Raniere, liderul grupului. Între 15 și 20 de femei făceau parte din acest grup restrâns. Societatea avea acronimul DOS, de la denumirea în latină „Dominus Obsequious Sororium” (Stăpânul femeilor supuse). Odată marcate cu această „pecete”, unele „sclave” erau constrânse să aibă relații sexuale cu Keith Raniere sau erau umilite și tratate misogin. Avocații apărării spun însă că aceste relații erau consensuale. În plus, aceste femei erau supuse unui regim alimentar strict, cu riscul înfometării, pentru a avea o siluetă care să fie atrăgătoare pentru guru. Sunt femei care spun că regimul era atât de sever, încât li s-a oprit menstruația.Cinci dintre co-acuzate și-au recunoscut vinovăția Allison Mack se număra printre persoanele însărcinate cu recrutarea de noi membre pentru grupul care devenise o sectă sexuală. Practic, Mack recruta femei care urmau să fie marcate cu inițialele liderului grupului și să întrețină relații sexuale cu Raniere. Mack ar fi fost instruită de Raniere să colecteze materiale compromițătoare și imagini cu două femei din grup, apoi să le șantajeze cu publicarea lor, dacă acestea nu țineau secrete informațiile despre Nxivm.”

(Interviu youtube: aici)

Ne uităm la discuția de pe Youtube și îl observăm pe înțelept (și stăpîn de sclave sexuale în același timp) vorbind despre autenticitate cu una din racolatoarele lui subalterne, Allison Mack (care și-a recunoscut ulterior vinovăția. Așa ajungem la titlu: o să vedem că, la fel ca celelalte personaje invocate, Keith Raniere suferă de nevinovație.

Partea cu adevărat perversă, dacă privim la interviu, e că lucrurile (valorile) atinse și discutate în acel interviu sunt reale. Dar iată că ele se împlinesc abia prin persoanele care le rostesc, alcătuind, la final, unitatea dintre discurs și ființa care îl rostește. Unitatea dintre cuvînt și realitate. Contextul pentru evaluarea Celuilalt are loc în interiorul acestui permanent decalaj în care ne mișcăm: distanța între ce spunem și ce facem. Între ce și cît spunem și ce și cît ascundem. Proporția aceasta e criteriul nostru de evaluare a rezonabilității celuilalt. Raportat la el, poți fi un ins normal care se mișcă în relațiile personale/sociale făcînd uz de tac, adoptînd, adică, atitudini convenabile in funcție de context și de miză, păstrînd aparențele. Să păstrezi aparențele nu înseamnă, în chip automat, să le și înșeli. Cum spuneam în primul paragraf al articolului: vreau să discut despre vină în mod rezonabil. Atunci cînd spui că te doare măseaua sau că vine soacra în vizită ca să scapi de niște obligații sociale, nu se cheamă că ești un psihopat. Nu ne trebuie o unitate perfectă ori o transparență totală între fapta și simțire ca să scăpăm de verdictul de impostură, dar măcar putem pretinde ca blîndețea si ascultarea pioasă cu care suntem întîmpinati de un înțelept să nu ascundă un ego megaloman, misogin și dominator care își cauterizează adeptele cu fier roșu.

Vedem cum individul acesta cu părul lui mătăsos o învăluie (și o posedă) cu atenția și cu spiritul său pe femeia care îi stă dinainte, cum se apleacă cu blîndețe asupra fiecărui cuvînt rostit: o seduce prin învăluire. Probabil că la data interviului, femeia era îndrăgostită lulea (întreg dialogul e – pe lîngă marketing – o joacă ascunsă; ea însăși spune în interviu: “Deși v-am ascultat de atîtea ori la seminarii, tot îmi vine să plîng de emoție etc”).

Femeia simte că a întîlnit transcendența. În sfîrșit cineva vede în ea. O înțelege. În sfîrșit poate trăi o relație profundă. adevărată. Colac peste pupăză, tipul profund e și sexy! Ce noroc ontologic! Și frumos, și puternic, și înțelept, și atent. “Spune-mi, de ce plîngi?”, o interoghează blînd-erotic ințeleptul pe fetița vulnerabilă. (Blîndețea învățătorului – iată – cum ascunde uneori o autoritate împerecheată cu dominație sexuală). Dumnezeule, asta e tot ce visează o femeie: să fie întrebată, de bărbatul ei, de ce plînge. Ce o doare? Aș privi cu precauție aproape orice bărbat care ia la cunoștință cu atît de mare precizie terapeutică plînsul unei femei. Individul, de fapt, îi agață plînsul. În loc să o fluiere vulgar, se apleacă cu pricepere (talent/manevră) asupra emoției.

Un bărbat cumsecade mai degrabă se teme de plînsul femeii. O roagă să nu mai plîngă fiindcă nu știe ce să facă cu plînsul ei. Incearcă să îl inveselească prin te miri ce acțiune concretă. Îi propune o alternativă (nefericită): “Nu vrei mai bine să îți aduc o înghețată?”. Sigur, femeia se lamentează, “Habar nu are de nimic!” și se simte profund neînțeleasă. Dincoace, în raiul dezvoltării financiar-personal-spirituale, avem Femeia care l-a prins pe Bărbat de picior: femeia care e luată în primire în toată interioritatea ei crede că a întîlnit, în sfîrsit, bărbatul perfect. Bărbatul care o simte/înțelege cu totul. Simbioză deplină. Doamne ferește, stimată femeie! Dacă simți vreodată că ai întîlnit bărbatul care te cuprinde (din prima) cu totul, mari șanse să fie un psihopat. Fugi! Bărbatul de nădejde trebuie să fie un nepriceput în chestiunea ființei tale feminine. Lui trebuie sa îi fie inaccesibilă feminitatea ta. Dacă se descurcă prea bine cu feminitatea ta plină de ardoare și suspine, înseamnă că colcăie și dînsul de ele. Numai că la el, Măria Sa, ambivalența vine la pachet cu multă voință de putere. Voința de putere (omnipotență) direct proporțională cu labilitatea. Te-ai ales cu un instabil emoțional (broscoiul care nu se mai metaformozează odată în prinț) sau cu un seducător impostor (prințul care te lasă cu pușculița goală și cu inima zdrențe).

Această ascultare pioasă, caldă, pătrunzătoare și “profund autentică” de care dă dovadă guru Keith Raniere pe tot parcursul interviului oferit ucenicei sale (cînd privim cu deschidere la interviu noi nu știm că ucenica are inițialele lui cauterizate pe piele, nu știm că ucenica îi racolează smeritului înțelept sclave sexuale bogate pe care le supune ulterior șantajului) trimite fie la o ascultare reală, sinceră, înțeleaptă, lipsită de contradicții flagrante, fie trimite, iată, la alternativa ei complet inversată: la o impostură magalomană și psihopată. Intrebarea care se pune: putem ști din timp că apariția/alura unui Keith Reniere e una ce se pretează la suspiciune? Ne putem folosi de anumite indici ca sa propunem din start ipoteza unui impostor? Putem spune din start (avînd acces doar la interviu, fără niciun fel de date suplimentare sau de culise) ca KR e o apariție suspectă?

Ipoteză: Bărbații frumoși, spilcuiți și pătrunzători sunt, de cele mai multe ori, psihopați. Un “înțelept seducător” ar trebui tratat cu mare precauție. Înțelepciunea adevărată nu seduce! Ci lămurește. Dar femeia tînjește în neștire după bărbatul înțelept și seducător. În fine. Treaba ei.

Omul cu adevărat cumsecade e omul lipsit de contradicții flagrante – adică omul simplu din punct de vedere psihologic. Numai un bărbat plin de contradicții interioare poate veni (în mod miraculos) în întimpinarea unui univers feminin agonizant sau zbuciumat. Nu spun că omul plin de contradicții lăuntrice e automat un ticălos, ci spun că contradicțiile (dacă nu le știi manageria) te aruncă fie în labilitate (instabilitate emoțională) atunci cînd lumea ta interioară e caracterizată concomitent și de multă nuanță, dar și de multă vulnerabilitate (ești un indecis, un nesigur, un zvîrcolit), fie în psihopatie seducătoare, cînd lumea interioară e caracterizată concomitent și de nuanțe/contradicții, dar și de forță (în exemplul nostru – avem psihopatul – și înțelept și posesor de sclave sexuale; un labil nu poate ține sclave, el se agață, pe rînd, de o singură femeie). Îmi vine să mă repet: bărbatul plin de contradicții nu devine ticalos prin simplul fapt că are o lume interioară plină de ambivalențe, oscilații etc. Depinde ce face cu toate aceste contradicții, depinde în ce mediu interior (lucid sau demonic) le plasează și le gestionează.

O să trec de la guru spiritual la delapidatorul Sorin Ovidiu Vîntu ca să introduc in ecuația psihopatiei complexul și să subliniez o idee esențială pentru psihopatie: psihopatul nu poate trăi autentic vina fiindcă e un mare complexat. Cu cît e mai complexat, cu atît psihopatia e mai periculoasă (și mai insiduoasă). Ca să evidențiez ideea de complex, o să îi pomenesc pe omul de afaceri Sorin Ovidiu Vîntu și pe criminalul domestic din Brașov, Mircea Buliga. Ca să subliniez marea nevinovație a psihopatului, o să închei cu Ted Bundy, trecînd prin sfidările și ostilitățile fostului prim-ministru, Victor Ponta. Sper să îmi fie acceptate aceste excese (în mod voit) asumate: alăturarea dintre un criminal sîngeros și un om de afaceri inchis pentru șantaj și devalizare respectiv alăturarea dintre un sadic și un politician plagiator. Abia în interiorul exceselor pot evidenția gradația mecanismelor care fie favorizează, fie accentuează, fie agravează în mod malign psihopatia. Poți avea un robinet din care apa picură apa, poți avea un robinet din care apa curge de-a binelea si poți avea un robinet care inundă. Intensitatea, frecvența și severitatea diferă. Insă pe noi ne interesează mecanismul: scurgerea de apă din cauza unui racord viciat. Unele scurgeri de apa sunt atît de inofensive încît trec aproape neobservate. Altele, deși nu sunt grave, sunt suparatoare și produc pagube medii. Alte scurgeri (conducta care explodează) sunt devastatoare. Îi alătur pe Mircea Buliga, pe Sorin Ovidiu Vintu, pe Victor Ponta și pe Ted Bundy ca să arăt, așa cum spuneam, gradele vicierii si mecanismele vicierii funcționării psihice și interpersonale prin ne-trăirea sentimentului de vinovăție. Textul nu constituie un diagnostic clinic, ci o pledoarie care încearcă să construiască un argument convingător în favoarea vinii.

De ce îl fac complexele pe individ complet indezirabil din punct de vedere psihologic? Complexul se remarcă prin aceea că îi semnalează subiectului o inadecvare de sine care îl crispează în același timp. Marele complexat e incapabil să își abordeze lucid propria inadecvare. Nu știe să și-o dezamorseze. Și dacă nu o poate tolera, înseamnă că nu poate să și-o asume, să și-o facă a lui. Atunci: “Tu ești de vină, nu eu!. Deplasarea responsabilității, idealizarea, megalomania, ostilitatea, agresivitatea – tot atitea mecanisme pentru înlăturarea jenantului sentiment de complex. “Mi-e rușine cu mine, dar ma debarasez de rușinea de sine ca un impostor” în mod clandestin, pe ușa din spate, să nu vadă nimeni. Toți avem complexe. Insuficiențe. Neputințe. Nesiguranțe. Dacă nu rîzi de ele, dacă nu tratezi în mod deștept esența lor profund infantilă și absurdă, dacă, te încăpățînezi – ca un veritabil complexat – să le depășești pe căi ilegale (control, înciudare, ură, negare, revoltă etc), atunci complexele vor da cu tine de pămînt și tu te vei transforma încetișor în psihopat. Și cei din jurul tău. Dintr-un potențial individ relaxat, cu simțul umorului, devii un înciudat. Un impostor. Complexul nu se dezangajează nicio clipă de individ. Dar fiindcă inadecvarea este intolerabilă, legătura dintre individ si complexele sale se menține în clandestinitate. Pe omul complexat îl recunoști după detașare, culmea. Pune o distanță mare între el si complexul lui. El spune: “Eu? Mă simt excelent în pielea mea, nu am nicio problemă!”. Dar ceva la el semnalează nefirescul, defazarea, încordarea. Minciuna de sine. Inadecvarea de sine îi trezește înciudare, dar îi este ciudă (ciuda lui Cain) că nu poate ține ascunsă această inadecvarea. I se pare că lumea îi observă inadecvarea. Nu îl incalzeste cu nimic faptul că lumea e blîndă cu inadecvarea lui. Nu, gîndul că cineva îi recunoaste inadecvarea de sine îl scoate din minți. Și atunci relația lui cu ceilalți nu poate fi decît una manipulată (manipulantă). Îi vrea desființați (controlați) pe cei care îl amintesc de propria impostură. Nu poate avea o relație autentică cu ei. Ori îi lingușește, ori îi urăște. Tactică care nu face decît să exacerbeze senzația de impostură. E un cerc vicios, din care nu poate ieși. Inadecvarea trișată falsifică iremediabil individul. Inadecvării trebuie să îi cedez. Să o las să fie. Să îi recunosc autonomia. Dacă o văd, nu mă mai poate controla din umbră, nu?

Cu cît individul e mai complexat, cu atît e mai obsedat de propria dezirabilitate. Sorin Ovidiu Vîntu, din închisoare declară că:

“De când eram prunc, minunata mea mamă mi-a insuflat cultul lucrului bine făcut, astfel încât, în toate lucrurile în care m-am implicat, am ajuns nr. 1 la poker sau contrabandă cu argint industrial – înainte de revoluție, contrabandă cu cafea, țigări și alcool, comerț – în primii doi ani după revoluție. Din anul 1993, am trecut pe partea licită a afacerilor, intrând într-o piață dezorganizată, controlată de câteva zeci de bișnițari mărunți, piața carnetelor cu certificate de proprietate. În mai puțin de un an, am preluat această piață, am organizat-o, mi-am subordonat toți bișnițarii și am devenit proprietarul a 3-4% din economia românească. În 1994 am început proiectul celui mai important grup financiar-bancar al României, proiectul Gelsor. Atât de reușit a fost acest proiect încât, în 2003, am fost invitat la Moscova, unde mi s-a propus ca, pe modelul Gelsor, să construiesc un Meryl Linch rusesc, punându-mi-se la dispoziție resurse umane, bani și o cotă generoasă din pachetul de acțiuni al societății ce ar fi urmat să ia naștere. Am refuzat.”

Ridicol, îți spui. Orgoliul individului, ca să aibă legitimitate, trebuie să aibă susținere din afară. Nu poți fi NUMĂRUL 1 MONDIAL dinăuntrul pușcăriei, ce Dumnezeu! Cînd declari că ești numărul 1 in lume, dar în același timp ești și pușcăriaș, infatuarea ta e ilegitimă la fel ca afacerile tale. Și ridicolă pînă la Dumnezeu. Ridicolul nu exclude nicio clipă periculozitatea.

Din punctul meu de vedere, și Mircea Buligă era un complexat plin de ridicol. Dar ridicolul nu l-a făcut mai puțin criminal.

După ce și-a ucis familia (soția și cei doi copii), a declarat că:

Viața e rea. Ei sunt bine acum. Le-am salvat sufletele”.

Bărbatul le-ar mai fi spus polițiștilor că el crede în reîncarnare și existența vieților multiple și comunică cu copiii prin telepatie. El susține că cei mici i-au spus că e mai bine acolo si că a vorbit cu ei în timp ce-i omora și pînă și-au dat ultima suflare.”

Imi amintesc că priveam fascinată la declarațiile criminalului. Mă gindeam: minciuna de sine e halucinant de deșteaptă. Norocos criminal, mă gîndeam în sinea mea. Tipul a restabilit armonia familiei. Nu mai e nimeni să se plîngă că lucrurile merg prost, ca el a dat-o în bară ca tată și ca soț. “Viața e rea. Acum ei sunt bine”. Totul e roz. Le-a facilitat accesul la o lume mai bună. Puteți verifica. Luați legătura prin telepatie cu cei uciși și ucișii o să vă confirme. Iar soția, cu floarea de orhidee așezată peste pieptul înjunghiat este liniștită acum. Nu știu voi, dar mie una mi se pare că individul e cap de familie model. Știe cum să-și liniștească familia pe timp de criză.

Cînd m-am documentat pentru articolul pe care l-am scris (dar nu l-am mai publicat pînă la urmă) despre crima din Brasov, am căutat familia Buliga pe Facebook. Contul femeii era deja închis, în semn de omagiu. Contul soțului era în continuare activ, cu peste 700 și ceva de prieteni. Deși contul femeii e închis, au rămas în memoria Facebookului cîteva fotografi de familie. Într-una din ele, din 2014, apar cei doi, el foarte diferit ca înfățișare de cel de azi. Ea, ca în toate pozele, zîmbind larg. La comentarii o doamnă le spune “Frumoșilor”, așa cum se spune pe Facebook. O altă doamnă intervine și o corectează cinic pe prima comentatoare: ”Cum vezi tu totul în roz bombon, trebuie să mă înveți și pe mine.” Prima comentatoare revine: “Cred că ai nevoie de o pereche de ochelari. Cel puțin în poza asta se citește fericirea pe chipurile lor. Nu cunosc dedesupturile.”

La sfîrșitul comentariilor apare Mircea Florin Buliga care spune:

Vă așteptăm pe la noi, veți vedea că totul este întradevăr (sic!) roz”.

Lucrurile, pare-se, nu erau deloc roz.

O apropiată a familiei:

“Viața lor s-a schimbat în momentul în care s-au mutat la Brașov. In Piatra Neamț locuiau într-un apartament relativ modest. El lucra ca electronist, repara televizoare și radiouri, iar ea era contabilă. O familie tânără, obişnuită, cu doi copii. Nimic ieşit din comun. Totul s-a schimbat în momentul în care şi-au făcut o afacere cu aparate de masaj, aduse din Coreea. Afacerea le-a adus un câştig financiar important aproape peste noapte. S-au mutat în Braşov şi şi-au deschis un centru de masaj şi de distribuţie aparate de masaj. Credeau teribil în afacerea lor şi le mergea din ce în ce mai bine. Au stat în chirie doi ani, apoi şi-au cumpărat apartament de lux, cu trei camere, într-un bloc nou-nouţ din cartierul Noua şi maşină scumpă. În cercul de prieteni, Florin ţinea să arate tuturor că se scaldă în bani. Făcea cinste tuturor când ieşea în oraş. Îşi împrumuta prietenii cu bani şi nu-i mai voia înapoi. Unii profitau de dărnicia lui… Îi plăcea muzica folk şi era aproape nelipsit de la concerte, în Braşov. Unora le promitea finanţări pentru lansări de albume şi cărţi şi apoi se răzgândea. Era mai mult o dorinţă de a arăta tuturor puterea lui financiară, mai degrabă decât de a ajuta efectiv. Îi plăcea să bea şi uneori avea ieşiri violente în discuţii contradictorii. Îi plăcea mult şi să meargă la vânătoare.”

O apropiată a familiei, sub protecţia anonimatului:

“Femeia (soția -n.m.) ar fi suferit mult alături de soţul ei. Florin Mircea Buliga s-ar fi luptat ani la rând cu alcoolismul şi, de asemenea, în acea perioadă şi-ar fi înşelat soţia de mai multe ori. Apropiata familiei mai spune că Monica l-ar fi iertat, cu condiţia să scape de patima alcoolului.”

O altă prietenă (sau aceeași de mai sus) apropiată a familiei:

“Venea cu amanta în aceleaşi cercuri de prieteni cu care venea şi cu Monica… fără pic de jenă. O prezenta pe femeie ca fiind “iubita“ lui. Ştia şi Monica pentru că şi ei i-a prezentat-o la fel. La un moment dat, el a vrut să plece, să se mute la amantă. Dar nu a mai plecat…”

Procurorul:

“El susţine că nu are probleme psihice şi că nu a urmat vreodată un tratament de specialitate. Având în vedere declaraţiile sale, vom dispune efectuarea unei expertize psihiatrice în acest caz. Din concluziile la care am ajuns după audieri, nu îşi regretă fapta. Şi-a motivat fapta considerând că în felul acesta a facilitat accesul membrilor familiei sale către o lume mai bună, unde aceştia să fie mai liniştiţi. A mai afirmat că, după ce i-a ucis pe fiecare în parte, ar fi comunicat telepatic cu sufletele lor, care i-au transmis că sunt bine.”

Avocatul:

“A povestit că acum 6 ani a început să se gândească la modul serios la sinucidere şi să primească informaţii despre Iluminati, Anticrist şi reîncarnare. A spus că numele său este marcat de cifra 6, deoarece toate cele trei cuvinte au câte şase litere. Era născut în data 6 aprilie, iar săptămâna viitoare urma să împlinească 44 de ani. A mai declarat că era convins că va muri la 38 de ani, iar anul acesta se împlinesc şase ani de la acea dată.”

Florin Mircea Buliga: A recunoscut în faţa anchetatorilor că a avut o relaţie extraconjugală, dar că aceasta nu i-a afectat relaţia cu soţia.

Surse: Monica Buliga mergea de 7 ani la un psiholog, iar de trei ori şi-a dus şi soţul.

Dacă informațiile din presă sunt corecte, putem formula urmatoarea ipoteză clinică: O femeie care merge timp de 7 ani la psiholog, crede că are probleme. Și le asumă. Soțul ei care merge de 3 ori în 7 ani consideră că nu are nicio problemă. “Vă așteptăm pe la noi, veți vedea că întradevăr totul e roz”.

Cine spune că totul e roz cînd totul nu e roz? Cine e omul care păstrează (sau se agață de aparențe)? Cine simte nevoia să emită asigurări exterioare că bunăstarea lui (și a familiei lui) e una la vedere? E fascinant cum complexatul vrea să rămînă dezirabil și după ce și-a masacrat propria familie. “Acum familia mea este bine, înainte nu era.” Briliant de morbid este sinele grandios, îți spui. Briliantă negarea vinii. Dacă ei sunt bine, înseamnă că eu nu sunt vinovat, corect?

Ipoteza mea e(ra) următoarea: Florin Mircea Buliga nu și-a înjunghiat soția și cei doi copii cu 14 lovituri de cuțit din cauza credinței în Dumnezeu, i-a înjunghiat fiindcă îi aminteau ce loser e. Mi se pare o ipoteză decentă. I-a omorît fiindcă copiii și nevasta erau proiectul lui în lume, un proiect care îi scăpa tot mai tare din mîini. Labil și narcisic, vroia să îi controleze pe cei pe care îi iubea. Pînă să moară, pe cînd erau vii, copiii și soția erau martori (greu de ignorat) ai ratării lui. Îi aminteau de sine, de păcate, de alcoolism, de înșelat. Nu prea te simți mare și tareîn poziția de conducător al familiei cu astfel de martori scrutători, nu credeți? Nu prea îți convine, mai ales dacă tu te crezi foarte deștept, special, afacerist, om de munte, soț iubitor, lover boy, filantrop, ca cei apropiați să nu mai creadă în puterea ta, în farmecul, în șarmul tău. Ce loser cu pretenții de omnipotență suportă neutralitatea sau răceala celor care ar trebui să îi pape din palmă? Le-a oferit fericirea, cel mai bun liceu, apartament modern cu 4 camere, excursi la ski, regim sănătos de viață, masaj, biorezonanță, – și, dincolo de toate – le-a pus la dispoziție însăși spiritualitatea lui, mintea lui strălucitoare, specială și călăuzitoare (tipul o ardea la nivel de “supraconștiință”). Iar ei? Rămîn reci și indiferenți la don Juan-ul metafizic?

E neplăcut – pentru un grandoman care practic trăiește din imaginea pe care și-o proiectează în lume – ca ai lui să nu mai pună botul la grozavia figurii paterne și la promisiunea paternă a fericirii. Să îi înțelegem și pe ei (Marele Șarmant se cam droga, fusese alcoolic, își înșelase nevasta, răspîndea filantropic promisiuni deșarte și pierdea, văzînd cu ochii, controlul asupra vieții sale interioare). Din nou, de ce toate acestea? Din nevoia de grandoare și imposibilitatea asumării slăbiciunilor și trăirii eșecului.

Găsit vinovat (în 1980) pentru crimele Chi Omega (într-un atac sălbatic, în noaptea de 15 ianuarie, 1978, pătrunde în căminul de fete Chi Omega al Universității de stat Florida, atacă în timpul somnului, ucide și violează în mod bestial-necrofilic 2 studente și zdrobește cu o bîtă craniul altor două studente care reușesc, deși sever mutilate, să supraviețuiască), Ted Bundy, în pledoaria de final din sala de judecată, susține (într-un mod halucinant) că e nevinovat:

“I will tell the court that I am not really able to accept the verdict,” he said. Not really able to accept the verdict because all the verdict found in part was that these crimes had been committed. They erred in finding who committed them. I cannot accept the sentence, even though one will be imposed, even though I recognize the lawful way in which the court will impose it, because it is not a sentence to me—it is a sentence to someone else who is not standing here today.” Ted rambled on to his conclusion.So I will be tortured for and suffer for and receive the pain for that act,” he said, “but I will not share the burden and the guilt. Thats all I have.”

Ulterior, odată impusă condamnarea la moarte prin electrocutare, înfricoșat de ideea morții violente, și destrămarea sentimentului de intagibilitate, incepe să marturisească. Ce ne interesează e relația confesiunii din prezent cu nevinovația susținută in trecut. Ne uităm cum leagă aceste două ipostaze perfect antinomice. 1) negarea absolută a vinii, prin inversarea flagrantă a raportului dintre vinovăție și nevinovăție: “Nu eu sunt criminalul” – vedem deci că nu se pune problema recunoașterii parțiale a vinovăție, ci raționalizarea și negarea ei flagrantă și 2) odată stabilite evidențele care cresc probabilitatea repercursiunilor majore, recunoașterea relativă și indirectă a faptelor urmată de disocierea totală (trăitul, atît de specific psihopatiei, al lui acum-și-aici).


Citeste intreg articolul si comentează pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.


















5838 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version